ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 782/2024

Ședința publică din data de 20 martie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 iunie 2020 pe rolul Tribunalului Dâmbovița – secția I civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 250.000 RON, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat și obligarea pârâtului să înlăture articolul denigrator la adresa reclamantului, postat la data de 5 martie 2020, existent pe pagina de x "B." pe care o administrează.

Prin sentința nr. 1302/01.10.2020, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis în parte cererea; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 500 de RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudicii de ordin moral, să înlăture de pe pagina sa de x postarea din 05.03.2020, conținând articolul în cuprinsul căreia reclamantul era indicat ca membru al unui grup infracțional și să plătească reclamantului suma de 1100 de RON, reprezentând contravaloarea parțială a cheltuielilor de judecată avansate de reclamant.

Prin decizia nr. 2813/23.11.2021, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul pârâtului împotriva sentinței; a respins, ca nefondat apelul incident declarat de reclamant, împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte, sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată; a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 1585/22.09.2022, Înalta Curte de Casațieși Justiție, secția I civilă a admis recursul reclamantului împotriva deciziei menționate, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 655/30.03.2023, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul principal declarat de pârât; a respins apelul incident declarat de reclamant, ca nefondat; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reclamantul A..

Recurentul susține că instanța de apel a apreciat în mod nelegal ca nefiind îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât, prin prisma inexistenței faptei ilicite, cât și prin prisma pretinsei bunei-credințe a persoanei vinovate de distribuirea articolului defăimător ori a suportului probatoriu a afirmațiilor realizate.

Arată recurentul că decizia atacată nu poate fi apreciată ca fiind legală nici prin prisma considerentelor prin care instanța de apel justifică caracterul pretins legitim al faptei intimatului-pârât, prin raportare la calitatea de pretins "persoană publică" a recurentului (funcționar public), lăsând să se înțeleagă faptul că informațiile distribuite de către intimatul-pârât se încadrează în limitele dreptului la liberă exprimare, limite extinse atunci când informațiile vizează persoane cu expunere publică.

Afirmă că, în speță, este dedus judecății un conflict între dreptul recurentului-reclamant de a-și proteja reputația, onoarea și demnitatea și dreptul intimatului-pârât de a comunica fapte și idei pe care acesta avea dreptul să le aducă la cunoștință publicului prin intermediul unei postări pe pagina de x, cu obligația corelativă ca această informare să se realizeze cu bună-credință și în limitele convenționale, sens în care a făcut trimitere la considerentele Deciziei CCR nr. 1576/07.12.2011, la prevederile art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului și la jurisprudența CEDO.

Astfel, susține că, în speță, intimatul-pârât nu este un ziarist, ci acesta a aspirat la obținerea unei funcții politice, articolul defăimător fiind distribuit în apropierea alegerilor desfășurate în anul 2020 pentru alegerea autorităților administrației publice locale. Așadar, afirmațiile acestuia sunt cele ale unei persoane obișnuite, exprimate într-un spațiu public, care pot fi aduse ușor la cunoștința unui număr mare de persoane, prin intremediul platformelor de comunicare online, astfel ca nu se pot aplica principiile consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce îi privește pe ziariști.

În ce privește afirmațiile persoanelor care nu exercită profesia de ziarist, arătă că marja de apreciere nu mai este la fel de mare, iar atunci când expun fapte și informații, este evident că acestea le aparțin și nu se poate considera că nu le-au fost furnizate de alții.

Așadar, protecția dreptului la liberă exprimare are alte componente, chiar dacă persoana care postează în spațiul public online se consideră un formator de opinie.

Pentru a se considera că o persoană care transmite în spațiul public informații despre o persoană publică a acționat în limitele dreptului la liberă exprimare, trebuie să se stabilească dacă acesta a fost de bună-credința, dacă faptele expuse au o bază ce poate verificată ori dacă ceea ce a transmis sunt simple opinii, judecăți de valoare, iar în acest ultim caz, dacă exprimarea lor s-a făcut în limitele bunului-simț, fără a se aduce atingere dreptului la demnitate al persoanei despre care se vorbește.

În speță, s-a reținut că articolele distribuite de intimat sunt centrate pe afirmații factuale, iar nu pe judecăți de valoare, fără însă ca acesta să dovedească în vreun fel corespondența lor cu adevărul, împrejurare ce determină reaua sa credință în lansarea în spațiul public a unor afirmații de o asemenea gravitate.

Intenția care 1-a animat pe pârât a fost aceea de a afecta imaginea reclamantului, iar nu de a informa publicul despre subiecte de interes general și de a suscita interesul pentru înlăturarea fenomenelor criticate.

Consideră că articolele din presa scrisă și cea online, referitoare la existența unor plângeri penale împotriva primarului și viceprimarului pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat ori trimiterea în judecată a fostului primar în anul 2011, nu sunt suficiente pentru a fi calificate drept suport probatoriu.

Mai mult, intenția intimatului-pârât se coroborează și cu dorința acestuia, de la momentul distribuirii articolului, de a candida la funcția de Primar al Municipiului Târgoviște, având, astfel, tot interesul pentru a afecta imaginea executivului Primăriei Târgoviște, din care făcea parte recurentul.

Așadar, având în vedere că, în cauză, este vorba de acuzații grave referitoare la recurentul-reclamant, trebuie subliniat faptul că exercitarea libertății de exprimare a intimatului-pârât implică obligații și responsabilități, iar garanțiile oferite de art. 10 sunt supuse condiției ca acesta să acționeze cu bună-credință.

Arată, totodată, și că intimatul-pârât nu a făcut dovada că a depus un minim de diligentă necesar, în raport de circumstanțele date, pentru a verifica înainte de publicarea postărilor daca informațiile privitoare la persoana reclamantului sunt autentice.

Precizează că o mare parte a afirmațiilor publice ale intimatului-pârât au afectat dreptul la bună reputație și dreptul la demnitate ale recurentului-reclamant și pot atrage răspunderea civilă delictuală, întrucât nu se încadrează în limitele unor simple judecăți de valoare, care se circumscriu libertății de exprimare consacrate de art. 10 din Convenția europeană.

Prin modul în care intimatul 1-a acuzat pe recurent, fără o bază factuală dovedită, a fost rupt echilibrul între libertatea de exprimare și dreptul la viață privată, care cade sub incidența art. 8 din Convenția europeană, impunându-se tragerea la răspundere a persoanei vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, care reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare online.

În acest sens, arată că reținerea instanței de apel în sensul că fapta imputată nu are caracter ilicit este în neconcordanță cu principiile ce degajă din jurisprudența CEDO.

Afirmă că din analiza articolului însușit și distribuit de către intimatul-pârât rezultă că întreg conținutul acestuia este concentrat spre a-l denigra pe recurentul-reclamant, inducând ideea că acesta este un membru influent al unui pretins grup infracțional și participant la săvârșirea unor fapte de natură penală, printre care delapidarea patrimoniului public al Municipiului Târgoviște.

Or, în condițiile în care o vinovăție a recurentului în acest sens nu a fost stabilită printr-o hotărâre penală definitivă, afirmațiile denigratoare realizate nu au suport probatoriu.

De asemenea, pârâtul nu a dovedit realitatea afirmațiilor conținute de articolul distribuit și nu s-a preocupat în niciun moment să verifice veridicitatea acestora, susținând că o obligație în acest sens ar incumba în exclusivitate autorului articolului.

Chiar dacă s-ar admite că pârâtul s-a mărginit în a distribui un articol denigrator la adresa intimatului-reclamant, cu intenția de a informa publicul, trebuie reținut că atât Constituția României cât și Convenția europeană au statuat că libertatea de exprimare nu este un drept absolut, el putând fi supus unor limite care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru protecția reputației sau drepturilor altora.

Drept urmare, arată că argumentele prezentate demonstrează fapta ilicită a pârâtului, săvârșită cu intenția de a afecta imaginea reclamantului, astfel că prejudiciul și raportul de cauzalitate sunt prezumate prin raportare la circumstanțele specifice cauzei.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Obiectul prezentului recurs supune analizei de legalitate în ce măsură postarea, prin redistribuire, pe pagina proprie de x a pârâtului, a unui articol din presa locală online, cu referire la persoana reclamantului, încalcă sau nu limitele dreptului la liberă exprimare în reglementarea dată de instanța națională dar și de jurisprudența instanței de contencios european.

În acest sens, Înalta Curte reține că potrivit art. 70 C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75 C. civ., iar, conform art. 72 alin. (2) C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

De asemenea, art. 75 C. civ. prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.

Textul art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

În paragraful 2, norma convențională statuează că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Prin urmare, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al normei juridice în cauză consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Or, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres fiind tocmai protecția reputației sau a drepturilor altora.

În jurisprudența Curții Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 paragraful 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informațiile și ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care deranjează, neliniștesc sau îngrijorează un anumit segment al populației - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranței și mentalității deschise, fără de care nu există societate democratică.

Totodată, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privința cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care critică, subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu unul de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul și contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credință a autorului afirmațiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincția dintre judecățile de valoare și imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului utilizat; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă și Mazăre c. României).

În speță, Înalta Curte constată că acest cadru jurisprudențial, la care însuși recurentul a făcut ample trimiteri prin memoriul de recurs, a fost avut în vedere de instanța de apel în considerentele hotărârii atacate și aplicat în acord cu reperele stabilite de către instanța de contencios european.

În acest sens, instanța de apel a reținut că pârâtul nu este autorul articolului pretins defăimător, ci redistribuitorul său în mediul online, că textul respectiv reprezintă o preluare integrală a unei postări de pe pagina "Corupția de Dâmbovița", fără ca pârâtul să-i altereze conținutul prin aducere vreunei modificări sau prin realizarea de comentarii personale și a concluzionat că, prin raportare la verificarea impusă de instanța de recurs, acțiunea pârâtului de redare neutră a unui material preexistent în mediul online s-a făcut în limitele legale.

În continuare, instanța de apel a procedat la analiza criteriilor jurisprudențiale consacrate de CEDO în materia libertății de exprimare anterior menționate, respectiv atingerea acestui drept să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesară într-o societate democratică, să nu fie arbitrară sau excesivă (cerința proporționalității) și a concluzionat, în mod corect, că în contextul cauzei pendinte nu se impune sancționarea pârâtului.

Contestând concluzia instanței de apel, recurentul a invocat jurisprudența instanței de contencios european care a reținut în repetate rânduri (cauza Nilsen și Johnsen împotriva Norvegiei) că "...afirmații referitoare la fapte determinate în absența oricăror dovezi care să le susțină nu se bucură de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului" și că trebuie mereu să se verifice dacă faptele expuse au o bază ce poate fi dovedită ori dacă ceea ce s-a transmis sunt simple opinii, judecăți de valoare (iar în cazul acestora, să se verifice dacă sunt exprimate în limitele bunului simț, fără intenția de a denigra).

Însă, această jurisprudență nu este relevantă cauzei pendinte, observându-se că instanța de apel a stabilit că situația de fapt a cauzei este aceea a repostării unui material care dezbătea un subiect de interes public pentru care a reținut existența unei baze factuale, indicată cu trimitere la prezența în presa scrisă centrală dar și în cea online, a unor articole prin care se relata existența unor plângeri penale formulate împotriva primarului și viceprimarului Municipiului Târgoviște pentru constituire în grup infracțional organizat în vederea săvârșirii unor fapte în legătură cu funcțiile deținute. De asemenea, a fost indicat ca bază factuală a subiectului dezbătut, comunicatul DNA din anul 2011 prin care se face referire la trimiterea în judecată a primarului pentru abuz în serviciu contra intereselor publice în formă continuată.

Tot astfel, este nerelevantă evocarea jurisprudenței instanței de contencios european în care se face distincție între afirmațiile făcute oral, când nu există posibilitatea de a reformula, completa sau retracta (cauza Andreescu c. României) și cele efectuate în scris sau comunicate, pregătite, redactate sau elaborate în prealabil (cauza Șipoș c. României), cât timp specificul cauzei a fost punctat încă de la începutul analizei realizate de instanța din apel, în care a fost examinată potențiala încălcare a dreptului reclamantului la viată privată, din perspectiva afectării demnității și reputației sale prin fapta pârâtului care a constat în distribuirea articolului cu conținut acuzat ca fiind denigrator.

Deși învederează importanța - în stabilirea limitelor dreptului la liberă exprimare - a contextului în care s-a manifestat acesta (cauza Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei), recurentul nesocotește în critica sa tocmai realitatea că instanța de apel a avut în vedere acest context, care a inclus modalitatea transmiterii informației de către pârât, prin redistribuire în mediul on line, faptul că nu a alterat conținutul postării, existența anterioară în spațiul public a informațiilor distribuite, existența bazei factuale, calitatea de persoană publică a reclamantului, dezbaterea unui subiect de interes public, distribuirea textului pe fondul competiției la o funcție publică locală existentă între cei doi opozanți și a concluzionat, în mod corect, în sensul inexistenței unei depășiri a acestor limite.

De altfel, chiar recurentul enumeră, într-o modalitate generică, care sunt elementele esențiale ce trebuie luate în considerare în aprecierea respectării dreptului la liberă exprimare, inclusiv cu trimitere la jurisprudența CEDO în materie, respectiv calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul, interesul public pentru tema dezbătută, buna-credință a jurnalistului, conceptele de judecată de valoare și situațiile faptice, precum și raportul dintre ele, etc.

Este de observat că recurentul menționează, în realitate, criteriile jurisprudențiale utilizate chiar de către instanța de apel în analiza pretinsei vătămări a dreptului la imagine (unele avute în vedere în mod explicit, altele deduse implicit din menționarea contextului faptei ori din analiza propriu-zisă), astfel încât nu se identifică vreun aspect de nelegalitate din această perspectivă.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a expus considerente cu privire la calitatea de persoană publică sau de funcționar public a recurentului, ci a apreciat doar că "...nu se poate face abstracție de calitatea persoanelor implicate...", respectiv de faptul că recurentul deținea funcția de viceprimar al Municipiului Târgoviște și membru al organizației județene a C., dar și că ambele părți, atât reclamantul cât și pârâtul își exprimaseră intenția de a candida la funcții publice locale în acel an.

Pe de altă parte, chiar recurentul arată că persoanele publice și cele implicate în politică au fost văzute în jurisprudența CEDO ca persoane care au acceptat implicit un nivel sporit de atenție și de critică față de persoana lor, în schimbul posibilității de a juca un rol proeminent în viața și dirijarea societății.

Prin urmare, în situația acestor persoane, din categoria cărora neîndoielnic face parte și recurentul, marja de apreciere a limitelor exercitării dreptului la liberă exprimare este una mai largă decât în situația celorlalte persoane, care nu fac parte din viața publică, aspect consacrat în jurisprudența CEDO în materie.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o anumită doză de exagerare trebuie tolerată în cazul în care există o dezbatere publică privitoare la chestiuni de interes general, precum și că limitele criticilor admisibile sunt mai largi în privința unui om politic decât în privința unui simplu particular (Hotărârea pronunțată în cauza Cornelia Popa contra României, par. 23).

Totodată, potrivit paragrafului 40 din Hotărârea din 14 octombrie 2008 în cauza Petrina împotriva României (cererea nr. x/01), Curtea Europeană a Drepturilor Omului "reamintește de asemenea că art. 10 alin. (2) din Convenție nu lasă deloc spațiu pentru restrângeri ale libertății de exprimare în domeniul discursului politicii sau al chestiunilor de interes general. În plus, limitele criticii admisibile sunt mai ample față de un om politic, vizat în această calitate decât față de un simplu particular: spre deosebire de al doilea, primul se expune inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale atât din partea ziariștilor cât și din partea masei de cetățeni; în consecință, trebuie să arate o toleranță mai mare (a se vedea Feldek împotriva Solvaciei, nr. 20032/95, paragraful 74, CEDH 2001-VIII)".

Suspiciunea delapidării unor sume de bani din patrimoniul primăriei este o chestiune de interes public întrucât vizează o temă de larg interes, aceea a protejării banului public, iar câtă vreme recurentul deținea funcția de viceprimar al Municipiului Târgoviște în perioada de referință, nu se poate face abstracție de calitatea acestuia în cadrul autorității publice și nici de împrejurarea că activa în calitate de membru în organizația locală a C., aspecte care presupun participarea la viața publică într-un mod diferit de acela al unui simplu cetățean, care nu este implicat în asemenea structuri.

Contrar susținerilor recurentului, nici art. 10 CEDO și nici art. 70 C. civ. nu fac vreo distincție asupra limitelor dreptului la liberă exprimare după cum persoana care il exercită este sau nu jurnalist. Dispozițiile legale menționate vizează ocrotirea dreptului la liberă exprimare în mod generic, și nu doar a anumitor categorii profesionale, atât art. 10 CEDO, cât și art. 70 C. civ. prevăzând că orice persoană beneficiază de dreptul la liberă exprimare. În acest sens, marja de protecție conferită nu poate fi nici restrânsă, nici extinsă, ci reprezintă o prerogativă legală destinată tuturor subiecților de drept cărora li se adresează, în lipsa oricăror circumstanțieri privind profesiile exercitate, comportând însă interpretări distincte funcție de particularitățile fiecărei cauze.

Reamintind relevanța condiției bunei-credințe, recurentul susține că în mod greșit instanța de apel a reținut buna-credință a pârâtului, însă Înalta Curte observă, pe de o parte, că acest element a fost inclus în analiza instanței atunci când a verificat echilibrul între cele două drepturi aflate în dispută, iar, pe de altă parte, că buna-credință a fost dedusă din existența unei baze factuale (anterior menționate) a informațiilor vehiculate, respectiv din existența unor informații și date cunoscute publicului despre eventuale infracțiuni cercetate în legătură cu persoane aflate la conducerea Primăriei Municipiului Târgoviște, autoritate publică în cadrul căreia activa și recurentul, în calitate de viceprimar.

Recurentul pretinde că buna-credință a pârâtului ar fi existat doar dacă acesta ar fi verificat informațiile conținute în articolul redistribuit și ar fi stabilit realitatea lor însă, potrivit jurisprudenței CEDO, stabilirea unei corespondențe între adevărul obiectiv și informațiile apărute în presă ori în spațiul public nu trebuie demonstrată la modul absolut, pentru a se putea reține o bază factuală ori condiția bunei-credințe.

Sub acest aspect, se reține că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei) a statuat că documentele provenind de la instituțiile statale ar trebui să reprezinte surse pe care "presa ar trebui în mod normal, atunci când contribuie la dezbaterea politică asupra unor teme de interes general, să se bazeze în ce privește conținutul lor, fără a mai întreprinde verificări independente".

Așa cum s-a arătat, articolul de presă redistribuit a avut la bază inclusiv documente care emanau de la instituții ale statului și care se bucurau de veridicitatea informațiilor conferită de autoritatea instituțiilor publice în discuție.

Pe de altă parte, într-un alt paragraf al memoriului de recurs, se învederează că practica CEDO consacră principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe atunci când analizează o acuzație de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămate, respectiv dacă acesta a cunoscut sau nu că respectivele informații sunt false, dacă a depus diligențe pentru a verifica autenticitatea lor, etc. Or, este de observat că tocmai aceste elemente au fost relevate de baza factuală reținută în cauză, iar minimele diligențe despre care recurentul pretinde că nu ar fi fost realizate de către pârât se circumscriu, la rândul lor, acestei baze factuale, în contextul în care pârâtul a acționat în temeiul unor informații preexistente provenite fie de la presa locală, fie de la structuri ale statului cu atribuții specifice de cercetare penală (DNA).

Susținerea recurentului, în sensul că "prin modul în care intimatul l-a acuzat pe recurent, fără o bază factuală dovedită, a fost rupt echilibrul între libertatea de exprimare și dreptul la viață privată, care cade sub incidența art. 8 din Convenția Europeană..." este realizată în contradicție cu propriile citate din jurisprudența CEDO care enunță o situație inversă. Se impune, totodată, precizarea că informațiile expuse în public prin articolul redistribuit nu se circumscriu vieții private a recurentului, ci activității sale în calitate de funcționar la primărie și membru al unui partid politic, activitate referitor la care, așa cum deja s-a arătat, există o marjă de apreciere a limitelor exercitării dreptului la liberă exprimare mult mai extinsă.

Împrejurarea că recurentul consideră că articolele privind existența unor plângeri penale împotriva primarului și viceprimarului pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat ori trimiterea în judecată a fostului primar în anul 2011, nu sunt suficiente pentru a fi calificate drept suport probatoriu, reprezintă o apreciere subiectivă a acestuia fără aptitudinea de a demonstra nelegalitatea hotărârii atacate întrucât supune verificării aprecierea elementelor de fapt ale cauzei care nu intră în sfera controlului instanței de recurs, care este și trebuie să rămână unul în legalitate, adică circumscris cerințelor de legalitate a hotărârii.

În mod similar, afirmația recurentului potrivit căreia statuarea instanței de apel în sensul că fapta imputată pârâtului nu are caracter ilicit "...este în neconcordanță vădită cu principiile și regulile impuse de CEDO și în contradicție flagrantă cu regulile democrației...", reprezintă o apreciere proprie, de ordin general, a tuturor circumstanțelor factuale, necenzurabilă în recurs.

Decizia Înaltei Curți nr. 3216/2014 pe care recurentul o citează prin memoriul de recurs nu este aplicabilă în prezenta cauză, întrucât în acel litigiu s-a analizat un alt tip de răspundere, respectiv răspunderea administratorului site-ului pe care au fost publicate mesajele pretins defăimătoare la adresa reclamantului. Prin urmare considerentele hotărârii la care recurentul face referire trebuie raportate la obiectul dedus judecății în acel dosar, fiind fără relevanță în cadrul unei acțiuni privind tragerea la răspundere civilă a persoanei care a redistribuit o postare aflată deja în spațiul public și care nu-i aparține.

În ce privește susținerea recurentului în sensul că manifestarea de a posta un articol de presă pe o rețea de socializare este una publică, aceasta este reală, dar fără relevanță în cauză, câtă vreme acest aspect nu a fost nici pus în discuție și nici contestat.

Raportat la considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că raționamentul juridic utilizat de instanța de apel care, în analiza chestiunii litigioase referitoare la depășirea limitelor libertății de exprimare, s-a raportat la reperele consacrate în jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de față și nici a acestei jurisprudențe.

Critica recurentului în sensul că în mod greșit a reținut instanța de apel neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale prin prisma inexistenței faptei ilicite și a pretinsei bune-credințe reprezintă, în realitate, o contestare a modului de evaluare de către aceasta a unor stări de fapt care excedează controlului de legalitate specific instanței de recurs, în cadrul căruia nu se procedează la verificări de fapt, ci se realizează exclusiv analiza conformității hotărârii recurate cu normele de drept incidente.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 655 din 30 martie 2023 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 655 din 30 martie 2023 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 20 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.