ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1107/2022

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, în data de 03 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a formulat cerere de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâtul B., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 RON, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, obligarea pârâtului să înlăture articolele denigratoare din data de 6 martie 2020, respectiv din 7 aprilie 2020, la adresa reclamantului, existente pe pagina sa de C. "B." pe care o administrează, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 157 din 26 ianuarie 2021, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată prin întâmpinare, și a respins acțiunea promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1713 din 28 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 157 din 26 ianuarie 2021, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 1713 din 28 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. În dezvoltarea motivului de recurs, recurentul a criticat greșita aplicare a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 din Cdoul civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală, prin decizia recurată încălcându-se puterea de lucru judecat a sentinței pronunțate de prima instanță, care a respins cererea de chemare în judecată pe motiv că nu este îndeplinită condiția privind existența prejudiciului, condiție ce se analizează numai în cazul în care se reține ca fiind îndeplinită condiția privind existența faptei ilicite. Or, prin cererea de apel, reclamantul a susținut că prima instanță a reținut, implicit, existența faptei ilicite, constând în distribuirea de către intimatul-pârât pe pagina sa de C. a articolelor denigratoare din 06.03.2020 și 07.04.2020, însă instanța de apel a reținut greșit că prin hotărârea primei instanțe a fost analizată calitatea procesuală pasivă a pârâtului, iar nu existența faptei ilicite. Astfel, prima instanță, procedând la analiza îndeplinirii sau nu a condiției privind existența prejudiciului, a reținut, în mod implicit, ca fiind îndeplinită condiția privitoare la existența faptei ilicite. În aceste condiții, curtea de apel nu a fost învestită cu analiza faptei ilicite, întrucât apelul a vizat doar considerentele în baza cărora prima instanță și-a întemeiat soluția de respingere a acțiunii privind existența prejudiciului, iar nu și cele referitoare la condiția existenței faptei ilicite. În continuare, recurentul a susținut că instanța a încălcat sau aplicat greșit și dispozițiile art. 72, art. 75 alin. (2), art. 252 și art. 1357 din C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituția României și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, expunând argumente cu privire la libertatea de exprimare din perspectiva dreptului convențional, arătând că art. 10 din Convenție nu reglementează un drept absolut, ci poate fi supus limitărilor, constrângerilor în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim sau chiar împotriva democrației însăși. În ceea ce privește dreptul la viață privată, conscrat de art. 8 din Convenție, recurentul a susținut că, potrivit jurisprudenței constante, acest drept include și dreptul la apărarea reputației, în calitate de element al vieții private. Totodată, a mai arătat că elementele esențiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertății de exprimare, din perspectiva jurisprudenței instanței, sunt calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care e redactat articolul, interesul public pentru tema dezbătută, buna-credință a jurnalistului, conceptele de judecată de valoare și situațiile faptice, precum și raportul dintre ele, doza de exagerare a limbajului folosit, natura și severitatea sancțiunii aplicate, precum și motivarea hotărârii. Or, instanța de apel, în mod nelegal, a apreciat ca nefiind întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, prin prisma inexistenței faptei ilicite și a prejudiciului, precum și a bunei-credințe a persoanei vinovate de distribuirea articolelor defăimătoare. Astfel, recurentul a opinat că nu poate fi primită interpretarea instanței de apel referitoare la imposibilitatea de a analiza dacă articolele denigratoare au o bază factuală sau reprezintă judecăți de valoare, pe considerentul că pârâtul nu este autorul articolelor, ci acesta doar le-a distribuit pe pagina sa de C., deoarece legitimarea unei asemenea interpretări ar genera premisele instituirii unei cauze exoneratoare de răspundere pentru orice persoană care distribuie un articol denigrator la adresa altei persoane, sub condiția ca persoana care îl distribuie să nu fie și autorul articolului. Intimatul-pârât nu s-a rezumat la a aprecia pagina de media care a prezentat articolele denigratoare, ci acesta și-a asumat textul articolelor după cum reise din postarea sa și din distribuirea către alte persoane, sens în care fapta proprie a acestuia constă în asumarea și distribuirea către alte persoane, cu consecința evidentă că articolul a ajuns la cunoștința unui public mai larg decât inițial. De asemenea, decizia recurată nu poate fi apreciată ca fiind legală nici prin prisma considerentelor prin care instanța de apel justifică caracterul pretins al faptei intimatului-pârât prin raportare la calitatea de viceprimar a recurentului, lăsând să se înțeleagă că informațiile distribuite de către intimat se încadrează în limitele dreptului la liberă exprimare, limite extinse atunci când informațiile vizează persoane cu expunere publică. S-a mai arătat că a fost dedus judecății un conflict între dreptul recurentului de a-și proteja reputația, onoarea și demnitatea și dreptul intimatului de a comunica fapte și idei pe care acesta avea dreptul să le aducă la cunoștință publicului prin intermediul unei postări pe pagina de C., cu obligația corelativă ca această informare să se realizeze cu bună-credință și în limite convenționale. Recurentul a făcut, în continuare, referire la Decizia nr. 1576/07.12.2011 a Curții Constituționale, prin care s-a reținut că demnitatea are aceleași valențe pentru oricare dintre indivizi, și la dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, arătând că în jurisprudența constantă a Curții Europene se face distincția clară între afirmații factuale și judecăți de valoare. Or, în speță, intimatul nu este ziarist, ci afirmațiile sale sunt cele ale unei persoane obișnuite, exprimate în spațiul public, care pot fi ușor aduse la cunoștința unui număr mare de persoane, prin intermediul platformelor de comunicare on-line, astfel că nu se pot aplica principiile consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce îi privește pe ziariști. A mai susținut recurentul că articolele distribuite de către intimat sunt centrate pe afirmații factuale, iar nu pe judecăți de valoare, fără ca acesta să dovedească corespondența lor cu adevărul, împrejurare ce determină reaua-credință a acestuia în lansarea în spațiul public a unor afirmații de o asemenea gravitate, intenția sa fiind aceea de a afecta imaginea reclamantului, iar nu de a informa publicul despre subiecte de interes general. Așadar, având în vedere că, în cauză, este vorba despre acuzații grave aduse reclamantului, trebuie subliniat faptul că exercitarea libertății de exprimare de către intimat implică obligații și responsabilități, iar garanțiile oferite de art. 10 sunt supuse condiției ca acesta să acționeze cu buna-credință. Or, intimatul nu a făcut dovada că a depus un minim de diligență necesar, în raport cu circumstanțele date, pentru a verifica, înainte de publicarea postărilor, dacă informațiile privitoare la persoana reclamantului sunt autentice, afirmațiile intimatului afectând dreptul reclamantului la bună reputație și dreptul la demnitate, astfel că pot atrage răspunderea civilă delictuală, întrucât nu se încadrează în limitele unor simple judecăți de valoare, care se circumscriu libertății de exprimare consacrate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin acuzațiile aduse reclamantului de către pârât, fără o bază factuală dovedită sau indicată, că ar fi săvârșit fapte penale grave, că a folosit în interes personal poziția sa politică, prin folosirea de cuvinte jignitoare, a fost rupt echilibrul între libertatea de exprimare și dreptul la viață privată care cade sub incidența art. 8 din Convenția Europeană, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanei vinovate de afirmațiile denigratoare, care reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu. Astfel, recurentul a susținut că în cauză, afirmațiile nu reprezintă judecăți de valoare, ci situații factuale, care chiar dacă vizeazză un om politic, depășesc cadrul libertății de exprimare, mesajul putând fi transmis publicului și fără a se apela la acestea. Afirmațiile directe pe care reclamantul le-a făcut în legătură cu persoana reclamantului, prin distribuirea și însușirea conținutului articolului, reprezintă o afirmație concretă, denigratoare, în legătură cu activitatea desfășurată de recurent și depășește limitele rezonabile ale exagerării, reprezentând o afirmație directă a unor fapte de natură penală, în condițiile în care fiecare persoană este beneficiara dreptului efectiv la prezumarea nevinovăției sale. Or, considerentul instanței de apel că pârâtul doar a preluat un articol de pe o altă pagină și l-a postat pe pagina sa este în contradicție cu principiile și regulile impuse de instanța europeană, precum și cu regulile democrației. În cauză, existența faptei ilicite este evidentă, prin raportare la conținutul articolelor distribuite de către intimat, articole ce prezintă un caracter denigrator la adresa recurentului, fiind lansate în spațiul public afirmații de natură să afecteze drepturile nepatrimoniale indicate pe calea acțiunii introductive, afirmații ce nu pot fi încadrate în categoria celor protejate de art. 10 din Convenție. Analizând textual articolele însușite și distribuite de intimat se poate observa că întreg conținutul acestora este concentrat spre a-l denigra pe recurent, inducând publicului ideea potrivit căreia, în exercitarea funcției de viceprimar al municipiului Târgoviște, ar săvârși fapte de natură să producă un prejudiciu bugetului local, în scopul obținerii pentru sine a unor sume nejustificate. În ceea ce privește îndeplinirea condiției privind existența prejudiciului, recurentul a învederat că instanța de apel a apreciat greșit că nu s-a dovedit producerea sa, acest raționament fiind în contradicție cu cel statuat pe cale jurisprudențială de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a reținut că, în cazul prejudiciului moral, de natura celui reclamant în speță, în jurisprudența națională și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dovada faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate prin raportare la circumstanțele specifice cauzei, prezumția simplă fiind un mijloc de probă, soluția adoptată, deși atipică în raport cu regimul general al răspunderii, este justificată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, care nu poate fi probat în mod direct. Concluzionând, recurentul a arătat că, în contradicție cu jurisprudența europeană, instanța de apel a pretins de la reclamant, în acord cu prima instanță, realizarea unor probe directe ale suferinței psihice la care a fost supus ca urmare a faptei ilicite a pârâtului, sens în care se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Apărările formulate în cauză: Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-pârât în data de 24 septembrie 2021, care nu a formulat întâmpinare. În data de 05 aprilie 2022, intimatul-pârât B. a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului și anularea cererii ca nemotivată, întrucât recurentul a susținut doar alegații, nicidecum motive care să combată hotărârile pronunțate de instanțele de fond. În continuare, a susținut că și-a îndeplinit obligația de ziarist și a acționat virtual în spațiul public în baza art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a art. 30 din Constituția României și a art. 3 și art. 4 din C. proc. civ., preluând informații veridice din spațiul public și distribuindu-le cetățenilor virtual, arătând implicarea în acțiuni de natură antisocială a recurentului-reclamant, funcționar public, informații de notorietate în județul Dâmbovița. A mai arătat că, în calitate de cetățean european cu simț civic, este apărat prin normele constituționale și cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului reglementate la art. 6 și art. 10, dreptul la liberă exprimare fiind un drept special, care stă la baza noțiunii de societate democratică, prevederile art. 10 din Convenție devenind izvor de drept obligatoriu și prioritar, în măsura în care cuprind dispoziții mai favorabile titularului dreptului, instrumentul juridic avut la dispoziție pentru aplicarea Convenției fiind dat de art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României, care reglementează principiul efectului direct și principiul priorității reglementărilor internaționale privind drepturile omului față de legile interne. În data de 19 aprilie 2022, recurentul-reclamant a depus concluzii scrise, prin care a solicitat admiterea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Analizând criticile formulate, prin prisma dispozițiilor legale interne și convenționale relevante, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Cu titlu prealabil, relativ la solicitarea intimatul-pârât din cuprinsul notelor de ședință de anulare a cererii de recurs, ca nemotivată, se constată că această solicitare a fost invocată formal, întrucât intimatul nu a prezentat argumente în dezvoltarea și susținerea acestei solicitări și nu a înțeles să invoce, în mod expres, excepția nulității recursului, în condițiile art. 489 C. proc. civ., excepție pe care nici instanța de recurs nu a apreciat că ar trebui invocată din oficiu, deoarece criticile invocate de recurent, astfel cum au fost dezvoltate, se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material prevăzute de art. 1349 și art. 1357 din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, dar și a dispozițiilor art. 72, art. 75 alin. (2) și art. 252 din același cod, art. 30 din Constituția României și art. 10 raportat la art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Critica este fondată. Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, precum și a motivării acestei hotărâri, ca o garanție a procesului echitabil, reglementat de articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte va expune următoarele considerații: Potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75 din C. civ. Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispozițiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile. Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menționate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune. Art. 20 alin. (1) din Constituția României stipulează, în mod expres, că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând astfel principiul interpretării conforme. Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. În paragraful 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Art. 8 din Convenție Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora. Din interpretarea dispozițiilor art. 10 din Convenție, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de par. 2 al art. 10 fiind tocmai protecția reputației sau a drepturilor altora. Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție "interesele concurente aflate în joc", iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curții Europene i se poate solicita să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și aflate în conflict în anumite cauze și dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016). În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informațiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică". În ceea ce privește dreptul la viața privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudența sa, că noțiunea de viață privată, ca noțiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține "vieții private" (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție" (hotărârea Chauvy și alții împotriva Franței, par. 70). Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8 din Convenție, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmațiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmații, se impută situații factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010). Tot astfel, în jurisprudența Curții Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 par. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informațiile și ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care deranjează, neliniștesc sau îngrijorează un anumit segment al populației - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranței și mentalității deschise, fără de care nu există societate democratică. În acest sens, instanța europeană a statuat, în cauza Sipoș c. României, în următorul mod: "Curții îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenție (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, citată anterior, par. 39)". De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privința cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38). Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64), iar "comportamentul persoanei în cauză, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu și informațiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare" (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012, par. 111). În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul și contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credință a autorului afirmațiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincția dintre judecățile de valoare și imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă și Mazăre c. României). Reținând că, din interpretarea dispozițiilor normei convenționale a art. 10, rezultă că exercițiul libertății de exprimare presupune "îndatoriri și responsabilități" și el poate fi supus unor "formalități, condiții, restricții sau sancțiuni", ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite "ingerințe" în exercițiul acestei libertăți fundamentale, în cauzele de o asemenea natură, trebuie să se analizeze de către instanțele învestite să le judece cele trei condiții impuse de textul legal, respectiv ca aceste ingerințe, imixtiuni, atingeri ale dreptului la liberă exprimare să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale. Acestor condiții legale, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, respectiv ca ingerința dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou și Pîrcălab împotriva României). În acest context, trebuie subliniat că aceste cerințe legale trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, în sensul că dacă una dintre condiții nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor. Or, examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că o asemenea analiză esențială lipsește, ceea ce determină casarea hotărârii recurate, atât pentru viciul de legalitate al nerespectării principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene care împreună cu dispozițiile Convenției Europene formează un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțele naționale, cât și pentru neanalizarea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, raportat la conținutul celor două articole, în sensul prezentării motivelor relevante și suficiente pentru a "ingera" în dreptul la viață privată al reclamantului. În cauza dedusă judecății, prin demersul judiciar declanșat, reclamantul a solicitat instanței antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, pentru atingerea adusă onoarei, demnității, precum și a dreptului la propria imagine, componente esențiale ale vieții private, susținând că pârâtul a distribuit pe pagina sa de C., în data de 06.03.2020, respectiv 07.04.2020, preluări ale unor articole în care se aduc acuzații reclamantului, care îndeplinește funcția de viceprimar al municipiului Târgoviște, despre presupuse fapte de natură penală prin care s-ar fi creat un prejudiciu la bugetul local. Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, apreciind, în esență, că acțiunea formulată de reclamant impune verificarea în cauză a întrunirii cerințelor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a unei persoane, iar o primă condiție impusă de art. 1357 alin. (1) C. civ. este reprezentată de prejudiciul suferit, în speță un prejudiciu moral, în privința căruia a apreciat că nu s-a probat și, implicit, nici întinderea lui. S-a mai reținut că, și dacă se confirmă, raportat la probatoriul administrat în cauză, condiția referitoare la săvârșirea unei fapte ilicite, aceasta nu este suficientă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, ci este necesar să se facă dovada producerii unui prejudiciu și a raportului de cauzalitate al acestuia cu fapta ilicită astfel săvârșită. Această soluție a fost confirmată de către instanța de apel, care a apreciat că nu se poate reține existența faptei ilicite a pârâtului, prin raportare la conținutul articolelor distribuite de acesta, atât timp cât obiectul cauzei nu este reprezentat de conținutul articolelor, iar pârâtul nu se autorul acestora, pentru a putea analiza dacă au o bază factulă, dacă faptele de care este acuzat reclamantul trebuiau dovedite de pârât, respectiv dacă sunt supoziții sau mai mult decât atât, iar reclamantul trebuia să dovedească că, prin redistribuirea articolelor din 06.03.2020 și 07.04.2020, i-au fost aduse atingeri grave onoarei și reputației ori că prin redistribuire pârâtul a încălcat normele legale. Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant, îl constituie aplicarea normelor care reglementeză răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie la situația de fapt deplin stabilită și pe care nimeni nu o contestă în cauză, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistența dreptului la liberă exprimare și a dreptului la viață privată, invocate de părțile litigante, prin prisma normelor legale interne și a dispozițiilor art. 8 și art. 10 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. Prin prisma principiilor aplicabile în cauzele în materia libertății de exprimare, enunțate anterior, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că pârâtul nu este autorul celor două articole din 06.03.2020, respectiv 07.04.2020, distribuite pe pagina sa de C., iar acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de autor al articolelor, întrucât chiar reclamantul a învederat că articolele au fost preluate de pe o altă pagină de C., respectiv Corupția de Dâmbovița. Raportat la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reține că instanța de apel a distins de nenumărate ori între articolele postate de către autor și articolele redistribuite, reținând eronat că, în speță, fiind vorba despre o redistribuire, instanța nu mai trebuie să analizeze existența faptei ilicite, precum în cazul autorului. Astfel, instanța de apel nu a realizat o verificare în conținut a celor două articole, verificare care trebuia să includă observarea contextului factual ce a determinat preluarea și distribuirea lor, precum și scopul cu care pârâtul a acționat; totodată, era necesar a fi analizată tema abordată, buna-credință, forma și stilul textului, considerat de reclamant ca fiind unul tendențios, întrucât i-au fost atribuite calități ce țin de latura penală, precum și cuvinte defăimătoare utilizate în mod repetat. Toate acestea erau necesare pentru a putea concluziona în privința caracterului ilicit al faptei deduse judecății și a stabili dacă au fost respectate criteriile specifice utilizate în jurisprudența instanței europene în verificarea limitelor libertății de exprimare. În acest sens, cât privește operațiunea de redistribuire a unor infromații în mediul online, se reține că analiza instanței de apel nu reflectă o judecată realizată în raport cu toate coordonatele jurisprudenței Curții Europene care, atunci când comunicarea de informații sau dezbaterea unor subiecte de interes îmbracă forma reproducerii afirmațiilor unui terț (prin repostarea și distribuirea unui material, ca în cazul de față, sau prin redarea unui interviu), a stabilit că nu se exclude de plano o analiză de conținut asupra materialului acuzat pentru caracterul său defăimător doar justificat de împrejurarea că acesta ar aparține altcuiva decât cel care îi asigură redarea. Tocmai întrucât practica repostării/copierii și distribuirii de materiale cu mesaj violent sau denigrator este adesea utilizată ca mijloc de ascundere a responsabilității transmiterii de informații ofensatoare, o analiză de conținut este necesară în speță spre a decela, pe baza datelor fiecărui caz în parte, dacă este vorba despre o simplă redare neutră, neimplicată și distantă a înregistrării materialului preexistent în mediul online, acțiune care nu comportă sancțiuni ori îngrădiri ale libertății de exprimare, ori dacă, prin modul de alcătuire a materialului - atribuirea titlului, modul de prezentare a informației, adăugiri aduse textului - se înțelege că cel care acționează astfel aderă și susține ideile comunicate, situație care reclamă ori comportă o verificare sub aspectul depășirii limitelor libertății de exprimare. În aceste condiții, instanța de apel, în rejudecare, trebuie să analizeze îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prin raportare la conținutul celor două articole și să realizeze calificarea afirmațiilor redistribuite pe pagina de C. a pârâtului, respectiv să stabilească dacă acestea intră în sfera imputării unor fapte obiective sau în aceea a unor judecăți de valoare. Această distincție este importantă sub aspectul condițiilor cărora le sunt supuse afirmațiile obiective, care trebuie să aibă o bază factuală suficientă sau trebuie să treacă proba bunei-credințe, în cazul judecăților de valoare și obligația de diligență, în ipoteza preluării afirmațiilor unor terți, de a efectua minime verificări privind veridicitatea acuzațiilor lansate. Or, toate aceste aspecte au natura unor circumstanțe factuale ale cauzei și revine instanței de apel rolul clarificării lor, stabilirea faptelor, pe baza probelor administrate în cauză, fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond, instanței de recurs revenindu-i exclusiv rolul de a examina, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În același sens, numai după examinarea de către instanța de apel a criteriilor esențiale enunțate în jurisprudența constantă a instanței de contencios european a drepturilor omului în balansul între dreptul la viață privată și a dreptului la liberă exprimare, enunțate supra, și după expunerea de către această instanță a motivelor relevante și suficiente ce i-au întemeiat hotărârea, grefate, în cauza dedusă judecății, pe condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, instanța de recurs va putea să realizeze ea însăși un examen de legalitate a hotărârii pronunțate, în ipoteza în care acest lucru se va impune, ca urmare a exercitării, de către părțile interesate, în condițiile legii, a recursului. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1713 din 28 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.