ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2221/2022

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 9 decembrie 2020 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se dispună: obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat; obligarea pârâtului să înlăture articolul din data de 8 martie 2020, denigrator la adresa reclamantului, existent pe pagina sa de C. "B." pe care o administrează; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul proces.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate și, totodată, a invocat excepția conexității prezentei cauze cu cea care formează obiectul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Dâmbovița, precum și excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin încheierea din data de 9 februarie 2021, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a respins excepția conexității invocate de către pârât.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă

Prin sentința civilă nr. 691 din data de 16 martie 2021, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și a respins acțiunea pe fond.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă

Prin decizia civilă nr. 450 din data de 16 februarie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 691 din data de 16 martie 2021, pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Cererea de recurs

Împotriva deciziei nr. 450 din data de 16 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A..

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și, în temeiul art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Ploiești.

Arătând că instanța de recurs nu poate realiza o reapreciere a probelor administrate în primele faze procesuale, consideră că, totuși, se impune a fi subliniată eroarea în care s-a aflat instanța de apel cu privire la calitatea sa, atunci când a reținut că este o "persoană publică", deși are doar calitatea de funcționar public.

Recurentul-reclamant susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, încălcând sau aplicând greșit prevederile art. 72, art. 75 alin. (2), art. 252 și art. 1357 C. civ., art. 30 alin. (6) și (8) din Constituția României, precum și pe cele ale art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prezentând pe larg criteriile în baza cărora se tranșează conflictul dintre cele două drepturi fundamentale ale omului - dreptul la viață privată, reglementat de art. 8 din Convenție, și dreptul la liberă exprimare, prevăzut de art. 10 al Convenției -, prin raportare la conținutul acestora și la limitele în care pot fi exercitate, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (pe care o indică în cuprinsul cererii de recurs), recurentul-reclamant susține că elementele esențiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertății de exprimare, din perspectiva jurisprudenței instanței de contencios european, sunt: calitatea și funcția persoanei criticate; forma/stilul și contextul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul; interesul public pentru tema dezbătută; buna-credință a jurnalistului; conceptele de judecată de valoare și situațiile faptice, precum și raportul dintre ele; doza de exagerare a limbajului folosit; natura și severitatea sancțiunii aplicate; motivarea hotărârii.

Raportat la aceste criterii, consideră că instanța de apel în mod nelegal a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât, prin prisma atât a inexistenței faptei ilicite și a prejudiciului, cât și prin prisma pretinsei bunei-credințe a persoanei vinovate de distribuirea articolului defăimător.

Printr-o primă critică, recurentul-reclamant invocă că în mod greșit instanța de apel a reținut existența unei minime baze factuale, argumentând că intimatul-pârât nu este autorul articolului, acesta doar distribuindu-1 pe pagina sa de C..

În opinia recurentului-reclamant, dacă s-ar legitima această apreciere a instanței de apel, s-ar genera premisele instituirii unei cauze exoneratoare de răspundere pentru orice persoană care distribuie un articol denigrator la adresa altei persoane, sub condiția ca persoana care îl distribuie să nu fie și autorul articolului.

Arată că, odată distribuit pe pagina de C. a intimatului-pârât, acesta și-a însușit conținutul articolului denigrator, prezentând ca fiind certe informațiile conținute, fără, însă, a efectua minime verificări privind veridicitatea acuzațiilor lansate.

Mai mult decât atât, susține că la o simplă lectură a articolului respectiv (ce se presupune că a fost realizată de către intimatul-pârât înainte de a proceda la distribuirea lui), orice persoană diligentă ar fi perceput caracterul denigrator al acestuia, dată fiind folosirea sintagmelor "grup infracțional organizat", "șmecherie-penală" și "domnilor infractori", în contextul inexistenței unor hotărâri judecătorești sau alte acte emise de organe judiciare, care să creeze o prezumție de veridicitate asupra acuzațiilor de natură penală aduse.

Menționează și că intimatul nu s-a rezumat la a aprecia pagina de media ce prezintă articolul denigrator, ci acesta și-a asumat textul articolului, după cum reiese din cele arătate în postarea proprie, și l-a distribuit către alte persoane.

În opinia recurentului-reclamant, fapta proprie a intimatului-pârât constă tocmai în asumarea și distribuirea către alte persoane, cu consecința evidentă că articolul a ajuns la cunoștința unui public mai larg decât cel inițial.

Printr-o altă critică adusă deciziei recurate, recurentul-reclamant, în esență, susține că instanța de apel a apreciat în mod greșit că nu au fost încălcate limitele libertății de exprimare, justificând caracterul pretins legitim al faptei intimatului-pârât, prin raportare la pretinsa calitate de "persoană publică" a recurentului-reclamant, lăsând să se înțeleagă faptul că informațiile distribuite de către intimatul-pârât se încadrează în limitele dreptului la liberă exprimare, limite mai largi atunci când informațiile vizează persoane cu expunere publică.

Precizând că, în speță, este dedus judecății conflictul dintre dreptul său de a-și proteja reputația, onoarea și demnitatea și dreptul intimatului-pârât de a comunica fapte și idei pe care acesta avea dreptul să le aducă la cunoștință publicului prin intermediul unei postări pe pagina de C., cu obligația corelativă ca această informare să se realizeze cu bună-credință și în limitele permise de Convenția europeană.

Subliniază că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine, iar drepturile și libertățile constituționale trebuie exercitate cu buna-credință, fără să se încalce drepturile și libertățile celorlalți; în susținerea acestei afirmații face trimitere la cele reținute în același sens prin Decizia nr. 1576 din data de 7 decembrie 2011 a Curții Constituționale, precum și la prevederile art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin care este reglementat dreptul la liberă exprimare, precum și limitele exercitării acestuia.

Totodată, apreciază că este esențială și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului care face distincția clară între afirmații factuale și judecăți de valoare; dacă materialitatea faptelor obiective poate fi dovedită, cele din urmă nu pot fi supuse condiției probării exactității lor [De Haes și Gijsels împotriva Belgiei, pag. 235, paragraful 42 și Harlanova împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.313/00 (dec.) din 3 aprilie 2003].

Arată că, atunci când este vorba de afirmații privind comportamentul unui terț, în unele cazuri poate fi dificil să se facă distincția dintre acuzații de fapt și judecăți de valoare, nefiind mai puțin adevărat că și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt (Jerusalem împotriva Austriei, Cererea nr. 26.958/95, paragraful 43, CEDO 2001-11).

Susține că, raportat la jurisprudența instanței europene, calificarea unei declarații ca fiind o afirmație factuală sau o judecată de valoare este o chestiune care, înainte de toate, intră în limitele de apreciere a autorităților naționale, în special a instanțelor naționale; cu toate acestea, chiar și atunci când o declarație are natura unei judecăți de valoare, trebuie să existe o bază factuală suficientă care să o susțină, în caz contrar, aceasta depășind limitele libertății de exprimare (Pedersen și Baadsgaard împotriva Danemarcei, nr. 49017/99, pct. 76, ECHR 2004-XI și Timpul Info-Magazin și Anghel împotriva Moldovei, nr. 42864/05, pct. 37; 27 noiembrie 2007).

De asemenea, consideră relevant faptul că, în speța de față, intimatul-pârât nu este un ziarist, ci acesta a aspirat la obținerea unei funcții politice, articolul defăimător fiind distribuit în apropierea alegerilor desfășurate în anul 2020 pentru alegerea autorităților administrației publice locale.

Ca atare, subliniază că afirmațiile intimatului-pârât sunt cele ale unei persoane obișnuite, exprimate într-un spațiu public, care pot fi aduse ușor la cunoștința unui număr mare de persoane, prin intermediul platformelor de comunicare on-line, astfel că nu se pot aplica principiile consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce îi privește pe ziariști.

Menționează că, potrivit celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu este obligația ziaristului să dovedească faptele expuse, atunci când acționează cu bună-credință, bazându-se pe informații credibile, acordând garanții solide din acest punct de vedere presei; în ceea ce privește afirmațiile persoanelor care nu exercită profesia de ziarist, marja de apreciere nu mai este atât de mare.

Așadar, în opinia recurentului-reclamant, atunci când informațiile sunt comunicate de către o persoană care nu este ziarist, protecția dreptului la liberă exprimare are alte componente, chiar dacă persoana care postează în spațiul public on-line se consideră a fi un formator de opinie.

Raportat la cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Sipoș contra României, arată că, pentru a se considera că o persoană care transmite în spațiul public informații despre o persoană publică a acționat în limitele dreptului la liberă exprimare, trebuie să se stabilească dacă acesta a fost de bună-credință, dacă faptele expuse au o bază ce poate fi dovedită ori dacă ceea ce a transmis sunt simple opinii, judecăți de valoare, iar, în acest ultim caz, dacă exprimarea lor s-a făcut în limitele bunului-simț, fără a se aduce atingere dreptului la demnitate al persoanei despre care se vorbește.

Susține că, în speță, articolele distribuite de către intimatul-pârât sunt centrate pe afirmații factuale, iar nu judecăți de valoare, fără însă ca acesta să dovedească în vreun fel corespondența lor cu adevărul, împrejurare ce determină reaua-credință a părții adverse în lansarea în spațiul public a unor afirmații de o asemenea gravitate.

Apreciază că intenția intimatului-pârât a fost aceea de a-i afecta imaginea, iar nu de a informa publicul despre subiecte de interes general și de a suscita interesul pentru înlăturarea fenomenelor criticate, cu atât mai mult cu cât, la momentul distribuirii articolului, intimatul-pârât dorea să candideze pentru funcția de primar al Municipiului Târgoviște, având, astfel, tot interesul pentru a afecta imaginea executivului Primăriei Târgoviște, din care făcea parte recurentul-reclamant.

Consideră că, având în vedere acuzațiile grave formulate, exercitarea libertății de exprimare de către intimatul-pârât implică obligații și responsabilități, iar garanțiile oferite de art. 10 din Convenție sunt supuse condiției ca acesta să acționeze cu bună-credință.

În privința condiției bunei-credințe, învederează că, din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe în situația în care analizează o acuzație de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămate (dacă a cunoscut sau nu ca acestea sunt false, precum și dacă a depus diligentele necesare, în circumstanțele date, pentru a verifica autenticitatea afirmațiilor).

Or, în opinia sa, intimatul-pârât nu a făcut dovada că a depus un minim de diligentă necesar, în raport de circumstanțele date, pentru a verifica înainte de publicarea postărilor dacă informațiile privitoare la persoana reclamantului sunt autentice.

Susține că, în speță, concluzia care se impune este aceea că o mare parte a afirmațiilor publice ale intimatului-pârât au afectat drepturile la bună-reputație și la demnitate ale recurentului-reclamant și pot atrage răspunderea civilă delictuală, întrucât nu se încadrează în limitele unor simple judecăți de valoare care se circumscriu limitelor libertății de exprimare, consacrate de art. 10 alin. (2) din Convenție.

Subliniază că, prin modul în care intimatul-pârât l-a acuzat, respectiv fără o bază factuală dovedită sau indicată, a fost rupt echilibrul între libertatea de exprimare și dreptul la viață privată, care cade sub incidența art. 8 din Convenție, echilibru ce impune tragerea la răspundere a persoanei vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, care reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare on-line.

Ca atare, apreciază că este în neconcordanță vădită cu principiile și regulile impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu regulile democrației cele reținute de către instanța de apel, în sensul că exercitarea dreptului la liberă exprimare de către intimatul-pârât se încadrează în limitele rezonabilității, că, în speță, conduita acestuia este caracterizată prin bună-credință și se încadrează în limitele unei critici admisibile, față de notorietatea de care se bucură recurentul-reclamant în virtutea funcției publice pe care o exercită.

Față de cele anterior expuse, susține că existența faptei ilicite este evidentă.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției privind existența prejudiciului, prin raportare la principiile ce rezultă din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 153 din data de 27 ianuarie 2016) și a Curții Europene a Drepturilor Omului, arată că, în speță, nu sunt incidente chestiunile privind "criteriului adevărului" și permiterea "exagerărilor", întrucât intimatul-pârât nu era un ziarist, un om de media, animat de dorința aducerii la cunoștință publică a unor fapte în legătură cu o persoană publică, încât să justifice un drept și un interes legitim în a face astfel de acuzații publice.

Solicită instanței de recurs să rețină că ceea ce constituie obiect de controversă este calificarea faptei materiale a intimatului-pârât drept faptă ilicită de natură a atrage răspunderea sa civilă delictuală, aceasta susținând că simpla distribuire a unui articol denigrator nu este apă să îl oblige la repararea prejudiciului suferit de persoana denigrată.

Menționează că, în sens contrar celor susținute de intimatul-pârât, în practica instanțelor judecătorești (decizia nr. 1724 din data de 1 iulie 2021 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosarul nr. x/2020; decizia nr. 3216/2014), s-a conturat ideea existenței unei fapte proprii a pârâtului care nu s-a rezumat la a aprecia pagina de media ce prezintă articolul, ci și-a asumat acest text, i-a atribuit un titlu corespunzător conținutului și l-a distribuit către alte persoane.

Recurentul-reclamant reiterează susținerea potrivit căreia, în prezenta cauză, fapta este cu atât mai evidentă, atingerea nepatrimonială adusă fiind rezultatul faptei directe a intimatului-pârât care și-a asumat conținutul unui articol denigrator, pe care 1-a distribuit pe pagina sa de C. cu intenția neechivocă de a afecta imaginea intimatului.

Totodată, afirmă că intimatul-pârât nu a dovedit realitatea afirmațiilor conținute de articolul distribuit și, așa cum a precizat chiar în fața instanței de apel, nu s-a preocupat în niciun moment să verifice veridicitatea acestora, susținând că o obligație în acest sens ar incumba în exclusivitate autorului articolului.

În opinia sa, ca o împrejurare esențială în speță trebuie reținut și că o astfel de manifestare în mediul on-line a fost considerată în practica instanței supreme, drept o manifestare publică, dat fiind că rețeaua de socializare este, prin natura sa, destinată accesului public (decizia nr. 4546/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

În situația în care s-ar admite că intimatul-pârât s-a mărginit la a distribui un articol denigrator la adresa sa, cu intenția de a informa publicul, susține că trebuie reținut că, atât Constituția României cât și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale au statuat că libertatea de exprimare nu este un drept absolut, el putând fi supus unor limite care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru protecția reputației sau drepturilor altora [art. 30 alin. (8) din Constituția României și art. 10 alin. (2) din Convenție].

Concluzionând, apreciază că, potrivit argumentelor pe care le-a adus prin dezvoltarea motivelor de recurs, pledează în favoarea reținerii faptei ilicite a părții adverse, săvârșită cu intenția de a afecta imaginea sa, astfel că, prejudiciul și raportul de cauzalitate sunt prezumate, prin raportare Ia circumstanțele specifice cauzei.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât B. solicită să se constate că recursul este formulat cu rea-credință, este un abuz de drept, iar demersul său se încadrează în limitele criticii admisibile în cadrul libertății de exprimare.

În esență, a arătat că dreptul la liberă exprimare prevăzut de art. 10 din Convenție este un drept special, întrucât stă la baza noțiunii de societate democratică și sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenția.

În ceea ce privește dreptul intern, susține că prevederile art. 10 din Convenție au devenit izvor de drept obligatoriu și prioritar, în măsura în care cuprind dispoziții mai favorabile titularului dreptului, instrumentul juridic avut la dispoziție pentru aplicarea Convenției fiind dat de art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (1) și (2) din Constituție, care au formulat principiul efectului direct și principiul priorității reglementărilor internaționale privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului față de legile interne.

II.3. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză și la apărările formulate, se apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant se prevalează de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocând greșita aplicare a dispozițiilor de drept material, anume a prevederilor art. 1357 din C. civ. rap. la art. 70-72, art. 75 din C. civ. și art. 14 alin. (2) din C. civ., dar și o greșită aplicare a dispozițiilor art. 8 și art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului creată în interpretarea și aplicarea acestor norme convenționale.

Preliminar, se impune precizarea că recursul este o cale extraordinară de atac prin care se exercită exclusiv o cenzură de legalitate a hotărârii atacate, pentru motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind permisă instanței de recurs, în analizarea criticilor formulate de titularul cererii de recurs, verificări cu privire la situația de fapt sau reaprecierea probelor cauzei, astfel cum recurentul tinde prin mare parte dintre criticile concepute în cadrul memoriului de recurs.

Speța dedusă judecății presupunea soluționarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantului la viață privată, în componenta referitoare la dreptul la onoare și reputație [art. 71 și alin. (1) și art. 72 alin. (1) din C. civ. art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului] și, respectiv dreptul pârâtului la liberă exprimare [recunoscut și garantat art. 70 alin. (1) din C. civ. și de art. 10 din Convenția europeană], fiecare dintre aceste drepturi putând fi supuse unor restrângeri, ingerințe sau limitări din partea statului, în condițiile art. 75 din C. civ. rap. la art. 8 alin. (2) și, respectiv art. 10 alin. (2) din Convenția europeană.

Considerând că intimatul-pârât și-a exercitat dreptul fie cu rea-credință, fie cu încălcarea pactelor și convențiilor la care România este parte - art. 75 alin. (2) din C. civ. -, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenție, dispunerea unei măsuri (ce corespunde unei ingerințe a autorităților statului) în dreptul pârâtului la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată de instituția răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 și urm. din C. civ., situație în care era necesară verificarea întrunirii în cauză, în mod cumulativ, a condițiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

În acest context, se constată că ambele instanțe de fond au concluzionat că în cauză nu s-a putut reține existența unei fapte ilicite în sarcina intimatului-pârât, caz în care, nefiind întrunită această premisă esențială în mecanismul antrenării răspunderii civile delictuale, prin decizia recurată, s-a considerat că nu mai este necesară verificarea celorlalte cerințe legale ale acestui tip de răspundere - prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăția celui căruia i se impută săvârșirea faptei reclamate.

Înalta Curte constată că situația de fapt reținută de curtea de apel relevă că recurentul-reclamant a imputat intimatului-pârât o pretinsă faptă ilicită constând în postarea publicată pe pagina sa de C., prin intermediul căreia a redat (redistribuit) conținutul unui articol preluat de pe pagina de C. a utilizatorului "D.", însoțit de comentariul propriu "Dacă este adevărat, rugăm autoritățile competente să se autosesizeze. În jurul orelor 23:15 am distribuit acest material și pe pagină Primăria Târgoviște după care cei de la butoane au trimis-o mult mai în spate".

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-reclamant enunță criteriile dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența creată în aplicarea prevederilor art. 8 și 10 din Convenția europeană, respectiv cele pe baza cărora se soluționează conflictul dintre aceste două drepturi fundamentale - dreptul reclamantului la viață privată (ce include și dreptul la respectarea onoarei și reputației sale), pe de o parte, și dreptul pârâtului la liberă exprimare, pe de altă parte, invocând, din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., greșita aplicare a acestora la speța dedusă judecății.

Înalta Curte apreciază că aceste critici ale recurentului-reclamant nu sunt fondate, întrucât instanța de apel a identificat și aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene, pe baza cărora se impunea soluționarea pretenției deduse judecății, criterii menționate, de altfel, și de către recurent prin motivele de recurs.

Astfel, se constată că prin cererea de chemare în judecată, instanța de judecată a fost învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului viață privată a reclamantului (în ceea ce privește componenta dreptului la onoare și reputație), opus libertății de exprimare de care se prevalează pârâtul, finalitatea soluționării cererii fiind aceea de a se menține un just echilibru între cele două drepturi aflate în dispută și, în consecință, a se concluziona dacă, în cauză, sunt incidente prevederile art. 75 alin. (2) din C. civ.

În privința "ingerinței" la care poate fi supus dreptul la liberă exprimare, recurentul susține că trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții: ingerința să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim [dintre cele menționate de art. 8 alin. (2), respectiv art. 10 alin. (2) din Convenție], măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu aplicarea testului de proporționalitate între ingerință și scopul urmărit sau, în alți termeni, păstrarea unui just echilibru între drepturile protejate de art. 10 și cele protejate de art. 8 din Convenție.

În concret, se constată că instanța de apel, spre deosebire de tribunal (care a reținut că fapta ce ar putea fi analizată în sarcina pârâtului era doar aceea de a redistribui articolul preluat de pe pagina de C. al unui alt utilizator al platformei), a luat în considerare susținerile reclamantului, analizând conținutul integral al postării pârâtului, anume articolul redistribuit de pe pagina de C. a utilizatorului "D.", indicând, deci, sursa acestuia, dar a analizat și poziționarea intimatului-pârât față de conținutul articolului considerat de către recurent ofensator sau calomnios la adresa sa, în termenii menționați în debutul prezentelor considerente, sub forma comentariului pârâtului.

Pornind de la această stare de fapt, curtea de apel în mod corect a avut în vedere criteriul chestiunii de interes general ce constituia obiectul articolului în legătură cu care trebuiau verificate limitele libertății de exprimare a pârâtului; instanța de apel a considerat că în speță este îndeplinită această cerință, având în vedere că tema articolului viza modalitatea de tranzacționare a pachetului de acțiuni deținut de Primăria Municipiului Târgoviște la S.C. E. S.A. (deci, o chestiune privind integritatea patrimoniului unității administrativ-teritoriale, fenomenul vizat fiind acela al sesizării unor posibile nelegalități în derularea acestei operațiuni), ceea ce corespunde celor statuate de instanța europeană, în sensul că definirea a ceea ce constituie o chestiune de interes general depinde de circumstanțele cauzei.

Totodată, este de precizat că, instanța de la Strasbourg, în jurisprudența sa, a statuat că o anumită doză de exagerare trebuie tolerată în cazul în care există o dezbatere publică privitoare la chestiuni de interes general, precum și că limitele criticilor admisibile sunt mai largi în privința unui om politic decât în privința unui simplu particular (Hotărârea pronunțată în cauza Cornelia Popa contra României, par. 23).

În aplicarea acestor reguli, referitor la calitatea recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere un al doilea criteriu, anume cel al notorietății persoanei vizate de obiectul articolului, întrucât rolul sau funcția persoanei vizate și natura activităților ce fac obiectul comunicării către public constituie un criteriu important, legat de cel precedent.

În acest sens, se impune a se face o necesară distincție între persoanele de drept privat și persoanele care acționează într-un context public, în calitate de personalități sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său la viața privată, acest lucru nu este valabil și pentru persoanele publice.

În această etapă a analizei, în evaluarea acestui criteriu, curtea de apel s-a raportat la funcția exercitată de către recurentul-reclamant - fost secretar general al autorității locale și, ulterior, subprefect al județului -, reținând în mod corect că acestuia îi poate fi recunoscută calitatea de persoană care acționează într-un context public, date fiind atribuțiile legale importante pe care le avea în administrația publică locală, în virtutea funcțiilor publice deținute.

Dată fiind constatarea acestei premise, dreptul de a comunica idei și informații privind probleme de interes public ce vizau persoana recurentului-reclamant, trebuie să primească o interpretare mai puțin strictă decât în cazul în care ar privi o persoană de drept privat, necunoscută, care poate pretinde o protecție mai strictă a dreptului la viață privată.

În contextul analizei efectuate de curtea de apel, din perspectiva art. 75 alin. (1) din C. civ. coroborat cu art. 8 alin. (2) din Convenție, recurentul contestă aplicarea standardului de persoană publică în ceea ce îl privește, însă, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a ales standardul corect în privința sa, având în vedere că demnitățile publice succesive de secretar generat al Primăriei municipiului Târgoviște și, respectiv subprefect al județului Dâmbovița, îl plasează mai aproape de standardul unei persoane din mediul politic (prefectul și subprefectul fiind, potrivit legii, reprezentanți ai Guvernului în teritoriu) decât de acela al unei persoane private; așa fiind, statutul de demnitate publică al recurentului-reclamant, nu constituie o circumstanță de natură a restrânge sfera ingerințelor la care poate fi expus în mod legitim, cu respectarea art. 8 alin. (2) din Convenția europeană, ci chiar o extinde, contrar celor susținute de recurent.

Drept urmare, Înalta Curte apreciază că în cauza dedusă judecății, curtea de apel în mod corect nu a avut în vedere categoria funcționarilor publici (căreia în mod real, în jurisprudența CEDO îi este atribuită o protecție mai largă din perspectiva criticilor la care pot fi expuși), întrucât categoria funcționarilor publici de carieră, cu un grad mai ridicat al protecției vieții private (onoare și reputație) avută în vedere în cauze de acest fel, privește exclusiv pe acei funcționari publici care nu se poziționează în mod voluntar în avanscenă (a se vedea în acest sens, Fresssoz și Roire împotriva Franței, pct. 50; Egeland și Hanseid împotriva Norvegiei, pct. 62; Stângu și Scutelnicu împotriva României din 31 ianuarie 2006); or, criteriul enunțat este exclus de la aplicare în privința recurentului-reclamant, cel puțin pentru ipostaza calității acestuia de subprefect - o funcție de demnitate publică numită, ce presupune acordul persoanei în cauză de a exercita o funcție oficială, în context politic.

Pentru evidențierea acestei distincții, sunt de observat cele arătate de instanța europeană în paragraful 47 din Hotărârea pronunțată în Cauza Stângu și Scutelnicu împotriva României: "Curtea subliniază că limitele criticii admisibile sunt ca și pentru oamenii politici, mult mai largi în cazul funcționarilor care exercită funcții oficiale. În același timp nu se poate spune că funcționarii se expun cu bună știință unui control atent al faptelor și gesturilor lor, exact ca și în cazul oamenilor politici și doresc atunci să fie tratați pe picior de egalitate cu aceștia din urmă când se pune problema criticării comportamentului lor. În plus, funcționarii, și mai ales magistrații, în temeiul obligației lor de rezervă, trebuie pentru a-și îndeplini funcțiile lor, să beneficieze de încrederea publicului fără a fi pe nedrept deranjați. De aceea este posibil să fie necesară protejarea lor împotriva atacurilor ofensatoare atunci când sunt în funcție (Janowski împotriva Poloniei, pct. 33)."

Înalta Curte constată că pentru a analiza limitele în care intimatul-pârât și-a exercitat dreptul la liberă exprimare, instanța de apel în mod legal s-a raportate la distincția făcută de Curtea Europeană între relatarea unor situații de fapt și judecățile de valoare.

În acest sens, un prim demers de analiză privește calificarea afirmațiilor ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăți de valoare, context în care trebuie luată în considerare atitudinea subiectivă a autorului articolelor denunțate ca fiind denigratoare; potrivit jurisprudenței Curții Europene, o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt (Jerusalem împotriva Austriei, Cererea nr. 26.958/95, paragraful 43, CEDO 2001-11).

Așadar, distincția anterioară este importantă sub aspect probatoriu, întrucât, persoanelor care impută altora fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăți de valoare nu poate fi solicitată, pentru că, în caz contrar, în cea din urmă situație, s-ar aduce atingere chiar dreptului la libertatea de opinie; însă, în această ultimă ipoteză, cerința ce trebuie verificată este aceea că cel ce afirmă trebuie să fi acționat cu bună-credință, altfel spus, să existe o minimă bază factuală a afirmațiilor sale (Radio France și alții împotriva Franței, paragraful 37), condiție desprinsă din conținutul art. 10 din Convenție.

Astfel, instanța de la Strasbourg a subliniat că, urmare a îndatoririlor și răspunderii inerente exercitării libertății de exprimare, protecția oferită de art. 10 din Convenție persoanelor care se implică într-o dezbatere publică, este subordonată condiției ca acestea să acționeze cu buna credință, în sensul de a oferi informații exacte și demne de încredere.

De asemenea, un element deosebit de important este reprezentat de modul în care este evidențiată preluarea informațiilor dintr-o sursă anume și nu expunerea acestora ca reprezentând un adevăr obiectiv.

Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a făcut aplicarea acestor reguli de analiză a libertății de exprimare în ceea ce privește conduita intimatului-pârât, constatând că, în speță, în aprecierea atitudinii subiective a intimatului, prezintă relevanță modul în care acesta a prezentat ansamblul circumstanțelor de fapt ce au legătură cu persoana și conduita recurentului-reclamant, evidențiind preluarea informațiilor dintr-o anumită sursă (postarea utilizatorului C. "D.").

În acest context, Înalta Curte apreciază că în mod nefondat recurentul-reclamant susține că intimatul-pârât era ținut de obligația de a face el însuși o minimă verificare a autenticității informațiilor conținute de articolul incriminat.

Totodată, instanța de apel a reținut ca relevant în cauză că, față de aceste circumstanțe de fapt, intimatul s-a poziționat într-o manieră dubitativă ("Dacă este adevărat, rugăm autoritățile competente să se autosesizeze"), fără a le prezenta ca pe un adevăr indiscutabil și fără a-și însuși necondiționat conținutul articolului; or, atare constatare, în aprecierea instanței de apel a fost de natură a contura buna-credință a acestuia, întrucât intimatul nu și-a impus în spațiul public propriul punct de vedere prin postarea realizată, ci doar a expus în mod dubitativ o chestiune, avizând opinia publică asupra unor posibile probleme de interes general la nivelul comunității locale și solicitând investigarea acestora de către autoritățile competente.

Analizând buna-credință a intimatului în această modalitate, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestui criteriu ce decurge din constatarea existenței unei minime baze factuale a comunicării publice, concluzionând, în acord cu această premisă, că intimatul nu a urmărit să aducă atingere vieții private și demnității reclamantului, ci tragerea unui semnal de alarmă cu privire la o problemă de interes public.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a concluzionat și argumentat inexistența faptei ilicite a intimatului-pârât, constatând că, în speță, sunt întrunite cerințele art. 75 din C. civ., deoarece acesta a acționat cu bună-credință și cu respectarea exigentelor art. 10 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, în virtutea libertății sale de exprimare și în limitele intrinseci ale acestui drept, conduita intimatului fiind de natură a se circumscrie unei restrângeri a dreptului recurentului-reclamant la viață privată, în sensul prevăzut de art. 71 alin. (2) și, respectiv art. 72 alin. (2) din C. civ., sub aspectul componentelor acestui drept fundamental (onoare și reputație), așadar, în acord cu art. 8 alin. (2) din Convenția europeană.

În consecință, nereținându-se existența unei fapte ilicite apte să antreneze răspunderea civilă delictuală a intimatului-pârât, în cauză, în mod corect s-a constatat că nu mai era necesară analizarea celorlalte condiții legale ale răspunderii, astfel cum a reținut instanța de apel; drept urmare, Înalta Curte apreciază că nu se impune analizarea criticilor recurentului cu acest obiect.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant, nefiind întrunite cerințele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 450 din data de 16 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2022.