ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1081/2022

Ședința publică din data de 18 mai 2022

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița la data de 09.12.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul B., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat; obligarea pârâtului să înlăture articolul denigrator din data de 6 martie 2020 la adresa reclamantului, existent pe pagina sa de C. "B." pe care o administrează; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul proces.

Prin sentința civilă nr. 734 din data de 18.03.2021, Tribunalul Dâmbovița a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., dosarul având ca obiect pretenții - daune morale, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 2270 din 19 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 734 din data de 18.03.2021 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A..

În motivarea recursului, acesta a susținut, în esență, că:

- instanța de apel s-a aflat în eroare cu privire la calitatea recurentului-reclamant. Astfel, în cuprinsul deciziei recurate (pag. 12, par. 4) s-a atribuit apelantului calitatea de "om politic", deși acesta nu îndeplinește o funcție politică, fiind funcționar public;

- instanța de apel a apreciat că "Nu există în conținutul articolului cuvinte sau expresii denigratoare sau insultătoare la adresa reclamantului. Numele acestuia nici nu este pomenit de altfel în conținutul, articolului, referirea concretă fiind cu privire la altă persoană, D.." Or, la o simplă analiză a articolului denigrator, rezultă că numele recurentului a fost menționat, atribuindu-se calitatea de "făptuitor", termen specific dreptului penal, care induce ideea publicului referitoare la săvârșirea de fapte penale de către recurent. Mai mult decât atât, asocierea numelui recurentului cu conținutul articolului, chiar dacă acest nume nu a mai fost reluat ulterior, induce publicului ideea unei contribuții a recurentului în săvârșirea pretinselor fapte penale la care s-a făcut trimitere;

- instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 72, art. 75, art. 252, art. 1357 C. civ., art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

- instanța de apel în mod nelegal a apreciat ca nefiind îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale ale intimatului-pârât, prin prisma atât a inexistenței faptei ilicite și a prejudiciului, cât și prin prisma pretinsei bunei-credințe a persoanei vinovate de distribuirea articolului defăimător. Astfel, nu poate fi primită interpretarea instanței de apel referitoare la imposibilitatea de a analiza dacă articolul denigrator are o bază factuală sau reprezintă judecăți de valoare, pe considerentul că intimatul-pârât nu este autorul articolului, acesta doar distribuindu-1 pe pagina sa de C.. Or, legitimarea unei asemenea interpretări ar genera premisele instituirii unei cauze exoneratoare de răspundere pentru orice persoană care distribuie un articol denigrator la adresa altei persoane, sub condiția ca persoana care îl distribuie să nu fie și autorul articolului;

- odată distribuit pe propria pagina de C. a intimatului-pârât, acesta și-a însușit conținutul articolului denigrator, prezentând ca fiind certe informațiile conținute de acesta, fără însă, a efectua minime verificări privind veridicitatea acuzațiilor lansate. La o simplă lectură a articolului respectiv (ce se presupune că a fost realizată de către intimatul-pârât înainte de a le distribui), orice persoană diligentă ar fi perceput caracterul denigrator al acestuia, numai prin observarea apelativului de "făptuitor" folosit pentru a-1 indica pe recurent, dar și prin lipsa oricăror hotărâri judecătorești sau alte acte emise de organe judiciare, care să creeze o prezumție de veridicitate asupra acuzațiilor de natură penală aduse recurentului;

- intimatul nu s-a rezumat la a aprecia pagina de media ce prezintă articolul denigrator, ci acesta și-a asumat textul acestuia după cum reiese din cele arătate în postarea proprie și 1-a distribuit către alte persoane;

- decizia recurată nu poate fi apreciată ca fiind legală nici prin prisma considerentelor prin care instanța de apel justifică caracterul pretins legitim al faptei intimatului-pârât, prin raportare la calitatea de pretins "om politic" a recurentului, lăsând să se înțeleagă faptul că informațiile distribuite de către intimat se încadrează în limitele dreptului la liberă exprimare, limite extinse atunci când informațiile vizează persoane cu expunere publică;

- în speță, este dedus judecății un conflict între dreptul recurentului de a-și proteja reputația, onoarea și demnitatea și dreptul intimatului de a comunica fapte și idei pe care acesta avea dreptul să le aducă la cunoștință publicului prin intermediul unei postări pe pagina de C., cu obligația corelativă ca această informare să se realizeze cu bună-credință și în limitele convenționale;

- în lumina jurisprudenței Curții, calificarea unei declarații ca fiind afirmație factuală sau judecată de valoare este o chestiune care cade înainte de toate în limitele de apreciere a autorităților naționale, în special a instanțelor naționale;

- intimatul nu este un ziarist, ci acesta a aspirat la obținerea unei funcții politice, articolul defăimător fiind distribuit în apropierea alegerilor desfășurate în anul 2020 pentru alegerea autorităților administrației publice locale. Așadar, afirmațiile acestuia sunt cele ale unei persoane obișnuite, exprimate într-un spațiu public, care pot fi aduse ușor la cunoștința unui număr mare de persoane, prin intermediul platformelor de comunicare on-line, astfel că nu se pot aplica principiile consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce îi privește pe ziariști;

- în privința condiției bunei-credințe, hotărârile CEDO enunță principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie sa fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe în situația în care analizează o acuzație de calomnie, elementul determinant trebuind sa fie buna-credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămate (dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt false, precum și dacă a depus diligentele necesare, în circumstanțele date, pentru a verifica autenticitatea afirmațiilor);

- prin modul în care intimatul l-a acuzat pe recurent, fără o bază factuală dovedită sau indicată, că a săvârșit fapte penale grave (luare de mită, trafic de influență), că a folosit în interes personal poziția de funcționar public, a fost rupt echilibrul între libertatea de exprimare și dreptul la viață privată, care cade sub incidența art. 8 din Convenția Europeană;

- în ceea ce privește îndeplinirea condiției privind existența prejudiciului, apreciază că instanța de apel a constatat în mod nelegal faptul că recurentul nu ar fi dovedit producerea acestuia;

- raționamentul Curții de Apel Ploiești contravine celui statuat pe cale jurisprudențială de Înalta Curte de Casație și Justiție care, prin deciziile sale, a cristalizat opinia potrivit căreia în cazul prejudiciului moral, de natura celui reclamat în speță, în jurisprudența națională și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dovada faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate prin raportare la circumstanțele specifice cauzei, prezumția simpla fiind la rândul său un mijloc de probă, soluția adoptată, deși atipică în raport cu regimul general al răspunderii, fiind justificată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, care nu poate fi probat în mod direct;

- contrar jurisprudenței CEDO, în cauza pendinte Curtea de Apel a pretins de la recurentul-reclamant, în acord cu Tribunalul, realizarea unor probe directe ale suferinței psihice la care a fost supus ca urmare a faptei ilicite a intimatului-pârât.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând memoriul de recurs, Înalta Curte apreciază asupra caracterului său fondat, în limitele ce vor fi arătate.

Înalta Curte reține că instanțele anterioare au avut de stabilit dacă fapta pârâtului, de a reposta/redistribui/share pe pagina sa de C., a unui articol preluat de pe o altă pagină, cu conținut pretins defăimător la adresa reclamantului, reprezintă sau nu o faptă ilicită care poate antrena răspunderea civilă delictuală, pe planul dreptului intern, iar, pe planul dispozițiilor convenționale, dacă prin această faptă, despre care se afirmă că a fost săvârșită cu depășirea limitelor libertății de exprimare, s-ar putea aduce atingere demnității, onoarei, reputației și dreptului la imagine al reclamantului.

În speță, se impune a se realiza preliminar analiza celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului la respectarea vieții private, a dreptului la demnitate ale reclamantului, pretins a fi încălcate și libertatea de exprimare a pârâtului și de informare a publicului, cu privire la care aceasta a susținut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere drepturilor reclamantului, analiză care presupune deopotrivă utilizarea raționamentului instanței de contencios european sub aspectul ipotezelor în raport de care se analizează ingerința în drepturile garantate de Convenție, față de scopul legitim urmărit.

Din acest unghi convențional al analizei, este important a se menționa că în aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viață privată, respectiv dreptul la onoare, demnitate și reputație, Curtea Europeană, într-o jurisprudență constantă, a avut în vedere în genere, calitatea și funcția persoanei criticate; forma/stilul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. Românei); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu c. României); proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată, precum și motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente și suficiente pe care autoritățile le invocă pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă și Mazăre c. României).

De asemenea, un criteriu esențial în viziunea Curții Europene, îl reprezintă contribuția pe care a avut-o la o dezbatere de interes general publicarea articolelor de presă de către jurnaliști. Astfel, Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 din Convenție, observând în special, că instanțele au pus cu atenție în balanță dreptul companiilor editoare la libertatea de exprimare și dreptul reclamanților la respectarea vieții lor private și au acordat o importanță fundamentală aspectului dacă respectivele fotografii, analizate în lumina articolelor care le însoțeau, au contribuit la o dezbatere de interes general. De asemenea, acestea au examinat circumstanțele în care au fost realizate fotografiile, respectiv că nu se putea afirma că articolul în cauză a fost un simplu pretext pentru a publica fotografia respectivă sau că legătura dintre articol și fotografie era pur artificială, iar caracterizarea subiectului articolului drept un eveniment de interes general, de către instanțele interne nu putea fi considerată nerezonabilă (cauzele van Hannover vs. Germania, nr. 40660/08 și nr. 60641/08, respectiv nr. 8772/10).

În consecință, analiza cauzelor CEDO de natura celei de față, presupune efectuarea distincției între persoanele care acționează în context privat și cele care acționează în context public. În funcție de această distincție, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său.

Un alt criteriu de analizat este cel referitor la conținutul, forma și repercusiunile publicării/repostării articolului pe C..

Sunt deopotrivă, relevante, circumstanțele în care a fost adus la cunoștința publicului subiectul în discuție, natura sau gravitatea intruziunii în viața privată a reclamantului, precum și repercusiunile asupra persoanei vizate.

În cazul informațiilor de interes public, caz în care rațiunea exercitării dreptului la liberă exprimare nu poate fi contestată, în conflictul dintre dreptul la exprimare și dreptul la viață privată a persoanei lezate se poate da prevalență unuia sau altuia dintre drepturi, în raport de circumstanțele de fapt ale cauzei, cu consecința înlăturării sau nu a caracterului ilicit al faptelor imputate.

Spre deosebire de informațiile de interes public, în cazul informațiilor cu caracter personal sau privat, fără nicio legătură cu vreun interes public, restrângerea protecției oferite libertății de exprimare se impune cu necesitate, această măsură fiind determinată de nevoia de protecție a drepturilor legitime ale persoanelor (simpli particulari) vizate de afirmațiile făcute. Aceasta, întrucât, într-un asemenea caz, nu mai există justificare "legitimă" pentru a da prevalență dreptului la liberă exprimare care, exercitat fiind contrar scopului pentru care a fost recunoscut, nu poate prevala dreptului la viață privată (cauza Axel Springer AG și RTL Television GmbH împotriva Germaniei).

Cât privește distincția între apreciere ("like") și preluare ("share"), în jurisprudența Curții Europene s-a stabilit că atunci când comunicarea de informații sau dezbaterea unor subiecte de interes îmbracă forma reproducerii afirmațiilor unui terț (prin repostarea și distribuirea unui material, ca în cazul de față, sau prin redarea unui interviu), nu se exclude de plano o analiză de conținut asupra materialului acuzat pentru caracterul său defăimător doar justificat de împrejurarea că acesta ar aparține altcuiva decât cel care îi asigură redarea.

Tocmai întrucât practica repostării/copierii și distribuirii de materiale cu mesaj violent sau denigrator este adesea utilizată ca mijloc de ascundere a responsabilității transmiterii de informații ofensatoare, o analiză de conținut e necesară spre a decela, pe baza datelor fiecărui caz în parte, dacă e vorba despre o simplă redare neutră, neimplicată și distantă a înregistrării/materialului preexistent în mediul online, acțiune care nu comportă sancțiuni ori îngrădiri ale libertății de exprimare ori dacă, prin modul de alcătuire a materialului - atribuirea titlului, modul de prezentare a informației, adăugiri aduse textului - se înțelege că acel care acționează astfel aderă și susține ideile comunicate, situație care reclamă ori comportă o verificare sub aspectul depășirii limitelor libertății de exprimare.

O asemenea analiză chiar și în cazul unor atare materiale, este așadar, posibilă, scopul fiind acela de a împiedica comunicarea unor mesaje violente ori acela de a identifica și izola cazurile în care sunt folosite atare mijloace de a se ascunde responsabilitatea transmiterii de informații ofensatoare, dar la care se aderă explicit și fără rezerve.

Prin urmare, Înalta Curte constată că din punct de vedere al criteriilor care se degajă din jurisprudența instanței de contencios european, se impunea ca instanța de apel să realizeze o astfel de analiză pentru a concluziona dacă este vorba despre o simplă redare neutră, neimplicată și distantă a înregistrării/materialului preexistent în mediul online sau dimpotrivă, dacă este vorba despre o asumare, o însușire și susținere a articolului distribuit, conchizând astfel în finalul acestei analize ce respectă criteriile specifice utilizate în jurisprudența instanței europene în domeniul verificării limitelor libertății de exprimare, asupra caracterului licit/ilicit al faptei imputate pârâtului.

Curtea constată că o astfel de analiză calificată lipsește din cuprinsul deciziei recurate - curtea de apel având în vedere în esență, exclusiv faptul redistribuirii în justificarea hotărârii sale pronunțate -, aspect de natură a determina justețea criticilor recurentului relative greșitei aplicări în cauză a prevederilor de drept substanțial invocate prin cererea de recurs, acestea nefiind aplicate în cauză prin filtrul convențional enunțat anterior, conturat de criteriile expuse, consacrate de jurisprudența CEDO în materie.

Date fiind aceste deficiențe ale judecății înfăptuite prin hotărârea atacată, se impune pe temeiul art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ. admiterea recursului declarat și casarea deciziei instanței de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de apel trebuie așadar, în rejudecare să verifice între altele, dacă în speță, este cazul unei preluări neutre, inofensive a unui material din mediul online sau a uneia asumate (definite astfel cum s-a expus anterior), la care pârâtul a aderat și ale cărei idei le susține, cercetând așadar inclusiv dacă scopul urmărit sau măcar acceptat a fost cel de denigrare a reclamantului.

De altfel, chiar dacă ne-am grefa pe raționamentul juridic distinct al instanței de apel ce a arătat că redistribuirea articolelor nu poate atrage răspunderea precum cea a autorului articolelor, fără ca mai întâi să se stabilească dacă articolele cuprind sau nu informații false, denigratoare, Înalta Curte constată totuși, și pentru această ipoteză de lucru, că al său control judiciar de legalitate trebuie să se grefeze pe situația de fapt a cauzei, astfel cum a fost ea stabilită de instanțele devolutive, în lipsa administrării de noi probe în recurs.

Or, Înalta Curte constată caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei recurate arondate situației de fapt sub acest aspect, atât timp cât la pag. 12 instanța de apel arată că "nu există în conținutul articolului cuvinte sau expresii denigratoare sau insultătoare la adresa reclamantului. Numele acestuia nici nu este pomenit de altfel în conținutul articolului, referirea concretă fiind cu privire la altă persoană, D.", iar ulterior (ultimul alineat pag. 12) reține totuși, că "prin articolul redistribuit de pârât, se induce publicului ideea potrivit căreia, în exercitarea funcției de secretar general al Municipiului Târgoviște, apelantul ar săvârși fapte de natură să producă un prejudiciu bugetului local, în scopul obținerii pentru sine a unor sume nejustificate".

Așadar, mergând chiar pe acest raționament de gândire juridică diferit al curții de apel, Înalta Curte constată că respectiva contradicție enunțată anterior în cadrul considerentelor afectate situației de fapt a cauzei, creează un impediment instanței supreme în verificarea legalității deciziei recurate, întrucât nu este decelată în mod clar, coerent din punct de vedere logic, starea de fapt pe care trebuie să se grefeze controlul de legalitate din recurs, atât timp cât nu rezultă în mod inechivoc din decizia recurată, dacă articolul a cuprins sau nu informații denigratoare la adresa reclamantului recurent, soluția de casare impunându-se așadar, și în această ipoteză subsidiară de lucru. Concluzia se impune întrucât acest defect al deciziei recurate ar echivala în această variantă de lucru, cu nestabilirea completă a situației de fapt, cu nesoluționarea integrală a fondului cauzei de către curtea de apel.

Revenind, Curtea notează pe cale de consecință, că în rejudecare, în acord cu art. 501 alin. (3) C. proc. civ., instanța de trimitere va avea în vedere și celelalte susțineri ale recurentului din cadrul cererii sale de recurs, susțineri a căror analiză a devenit inutilă în prezenta fază procesuală, în raport de soluția de casare decelată.

Pentru argumentele expuse, constatând că este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum s-a expus, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2270 din 19 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2270 din 19 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Casează decizia și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2022.