Decizia nr. 743/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 2427 a Tribunalului Dâmbovița

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub număr de dosar x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se dispună: obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul patrimonial cauzat; obligarea pârâtului de a înlătura articolul denigrator din data de 10 martie 2020 la adresa reclamantului, existent pe pagina de C. a pârâtului " B." pe care o administrează; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 2427/21 septembrie 2021, Tribunalul Dâmbovița a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1500 RON, cu titlu de daune morale.

Decizia Curții de Apel Ploiești, secția I civilă Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâtul B.. Prin decizia nr. 1193 din 27 aprilie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva încheierii din data de 7 septembrie 2021 și a sentinței civile nr. 2427/21 septembrie 2021, pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamantul A., a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins în tot acțiunea, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1193 din 27 aprilie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A.. În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) punctul 6 și 8 C. proc. civ., recurentul a invocat următoarele aspecte: - subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., recurentul arată că în considerentele hotărârii atacate curtea de apel a achiesat în mod expres argumentelor primei instanțe, referitoare la existența unei fapte ilicite în sarcina intimatului B.. Cu toate acestea, ulterior a încadrat fapta ilicită în limitele reglementate de art. 10 din CEDO. În aceste condiții, a realizat o contradicție între considerentele deciziei recurate, fiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. Soluția de respingere a acțiunii introductive de instanță, ca efect al schimbării în parte a hotărârii apelate, vine în contradicție cu acele considerente din decizia recurată prin care au fost confirmate argumentele judecătorului primei instanțe referitoare la existența faptei ilicite în sarcina pârâtului. Pretinsa inexistență a prejudiciului nu înlătură caracterul ilicit al faptei, caracter ilicit stabilit atât de judecătorul primei instanțe, cât și de instanța de apel. Chiar dacă ar fi validă argumentația instanței de apel referitoare la neîndeplinirea condiției privind producerea unui prejudiciu, această împrejurare nu atrage înscrierea faptei în limitele impuse de art. 10 din CEDO ci, cel mult, ar putea atrage neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1357 din C. civ. privitoare la angajarea răspunderii civile delictuale. - subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurentul apreciază că instanța de apel a încălcat următoarele norme de drept material: art. 72, art. 75 alin. (2), art. 252, art. 1357 C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituția României și art. 10 din CEDO. În dezvoltarea acestui motiv de casare arată că în ceea ce privește îndeplinirea condiției privind existența prejudiciului, în mod nelegal a reținut instanța de apel că recurentul nu ar fi dovedit producerea acestuia. Statuările instanței de apel vin în contradicție cu practica Înaltei Curți potrivit căreia dovada faptei ilicite este suficientă, prejudiciul și raportul de cauzalitate urmând să fie prezumate prin raportare la circumstanțele specifice cauzei. Contrar jurisprudenței CEDO, preluată ulterior în motivările Înaltei Curți și a instanțelor naționale, curtea a pretins de la recurentul-reclamant realizarea unor probe directe ale suferinței psihice la care a fost supus ca urmare a faptei ilicite a intimatului-pârât. Prin săvârșirea faptei ilicite, pârâtul i-a cauzat reclamantului un prejudiciu de imagine. Existența și întinderea prejudiciului sunt determinate de circumstanțele în care a fost săvârșită fapta ilicită: postarea a fost făcută în legătură cu o persoană cu o notorietate cel puțin în rândul unui public interesat de persoanele care ocupă o funcție de tipul celei ocupate de reclamant; funcția îndeplinită (secretar general al Municipiului Târgoviște) de recurent cere ca acesta să fie demn, astfel încât, urmare a faptelor afirmate de pârât, recurentului i se aduce un evident și amplu prejudiciu derivat din afectarea unei asemenea cerințe. Instanța de apel s-a aflat în eroare în ceea ce privește calitatea recurentului, acesta nefiind om politic, ci funcționar public, astfel că nu poate fi vorba despre "un conflict de natură politică" invocat de către instanța de apel pentru a atenua și, ulterior, pentru a înlătura răspunderea civilă a intimatului. Instanța a analizat inexistența prejudiciului doar din perspectivă obiectivă, fiind ignorată complet ipoteza producerii prejudiciului din perspectivă subiectivă, la nivelul trăirilor recurentului. Lansarea în spațiul public a unor afirmații mincinoase referitoare la pretinsa săvârșire a unor fapte de natură penală de către recurent are în mod evident aptitudinea de a produce un prejudiciu recurentului. Optica instanței de apel referitoare la faptul că existența unui prejudiciu ar fi presupus ca afirmațiile intimatului-pârât să instige la ură sau violență, pentru ca astfel să se poată produce un prejudiciu în dauna recurentului. O asemenea optică este una vădit excesivă, ce își are sorgintea în modul defectuos în care instanța de apel a interpretat jurisprudența CEDO. Astfel, nu este necesar ca afirmațiile să vizeze instigarea la ură și la violență, fiind de ajuns ca afirmațiile calomnioase să fie de o gravitate suficientă pentru a crea premisele producerii unui prejudiciu, die el și doar de natură subiectivă. Afirmații ce vizează săvârșirea de către o persoană a unor fapte de natură penală, mai ales în condițiile în care persoana respectivă este un funcționar public care se bucură de notorietate în societate, sunt de natură să conducă la producerea unui prejudiciu, contrar celor reținute de către instanța de apel. Procedând astfel, Curtea de Apel a încălcat prevederile art. 1357 C. civ., în cauză fiind îndeplonite condițiile privind angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât. În ceea ce privește caracterul ilicit al faptei imputate intimatului-pârât din ansamblul reglementărilor privind dreptul la liberă exprimare, rezultă că acesta nu este unul absolut, ci poate fi supus limitărilor, restrângerilor, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim sau chiar împotriva democrației însăși. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protectia sănătătii și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului Ia libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 par. 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 par. 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. Din interpretarea acestor dispoziții convenționale, rezultă că exercițiul libertății de exprimare presupune "îndatoriri și responsabilități" și el poate fi supus unor "formalități, condiții, restricții sau sancțiuni", ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite ingerințe în exercițiul acestei libertăti fundamentale. Aceste ingerințe trebuie însă să îndeplinească anumite condiții, respectiv: să fie prevăzute de lege; să întrunească cerințele previzibilității și accesibilității; să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică. Acestor condiții li s-a adăugat și cerința proporționalității, ceea ce presupune un balans între scopul vizat și mijloacele folosite, între interesul general și protejarea dreptului individual. În jurisprudența sa, CEDO a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară, în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În ceea ce privește dreptul la viața privată, CEDO a decis, în jurisprudența sa constantă, că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează Ia identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, personalitatea, integritatea sa fizică și morală, garanția oferită de art. 8 din Convenție fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relatiile cu semenii. Instanța europeană a reținut în repetate rânduri că afirmații referitoare la fapte determinate făcute în absența oricăror dovezi care să le susțină nu se bucură de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Buna-credință a persoanei care se manifestă în spațiul public este relevantă pentru a putea distinge în plan subiectiv între intenția de a transmite informații asupra unor chestiuni ce interesează publicul și cea de calomniere, insultare, discreditare a unei persoane. Pentru reținerea bunei-credințe se au în vedere aspecte precum veridicitatea informațiilor, modul în care au fost verificate, implicarea în proces, baza factuală. Elementele esențiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertății de exprimare, din perspectiva jurisprudenței instanței de contencios european, sunt: calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza contra României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan contra României), buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu contra României), conceptele de judecată de valoare și situațiile faptice, precum și raportul dintre ele, doza de exagerare a limbajului folosit, natura și severitatea sancțiunii aplicate (Cumpănă și Mazăre contra României), și motivarea hotărârii (cauzele Bugan contra României, Dumitru contra României). Aplicând aceste principii la speța dedusă judecății, apreciem că instanța de apel în mod nelegal a apreciat că "se impune schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii acțiunii, căci a fost dată cu încălcarea disp. art. 10 din CEDO, câtă vreme fapta intimatului-pârât de distribuire a unui articol denigrator, fără a efectua minime verificări privind veridicitatea celor conținute de acesta, se încadrează în mod evident în sfera ilicitului civil, fiind, totodată, cauzatoare de prejudicii. În speță, este dedus judecății un conflict între dreptul recurentului de a-și proteja reputația, onoarea și demnitatea și dreptul intimatului de a comunica fapte și idei pe care acesta avea dreptul să Ie aducă la cunoștință publicului prin intermediul unei postări pe pagina de C., cu obligația corelativă ca această informare să se realizeze cu bună-credință și în limitele convenționale. Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine iar drepturile și libertățile constituționale trebuie exercitate cu bună-credință, fără să se încalce drepturile și libertățile celorlalți. Prin Decizia nr. 1576/07.12.2011, Curtea Constituțională a statuat că demnitatea umană este un atribut inalienabil al persoanei umane, valoare ce impune fiecărui membru al societății un comportament de respect și protecție a celorlalți indivizi și interzicerea oricărei atitudini umilitoare sau degradante la adresa omului. Curtea a apreciat că "demnitatea umană, așa cum este aceasta consacrată de Constituție, nu este și nu trebuie interpretată ca instituind un tratament preferențial pentru anumite categorii de persoane, indiferent de contribuțiile, calitățile ori aportul acestora în societate. Prin urmare, demnitatea are aceleași valențe pentru oricare dintre indivizi". Esențială este și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului care face distincția clară între afirmații factuale și judecăți de valoare. În lumina jurisprudenței Curții, calificarea unei declarații ca fiind afirmație factuală sau judecată de valoare este o chestiune care cade înainte de toate în limitele de apreciere a autorităților naționale, în special a instanțelor naționale. Cu toate acestea, chiar și atunci când o declarație are natura unei judecăți de valoare, trebuie să existe o bază factuală suficientă care să o susțină, în caz contrar aceasta depășind limitele libertății de exprimare. Recurentul subliniază că intimatul nu este ziarist, ci a aspirat al obținerea unei funcții politice, articolul defăimător fiind distribuit în apropierea alegerilor desfășurate în anul 2020 pentru alegerea autorităților administrației publice locale. Așadar, afirmațiiler acestuia sunt cele ale unei persoane obișnuite, exprimate într-un spațiu public, care pot fi aduse ușor la cunoștința unui număr mare de persoane, prin intermediul platformelor de comunicare on-line, astfel că nu se pot aplica principiile conmsacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce îi privește pe ziariști. Pentru a se considera dacă o persoană care transmite în spațiul public informații despre o persoană publică a acționat în limitele dreptului la liberă exprimare, trebuie să se stabilească dacă acesta a fost de bună-credință, dacă faptele expuse au o bază ce poate fi dovedită ori dacă ceea ce a transmis sunt simple opinii, judecăți de valoare, iar în acest ultim caz, dacă exprimarea lor s-a făcut în limitele bunului-simț, fără a se aduce atingere dreptului la demnitate al persoanei despre care se vorbește. Articolul distribuit de către intimat este centrat pe afirmații factuale, iar nu judecăți de valoare, fără însă ca acesta să dovedească în vreun fel corespondența lor cu adevărul, împrejurare ce determină reaua-credință a acestuia în lansarea în spațiul public a unor afirmații de o asemenea gravitate. Intenția care l-a animat pe intimat a fost aceea de a afecta imaginea recurentului, iar nu de a informa publicul despre subiecte de interes general și de a suscita interesul pentru înlăturarea fenomenelor criticate. Intenția intimatului se coroborează cu dorința acestuia de a candida la funcția de Primar al Municipiului Târgoviște, având tot interesul pentru a afecta imaginea executivului Primăriei Târgoviște. În privința bunei-credințe arată că hotărârile CEDO enunță principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmkațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe în situația în care analizează o acuzație de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor care afectează repzutația părții vătămate. Or, intimatul nu a făcut dovada că a depus un mimim de diligență necesar, în raport de circumstanțele date, pentru a verifica înainte de publicarea postărilor dacă informațiile privitoare la persoana reclamantului sunt autentice. Modul de a acționa a intimatului a afectat dreptul la bună reputație și dreptul la demnitate ale recurentului și pot atrage răspunderea civilă delictuală, întrucât nu se încadrează în limitele unor simple judecăți de valoare care se circumscriu libertății de exprimare, consacrate de art. 10 din Convenția Europeană. De asemenea, a fost rupt echilibrul între libertatea de exprimare și dreptul la viață privată, care cade sub incidența art. 8 din Convenția Europeană, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanei vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, care reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare on-line. În raport de cele expuse, apreciază că în mod nelegal instanța de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 și art. 1357 din C. civ.

Apărările formulate în cauză Prin notele de ședință formulate, intimatul B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Arată că a fost de bună-credință, iar afirmațiile prezentate erau de notorietate și erau expresia libertății de exprimare. În data de 2 mai 2023, recurentul a depus note de ședință prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea spre rejudecare, reiterând cele exprimate prin memoriul de recurs.

Procedura în fața Înaltei Curți Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 1 august 2023 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4. Prin rezoluția din data de 13 februarie 2023 a fost stabilit termen, în vederea soluționării recursului, la data de 4 mai 2023, dată la care Înalta Curte a rămas în pronunțare pe recursul declarat în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și în raport de dispozițiile legale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, relevante în această materie, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele următoare: În raport de critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia. Potrivit art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde numai motive străine de natura cauzei". Orice hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În cuprinsul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt menționate trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri și anume: a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță; b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic; c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare. Dacă pentru invocarea nemotivării totale a hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte variante normative recurentul este ținut să indice instanței de recurs și să dezvolte o asemenea ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă, cu claritate, motivarea insuficientă, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept sau să indice acele considerente străine de natura pricinii. În cauza de față, recurentul precizează că hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii întrucât câtă vreme instanța de apel a reținut existența caracterului ilicit al faptei săvârșite de intimat, în mod implicit a reținut și faptul că această faptă depășește limitele libertății de exprimare, fără ca acțiunile intimatului să mai poată beneficia de protecția reglementată de art. 10 din CEDO. De asemenea, arată că inexistența prejudiciului nu înlătură caracterul ilicit al faptei, ci, cel mult, ar putea atrage neîndeplinirea condițiilor reglementate de art. 1357 din C. civ. Raportându-se la chestiunile de care se prevalează recurentul pentru a susține motivarea necorespunzătoare, precum și la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reține că, prin invocarea caracterului contradictoriu al motivării deciziei recurate, practic, recurentul contestă raționamentul juridic al instanței de apel. Or, în analiza acestui motiv de casare, Înalta Curte reține că instanța de apel a indicat explicit, în cadrul controlului de temeinicie și legalitate exercitat, neîntrunirea condițiilor reglementate de art. 1357 din C. civ. întrucât "partea care solicită acordarea de daune morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului, să producă argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile sale personale nepatrimoniale i-au fost afectate" și "Curtea consideră că aceste elemente ale răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite, urmare a faptelor apelantului-pârât neputându-se reține acea proporționalitate necesară între fapte și atingerea afirmată". Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Astfel, legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existența dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. Astfel, trebuie observat că instanța de apel, în cadrul verificării aspectelor de fapt ale litigiului, a reținut existența faptei imputate pârâtului, însă a apreciat că expresiile utilizate de pârât, privite în mod izolat sau general, nu au produs un rezultat negativ major. Raportându-se la contextul săvârșirii faptei imputate acestuia, analiza astfel realizată a urmărit a determina, în concret, dacă a existat o afectare a onoarei sau demnității reclamantului de o asemenea gravitate încât să facă necesară intervenția instanței pentru restabilirea situației anterioare. Or, din această perspectivă a fost invocat și analizat art. 10 din Convenție. Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu sunt contradictorii considerentele instanței de apel astfel că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat. În susținerea acestui motiv de casare, recurentul apreciază că decizia instanței de apel este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 72, 75 alin. (2), (25)2, 1357 din C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituția României și art. 10 din CEDO. Procedând la analiza legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, precum și a motivării acestei hotărâri, ca o garanție a procesului echitabil, reglementat de articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte va expune următoarele considerații: Potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75 din C. civ. Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispozițiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile. Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menționate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune. Art. 20 alin. (1) din Constituția României stipulează, în mod expres, că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând astfel principiul interpretării conforme. Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. În paragraful 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege. Art. 8 din Convenție Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora. Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție "interesele concurente aflate în joc", iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curții Europene i se poate solicita să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și aflate în conflict în anumite cauze și dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016). În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informațiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică". În ceea ce privește dreptul la viață privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudența sa, că noțiunea de viață privată, ca noțiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține "vieții private" (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție" (hotărârea Chauvy și alții împotriva Franței, par. 70). Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției, și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8 din Convenție, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmațiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmații, se impută situații factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010). Tot astfel, în jurisprudența Curții Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 par. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informațiile și ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care deranjează, neliniștesc sau îngrijorează un anumit segment al populației - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranței și mentalității deschise, fără de care nu există societate democratică. În acest sens, instanța europeană a statuat, în cauza Sipoș c. României, în următorul mod: "Curții îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenție (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, citată anterior, par. 39)". De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privința cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38). Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64), iar "comportamentul persoanei în cauză, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu și informațiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare" (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012, par. 111). În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul și contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credință a autorului afirmațiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincția dintre judecățile de valoare și imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă și Mazăre c. României). Astfel, deși în speță, recurentul pretinde că s-ar fi impus ca instanțele de fond să dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, întrucât dovada prejudiciului moral pe care l-a pretins în cauză ar rezulta din însăși dovedirea săvârșirii faptei de către pârât, aceste argumente nu pot fi validate. În acest sens, se reține că, într-adevăr, în cazul prejudiciului moral, de natura celui reclamat în speță, în jurisprudența națională și în cea a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dovada faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate prin raportare la circumstanțele specifice cauzei, prezumția simplă fiind la rândul său un mijloc de probă, soluția adoptată, deși atipică în raport cu regimul general al răspunderii, fiind justificată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, care nu poate fi probat în mod direct. Rezultă că, de principiu, instanța poate deduce producerea prejudiciului moral din existența faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită. În speță, recurentul, ignorând ansamblul considerentelor deciziei recurate- care relevă faptul că instanța de apel nu a omis potențialul generic ofensator al expresiilor uzitate de pârât în cuprinsul postărilor pe pagina sa de socializare, ci, a constatat, în esență, raportat la starea de fapt a cauzei, că aceste expresii nu au avut, în cazul particular analizat, aptitudinea de a afecta onoarea sau reputația reclamantului de o manieră care să facă necesară intervenția instanței și sancționarea conduitei pârâtului - și redând în mod trunchiat raționamentul expus de către instanța de apel - care a conchis, raportat la circumstanțele anterior reliefate, că reclamantul nu a probat prejudiciul invocat a se fi produs prin fapta imputată pârâtului -, pretinde incidența unei ipoteze de nelegalitate a hotărârii recurate ca urmare a faptului că s-ar fi reținut eronat prin decizia criticată în recurs că, în acest caz, era necesară administrarea unui probatoriu direct al prejudiciului moral pretins. Sub acest aspect, Înalta Curte constată însă că, raportat la circumstanțele particulare ale pricinii, este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că, pentru sancționarea pârâtului, nu era suficientă aplicarea prezumției simple întemeiată pe dovedirea săvârșirii faptei imputate pârâtului, ci se impunea a se stabili nu numai contextul în care s-au desfășurat faptele, dar și a se verifica dacă imaginea și percepția terțelor persoane în privința reputației reclamantului s-a schimbat semnificativ ulterior afirmațiilor pârâtului, în raport de perioada anterioară. Or, în analiza efectuată, instanța de apel a reținut, în mod corect, că prejudiciul pretins de către reclamant nu a fost dovedit în condițiile în care faptele pârâtului nu au avut aptitudinea concretă de a da naștere în consștiința publicului, a familiei reclamantului și în mediul profesional al acestuia a unor serioase îndoieli referitoare la persoana ce se pretinde vătămată. La data distribuirii pe pagina de socializare a pârâtului a articolului incriminat, reclamantul avea funcția de secretar al Municipiului Târgoviște. Or, în calitatea acestuia de persoană publică, recunoscută de altfel de acesta prin memoriul de recurs, ce asigura un serviciu de administrare publică locală, este rezonabil a se aprecia că activitatea acestuia prezenta interes pentru publicul local, fiind expus criticilor. Or, în contextul în care, la scurt timp după distribuirea articolului în discuție, pârâtul a fost numit în funcția de subprefect în cadrul Instituției Prefectului-Județul Dâmbovița, deci a avansat în carieră, în mod corect a reținut instanța de apel că nu a existat și nu există o consecință majoră a faptei imputate pârâtului care să justifice acordarea de daune morale. Cum recurentul a eșuat în dovedirea prejudiciului pretins, consecințele faptei imputate pârâtului, neproducându-se, în mod corect a reținut instanța de apel neîndeplinirea condițiilor necesare atragerii răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât, respectiv nedovedirea prejudiciului. Astfel, preocuparea instanței de apel de a stabili dacă conduita pârâtului s-a plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10, cu consecința încălcării art. 8 din CEDO, inclusiv din perspectiva echilibrului care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate deopotrivă de CEDO, nu face decât să evidențieze că raționamentul expus prin hotărârea recurată este conform jurisprudenței CEDO care a statuat asupra elementelor esențiale care trebuie avute în vedere în aprecierea respectării limitelor libertății de exprimare, anterior reliefate. În consecință, este judicioasă aprecierea instanței de apel în sensul că răspunderea civilă delictuală a pârâtului nu poate fi antrenată. Totodată, contrar argumentelor din recurs, Înalta Curte apreciază că analiza realizată în speță, în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor impuse de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, nu face decât să evidențieze preocuparea reală a instanței de apel de a stabili în mod complet și echidistant starea de fapt a cauzei. O atare analiză este conformă jurisprudenței CEDO care, contrar celor afirmate în recurs, a constatat încălcarea dreptului părților la un proces echitabil și a art. 13 din Convenție, raportându-se la circumstanțele concrete ale pricinilor analizate, în care părțile din acele pricini au fost private disproporționat și nerezonabil de posibilitatea de a proba prejudiciul moral, prin impunerea unei probațiuni la care nu aveau acces, iar nu în considerarea unei aprecieri generice a existenței unei încălcări de această natură, ori de câte ori reclamantului i se pretinde dovedirea gravității prejudiciului moral și a legăturii de cauzalitate între faptele imputate și prejudiciul pretins. De altfel, sub acest ultim aspect, Înalta Curte apreciază că, în selectarea jurisprudenței C.E.D.O., importanță prezintă nu doar similitudinile existente din perspectiva situației de fapt, cât mai ales raționamentul instanței de contencios european sub aspectul ipotezelor în raport de care se analizează ingerința în drepturile garantate de Convenție, față de scopul legitim urmărit. Totodată, luând în considerare paradigma controlului Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, era necesar ca analiza realizată de instanțele de fond în cauză să releve măsura în care ingerința în dreptul la liberă exprimare a pârâtului, ce se solicită a fi dispusă în speță, poate fi apreciată ca urmărind un scop legitim; respectiv că este necesară într-o societate democratică și îndeplinește condiția proporționalității. Or, raportat la circumstanțele particulare ale cauzei, anterior reliefate, concluzia instanței devolutive în sensul că fapta dedusă judecății nu impune cu necesitate sancționarea pârâtului, prin obligarea acestuia la plata unor despăgubiri morale, este corectă. Rezultă, astfel, că instanța de apel care a examinat fapta imputată pârâtului și a verificat dacă normele de drept intern care permit antrenarea răspunderii civile delictuale (și care reprezintă o ingerință în dreptul la liberă exprimare), vizează un scop legitim, iar aplicarea lor poate fi calificată ca fiind necesară într-o societate democratică, a realizat în cauză o aplicare judicioasă a normelor legale incidente și jurisprudenței CEDO anterior prezentate, în speță nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.