Decizia nr. 2039/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27 mai 2021 pe rolul Tribunalului Teleorman, secția civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței de judecată, ca prin hotărârea ce urmează să o pronunțe, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.685.000 RON, care urmează a fi actualizată cu indicele de inflație, sumă reprezentând daune morale pentru privarea nelegală de libertate a reclamantului în perioada 18 noiembrie 2015 - 22 iunie 2017, în sensul că a fost reținut, arestat preventiv și arestat la domiciliu de la data de 18 noiembrie 2015 până la 12 februarie 2016 și ulterior supus măsurii arestării preventive a controlului judiciar de la data de 12 februarie 2016 până la data de 22 iunie 2017. A solicitat, de asemenea, să dispună obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei reprezentând daunele morale, calculată cu trei ani anterior înregistrării acțiunii și până la data plății efective a sumei reprezentând daunele morale.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 213 din 13 iulie 2022, Tribunalul a admis în parte cerere de chemare în judecată și a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 150.000 RON cu titlul de daune morale, reprezentând debit principal, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație, de la pronunțarea hotărârii până la plata efectivă și la plata către reclamant a daunelor moratorii în cuantum egal cu dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal de la pronunțarea hotărârii până la plata efectivă.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 925 A din 9 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins excepția inadmisibilității apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție. A respins apelul declarat de apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cu apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței civile nr. 213 din 13 iulie 2022 pronunțată de Tribunalul Teleorman. A admis apelurile declarate de apelanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, în contradictoriu cu apelantul-reclamant A. împotriva aceleiași sentințe. A schimbat în parte sentința civilă, în sensul că a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 75.000 RON cu titlul de daune morale, reprezentând debit principal, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație, de la data rămânerii definitive a deciziei până la plata efectivă. A obligat pe pârât la plata către reclamant a daunelor moratorii în cuantum egal cu dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal, calculată de la data rămânerii definitive a deciziei până la plata efectivă. A menținut în rest sentința civilă.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 925 A din 9 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut art. 488 pct. 8 C. proc. civ. După prezentarea situației de fapt și punctarea parcursului procesual al dosarului, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 539 alin. (1), art. 540 alin. (1), art. 202 și art. 215 din C. proc. pen., cu raportare la art. 23 și art. 25 din Constituția României și la art. 5 din CEDO. Instanța de apel a apreciat că perioada în care asupra reclamantului s-a dispus măsura preventivă a controlului judiciar a fost în mod corect eliminată din perioada de cuantificare a prejudiciului suferit de acesta, motivat de faptul că "persoana supusă măsurii controlului judiciar nu se poate identifica cu persoana privată de libertate în sensul art. 539 alin. (1) C. proc. pen., și perioada în care această persoană a fost suspusă măsurii controlului judiciar nu poate fi luată în calcul în procesul reparării pagubei, în cazul privării nelegale de libertate". Obligațiile stabilite în sarcina reclamantului odată cu dispunerea măsurii controlului judiciar (prin încheierea din data de 10.02.2016 a Curții de Apel București, rămasă definitivă prin încheierea nr. 194 din 12.02.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală) reprezintă o schimbare majoră produsă în viața sa, o îngrădire a dreptului acestuia de a se comporta normal, de a se deplasa și mișca în mod liber, fără să fie îngrădit/condiționat de alte mijloace, ceea ce echivalează cu o privare de libertate. Prin obligația de a nu părăsi limita teritorială a județului Teleorman, reclamantul a fost privat de libertatea de a se putea deplasa liber, oricând și oriunde în cadrul teritoriului țării. Mai mult, privarea de libertate a continuat și în această fază, acesta fiind verificat periodic de organele de poliție cu privire la îndeplinirea acestor obligații. Așadar, și în perioada controlului judiciar reclamantul s-a confruntat cu o privare de libertate ce i-a afectat libertatea de a circula liber, fiind privat de libertatea de care ar fi putut beneficia dacă nu ar fi avut aplicată o astfel de măsură de prevenție. În raport de modalitatea de stabilire a despăgubirilor la care a ajuns instanța de fond și de apel, este evident că au fost încălcate și prevederile art. 540 alin. (1) C. proc. civ. pen, care stabilește că întinderea reparației se va face în funcție de durata privării de libertate - în cauză, durata în care reclamantul a fost privat de libertate a fost de 582 zile, iar nu de 86 de zile, cum în mod greșit s-a apreciat prin cele două hotărâri. În ceea ce privește a doua critică din cererea de apel (susținerile cu privire la afectarea stării de sănătate pe perioada privării de libertate), instanța de apel a înlăturat aceste susțineri raportat la considerentul că nu există probe certe care să ateste efectele concrete produse de implementarea măsurilor preventive asupra stării de sănătate a apelantului-reclamant. Contrar celor reținute de instanța de apel, din cuprinsul actelor medicale existente la dosarul medical, reiese că până la pornirea procedurilor judiciare penale, apelantul-reclamant nu apare ca fiind cunoscut cu vreo problemă medicală. Toate aceste modificări ale stării de sănătatea sunt evidențiate ca fiind ulterioare datei de 18.11.2015. Starea de sănătate a apelantului-reclamant a fost probată cu actele medicale întocmite acestuia la momentul încarcerării, acte din cuprinsul cărora reiese că acesta nu era cunoscut cu suferințe în trecut. Este evident și de necontestat faptul că oricărei persoane care ar trece o perioadă de timp printr-o astfel de procedură, nu are cum să nu îi fie afectată sănătatea fizică și psihică. Or, în toată acesta perioadă reclamantul, în raport de statutul său, a dus o luptă asiduă pentru menținerea unui echilibru psihic normal și pentru menținerea unor relații normale cu membrii familiei, cu vecinii, prietenii și rudele. Chiar și din declarațiile celor doi martori audiați în cauză se confirmă agravarea/deteriorarea stării de sănătate. Susținerile apelantului-reclamant pe acest aspect sunt probate atât cu înscrisurile medicale existente la dosarul cauzei, cât și prin declarațiile martorilor audiați, rezultând astfel legătură de cauzalitate dintre vătămări și aceste afecțiuni. În ceea ce privește aspectele reprezentate de stabilirea valorii despăgubirilor acordate, atât instanța de fond, cât și instanța de apel nu au putut să stabilească o valoarea corectă a întinderii reparației - prin eliminarea perioadei controlului judiciar din perioada privării de libertate și a înlăturării înscrisurilor medicale, hotărârea apelată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 540 alin. (1) C. proc. pen. O altă critică formulată de recurentul-reclamant face referire la modul în care a fost soluționată excepția inadmisibilității apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție. Recurentul-reclamant a arătat că, în analiza acestei excepții, instanța de apel a încălcat prevederile art. 92 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., apreciind că demersul Parchetului este prevăzut și stabilit în cadrul prevederilor art. 92 alin. (4) C. proc. civ. Prin întâmpinarea formulată, apelantul-reclamant a invocat excepția inadmisibilității apelului declarat de Direcția Națională Anticorupție, în raport de dispozițiile art. 541 alin. (3) C. proc. pen., cu raportare la art. 92 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ. și art. 458 C. proc. civ. Dispozițiile art. 541 alin. (3) C. proc. pen. stabilesc că persoana îndreptățită la repararea pagubei suferită ca urmare a privării nelegale de libertate va chema în judecată statul care va fi citat prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel că, într-un astfel de proces, calitatea de "pârât" este atribuită Statului, care va fi citat prin Ministerul Finanțelor Publice. Ministrul Public nu are calitate de parte în astfel de cauze, ci doar participă în proces ca garant al respectării drepturilor și intereselor părților, participarea procurorului fiind stabilită prin ordin al Procurorului General, acest ordin fiind o dispoziție internă și nicidecum o dispoziție cu valoare de lege. Acțiunea promovată de reclamant nu se înscrie printre acțiunile menționate de art. 92 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât procurorul nu poate exercita nici calea de atac împotriva hotărârii. Elocvente sunt și dispozițiile art. 131 alin. (1) din Constituție, unde se stabilește că rolul Ministerului Public este de a reprezenta interesele generale ale societății - el apără ordinea de drept precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Și din prisma prevederilor art. 458 C. proc. civ. reiese că exercitarea căii de atac de către procuror, în raport de rolul acestuia într-un astfel de proces, este lipsită de interes. Interesul procurorului în astfel de cazuri nu poate consta decât în apărarea drepturilor, intereselor și libertăților reclamantului. Fiind într-un proces civil prin care se reglementează interesele private ale reclamantului, ținând cont de rolul procurorului într-un astfel de proces, rezultă că exercitarea căii de atac în cauză, de către procuror, excede prevederilor legale, iar instanța de apel în mod nelegal a respins excepția inadmisibilității. O ultimă critică vizează cuantumul daunelor morale acordate, recurentul-reclamant menționând că instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 540 alin. (1) C. proc. civ. pen, privind modul de stabilire a întinderii reparației. În concret, reclamantul apreciază că durata în care a fost privat în mod nelegal de libertate este 582 zile, perioadă care urmează a fi avută în vedere la cuantificarea prejudiciului. Pe toată această a fost supus unei presiuni psihice și unei nesiguranțe rezultate tocmai din maniera de desfășurare a procedurilor și de aplicare a măsurilor restrictive la care a fost supus, în raport de conștientizarea, încă de la început, a faptului că asupra sa se comite un abuz. În ceea ce privește consecințele produse asupra apelantului-reclamant și familiei acestuia, instanța de apel nu a avut în vedere condiția și statutul acestuia, natura și intensitatea durerilor fizice și psihice cauzate, pregătirea și experiența profesională, probitatea morală, situația familială, consecințe ce au dus la degradarea stării de sănătate, la distrugerea carierei profesionale și la distrugerea relațiilor de familie. Cuantumul, astfel cum a fost apreciat de către instanța de apel, este unul injust în raport de prevederile art. 1381 C. civ. și de dispozițiile art. 1385 C. civ. La stabilirea valorii prejudiciului, instanța de apel nu a avut în vedere criteriile privind gravitatea prejudiciului nepatrimonial, importanța valorilor lezate, durata în timp a consecințelor vătămătoare, natura și intensitatea suferințelor, ecoul social al suferinței și influența asupra vieții personale și sociale a reclamantului, corelate cu vârsta, profesia și familia acestuia. Atât jurisprudența națională, cât și la cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, a stabilit că atunci când se acordă despăgubiri morale, nu se operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci trebuie să se judece în echitate, adică se impune ca suma de bani ce se acordă în scopul acoperirii suferințelor morale, trebuie să fie justă și echitabilă, fiind cuantificată în raport de criteriul gravității prejudiciului moral suferit și de criteriul echității. Cu privire la momentul de la care trebuie aplicată actualizarea debitului cu indicele de inflație și plata dobânzii legale, recurentul-reclamant arată că și acest moment este stabilit de către instanța de apel cu încălcarea prevederilor art. 1381 și art. 1385 C. civ. Potrivit art. 1381 alin. (2) și alin. (3) C. civ., coroborat cu art. 1535 alin. (1) C. civ., rezultă că dobânda penalizatoare curge de drept de la data comiterii faptei ce dă dreptul de reparație (privarea de liberate), având în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului produs persoanei păgubite. În acest sens, instanța de apel a reținut în mod greșit că, atât indexarea debitului principal cu indicele de inflație, cât și aplicarea/calcularea dobânzii legale la acest debit să se facă de la data rămânerii definitive a hotărârii, apreciind că acela este momentul producerii prejudiciului.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare, comunicată, solicitând, în principal, să se constate nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a depus întâmpinare, comunicată, solicitând, respingerea recursului ca nefondat. Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (27 mai 2021), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 17 septembrie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța, respingând excepția nulității cererii de recurs pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prealabil oricărei analize, rezumând aspectele legate de circumstanțele factuale ale cauzei, se reține că prin acțiunea introductivă dedusă judecății reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral produs ca urmare a privării nelegale de libertate, arătând că a fost reținut, arestat preventiv și arestat la domiciliu de la data de 18 noiembrie 2015 până la data de 12 februarie 2016 și, ulterior, supus măsurii controlului judiciar de la data de 12 februarie 2016 până la data de 22 iunie 2017. A solicitat, de asemenea, să se dispună obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei reprezentând daunele morale, calculată cu trei ani anterior înregistrării acțiunii și până la data plății efective a sumei reprezentând daunele morale. Constatând că reclamantul a fost supus măsurii preventive privative de libertate, fiind ulterior achitat definitiv de instanța penală, tribunalul, reținând incidența dispozițiilor art. 539 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen., a admis, în parte, acțiunea și a obligat pe pârât la plata sumei de 150.000 RON cu titlul de daune morale, reprezentând debit principal, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație de la pronunțarea hotărârii până la plata efectivă și la plata către reclamant a daunelor moratorii în cuantum egal cu dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal de la pronunțarea hotărârii până la plata efectivă. Soluția pronunțată de prima instanță a fost schimbată de curtea de apel, în sensul micșorării cuantumului sumei stabilite cu titlu de daune morale, de la suma de 150.000 le, la suma de 75.000 RON, hotărâre împotriva căreia reclamantul A. a declarat recurs. Principala critică dezvoltată de recurentul-reclamant în cuprinsul cererii de recurs vizează cuantumul daunelor morale acordate de instanța de apel. Printr-un prim motiv de recurs, se invocă nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel din perspectiva încălcării prevederilor art. 539 alin. (1), art. 540 alin. (1), art. 202 și art. 215 C. proc. pen., cu raportare la art. 23 și art. 25 din Constituția României și la art. 5 din CEDO. Nemulțumirea recurentului-reclamant rezidă în faptul că, din perioada de cuantificare a prejudiciului, instanțele de fond au eliminat durata de timp în care asupra sa a fost dispusă măsura preventivă a controlului judiciar, fiind astfel încălcate prevederile art. 540 alin. (1) C. proc. pen., care stabilește că întinderea reparației se va face în funcție de durata privării de libertate, partea apreciind că durata în care a fost privat de libertate a fost de 582 zile, iar nu de 86 de zile, cum în mod greșit s-a apreciat prin hotărârea recurată. Critica astfel formulată este nefondată. Forma actuală a textului art. 539 C. proc. pen. a fost adoptată în urma pronunțării Deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 494/12.05.2021, prin care instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că "soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituțională". Astfel cum a punctat și instanța de apel, pentru soluționarea cauzei prezintă relevanță paragrafele 30, 34 - 45, 53 și 55 ale Deciziei anterior menționate, fiind esențial faptul că "statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferențiere sub acest aspect nu este decât una artificială, care, în final, neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncții de orice natură a sistemului judiciar." Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 face parte din categoria deciziilor ce sancționează o soluție legislativă, pentru lipsa unei situații ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanța de contencios constituțional statuând că, în privința unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluții de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate. Astfel cum în mod legal a reținut instanța de apel, din conținutul art. 539 C. proc. pen. rezultă că dreptul la repararea pagubei aparține persoanei față de care s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate. Așadar, nu orice măsură preventivă este aptă să atragă incidența textului legal menționat, ci doar o măsură care a presupus privarea de libertate a persoanei. În conformitate cu art. 202 alin. (4) C. proc. pen., măsurile preventive sunt: a) reținerea; b) controlul judiciar; c) controlul judiciar pe cauțiune; d) arestul la domiciliu; e) arestarea preventivă. Din observarea acestor dispoziții legale, se constată însă că unele măsuri sunt privative de libertate (reținerea, arestarea preventivă și arestul la domiciliu), iar altele sunt neprivative de libertate sau restrictive de drepturi (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune). În consecință, repararea pagubei pentru o măsură preventivă nelegală sau injustă se poate realiza în procedura specială prevăzută de art. 539 C. proc. pen. dacă în cauză a fost dispusă o măsură privativă de libertate, nu și atunci când este vorba despre o măsură restrictivă de libertate, cum este controlul judiciar. Această distincție este relevantă deoarece acțiunea în angajarea răspunderii civile delictuale speciale a statului, în temeiul art. 539 C. proc. pen., este deschisă pentru ipoteza privării nelegale sau injuste/nedrepte de libertate, respectiv atunci când față de suspect sau inculpat s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate (reținerea, arestarea preventivă și arestul la domiciliu), măsură care a fost constatată nelegală (art. 539 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.) sau atunci când pentru infracțiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen., clasarea sau achitarea, cu excepția cazului în care soluția s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârșite (art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.). Se reține, așadar, că, în raport de dispozițiile legale incidente, calea răspunderii civile delictuale speciale a statului în temeiul art. 539 C. proc. pen., este deschisă doar în ipoteza privării nelegale sau nedrepte de libertate, nu și pentru ipoteza în care măsura preventivă a vizat doar o restrângere de libertate, cum este cazul controlului judiciar. Prin urmare, nu poate fi reținută critica recurentului-reclamant vizând neluarea în calcul a duratei de timp în care asupra sa a fost dispusă măsura preventivă a controlului judiciar, perioada privării sale de libertate fiind în mod legal stabilită de instanța de apel, prin eliminarea din cuantificarea prejudiciului întemeiat pe dispozițiile art. 539 alin. (1) și art. 540 alin. (1) C. proc. pen. a perioadei în care a fost dispusă măsura controlului judiciar - măsură preventivă neprivativă, ci doar restrictivă de libertate, astfel cum anterior s-a evidențiat. În condițiile în care calea răspunderii speciale prevăzute de art. 539 C. proc. pen. nu este incidentă în privința acoperirii prejudiciului moral invocat în legătură cu aplicarea măsurii controlului judiciar, atâta timp cât reclamantul nu a indicat ca temei al cererii sale de chemare în judecată și dispozițiile de drept comun din materia răspunderii civile delictuale, instanțele de fond nu erau învestite cu obligația de a examina temeinicia pretențiilor vizând despăgubiri morale pentru impunerea măsurii controlului judiciar într-un proces finalizat cu o soluție de achitare. Prin cea de-a doua critică, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a înlăturat susținerile sale cu privire la afectarea stării de sănătate pe perioada privării de libertate, raportat la considerentul că nu există probe certe care să ateste efectele concrete produse de implementarea măsurilor preventive asupra stării de sănătate. Or, argumentele sale vizând acest aspect au fost probate atât cu înscrisurile medicale existente la dosarul cauzei, cât și prin declarațiile martorilor audiați. Critica, astfel cum a fost formulată, nu poate face obiect al analizei în recurs întrucât reprezintă o critică de netemeinicie a soluției pronunțate în apel, întemeiată pe o solicitare de reapreciere a probatoriului administrat, aspect ce nu poate fi examinat de către instanța de recurs în controlul de legalitate specific acestei căi de atac, modalitatea de administrare și interpretare a probatoriilor reprezentând o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei. De altfel, susținerile formulate de recurent nu au în vedere întregul context al motivării. Din lecturarea considerentelor hotărârii recurate, se constată că instanța de apel, ca instanță devolutivă, dată fiind plenitudinea sa de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, reevaluând materialul probator, luând în considerare înscrisurile medicale depuse la dosar, a reținut că problemele de sănătate ale reclamantului s-au dezvoltat pe fondul afecțiunilor deja existente la momentul luării măsurilor preventive privative de libertate, arătând că " În absența unui raport de expertiză medicală, Curtea nu poate determina, în mod neechivoc, legătura de cauzalitate între măsurile preventive impuse și evoluția afecțiunilor medicale ale apelantului reclamant, astfel că nu se poate stabili în ce condiții acestea s-au dezvoltat și în ce măsură agravarea stării de sănătate a fost provocată de modul în care reținerea, arestul la domiciliu si arestarea preventivă au fost puse în aplicare", apreciind că "nu este probată împrejurarea că acești factori au condus, per se, la agravarea stării de sănătate, în condițiile în care afecțiunile preexistente erau destul de grave și nu există înscrisuri care să ateste care ar fi fost o evoluție normală a respectivelor afecțiuni comparativ cu cea efectivă, resimțită de parte." O altă critică formulată de recurentul-reclamant face referire la modul în care a fost soluționată excepția inadmisibilității apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție. Recurentul-reclamant a arătat că, în analiza acestei excepții, instanța de apel a încălcat prevederile art. 92 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., având în vedere că Ministrul Public nu are calitate de parte în astfel de cauze, ci doar participă în proces ca garant al respectării drepturilor și intereselor părților, participarea procurorului fiind stabilită prin ordin al Procurorului General, ordin ce reprezintă o dispoziție internă și nicidecum o dispoziție cu valoare de lege. Recurentul-reclamant a mai arătat că, din prisma prevederilor art. 458 C. proc. civ., exercitarea căii de atac de către procuror, în raport de rolul acestuia într-un astfel de proces, este lipsită de interes. Cu privire la această critică, Înalta Curte reține că, pe lângă părțile din proces, art. 458 C. proc. civ. acordă dreptul de exercitare a căilor de atac și altor organe sau persoane, în condițiile stabilite de lege. Din formularea normei juridice, rezultă că aceasta reprezintă o situație de excepție în materie civilă - organe sau persoane juridice care pot exercita acțiunea civilă, în baza unor dispoziții exprese ale legii, chiar dacă nu invocă drepturi proprii în justiție. O aplicare a acestei norme juridice este reprezentată de dispozițiile art. 92 alin. (4) C. proc. civ., care consacră dreptul procurorului de a exercita căile de atac prevăzute de lege, în următoarele situații: - în condițiile art. 92 alin. (1) din C. proc. civ. - când a pornit acțiunea civilă; - chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă; - atunci când a participat la judecată, în condițiile legii. Acest drept al organului judiciar de a exercita căile de atac legale este consacrat la nivel constituțional prin dispozițiile art. 129 din Constituție. Astfel cum prevede alin. (3) al art. 92 C. proc. civ., în cazurile anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii, sub sancțiunea nulității absolute a hotărârii. Cauzele în care participarea procurorului este obligatorie potrivit legii sunt enumerate în Ordinul nr. 62 din 1 aprilie 2016 emis de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, act normativ ce stabilește, în mod concret, care sunt cauzele civile în care se impune participarea procurorului și care, în cuprinsul art. 6, prevede că: "în cauzele prevăzute la lit. B) pct. 3 (cererile pentru repararea pagubelor în caz de erori judiciare în procesele penale - art. 541 alin. (3) rap. la art. 538 din C. proc. pen.) și 4 (cererile pentru repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate - art. 541 alin. (3) rap. la art. 539 din C. proc. pen.), lit. C) pct. 7 și 8, respectiv, lit. D) pct. 6 din Anexa nr. 3, participă procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, atunci când situația generatoare de daune rezultă din dosarele penale în care aceste direcții au propus sau, după caz, au dispus luarea măsurilor preventive ori restrictive de libertate ori au întocmit rechizitoriul". În soluționarea excepției inadmisibilității apelului formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, făcând o corectă aplicare a dispozițiilor anterior menționate, în mod legal instanța de apel a reținut că în cauză este îndeplinită condiția participării procurorului la judecată, posibilitatea acestuia de a exercita calea de atac fiind reglementată de prevederile art. 92 alin. (4) C. proc. civ. În continuare, în cuprinsul motivelor de recurs, criticând cuantumul daunelor morale acordate, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 540 alin. (1) C. proc. pen., cuantumul despăgubirilor fiind unul injust în raport de prevederile art. 1381 C. civ. și de dispozițiile art. 1385 C. civ. Potrivit art. 540 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării nelegale de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situația prevăzută la art. 538. Se constată că în cuprinsul acestor dispoziții legale sunt stabilite cu titlu exemplificativ criteriile avute în vedere la cuantificarea prejudiciului, respectiv durata privării de libertate, consecințele produse asupra persoanei în cauză și asupra familiei sale, la care se adaugă criteriile subiective, stabilite la nivel jurisprudențial, constând în vârsta, starea de sănătate, consecințele pe plan social, profesional și familial, afectarea dreptului la imagine etc. Legislația nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, iar câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză. Cât privește întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale cauzei, statuând în echitate, instanțele au acordat despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă. Examinând decizia recurată, se observă că instanța de apel, referindu-se la dispozițiile art. 540 C. proc. pen., sub aspectul cuantificării efective a daunelor morale, a constatat că evaluarea daunelor include în mod inerent o doză de aproximare, dată fiind natura prejudiciului, care le generează și faptul că nu se poate recurge la mijloace de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu, iar evaluarea se va realiza prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt ale cauzei, stabilindu-se o sumă care să constituie, pe cât posibil, o compensație echitabilă pentru consecințele prejudiciabile suferite. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a avut în vedere toate criteriile de evaluare a prejudiciului, inclusiv criteriile subiective evidențiate în cererea de recurs, vizând condiția și statutul său, natura și intensitatea durerilor fizice și psihice cauzate, pregătirea și experiența profesională, probitatea morală, situația familială, fiind pe deplin lămuritoare considerentele dezvoltate la paginile 23-24 din decizia recurată. Astfel, în ceea ce privește criteriile ce trebuie valorificate pentru evaluarea prejudiciului moral, instanța a reținut că acestea vizează consecințele negative suferite de recurentul-reclamant în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, intensitatea în care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, numitorul comun al tuturor criteriilor ce guvernează stabilirea daunelor morale constând în rezonabilitate, în sensul că despăgubirile trebuie apreciate și cuantificate într-o manieră justă și echitabilă, de natură să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs recurentului-reclamant, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici ca suma acordată să fie derizorie. În concluzie, se reține că s-au avut în vedere criteriile enunțate, atât cele legale, cât și cele jurisprudențiale, fiind nefondată critica formulată de către recurent cu privire la acest aspect. În plus, la aprecierea cuantumului prejudiciului a fost avută în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ilustrată în cauzele Vasilevskiy și Bogdanov împotriva Rusiei, B. și B. împotriva României, C. împotriva Moldovei. Așadar, la stabilirea întinderii prejudiciului solicitat de reclamant, instanța de apel a aplicat în mod legal criteriile valorificate de jurisprudență și identificate de doctrină pentru determinarea cuantumului daunelor morale, ținând seama de situația personală și familială a reclamantului, de durata privării nelegale de libertate, de principiul echității și proporționalității și de jurisprudența internă, apreciind ca fiind rezonabilă suma de 75.000 RON acordată cu titlul de daune morale pentru prejudiciul moral cauzat de impunerea pe o perioadă de 86 de zile a măsurilor privative de libertate. În consecință, în raport de cele anterior reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente în speță, iar hotărârea recurată nu este susceptibilă de critică sub motivul aplicării greșite a dispozițiilor art. 539-540 C. proc. pen., despăgubirile acordate reclamantului cu titlu de daune morale fiind rezonabile, cuantificarea acestora fiind justă și echitabilă, fără a se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză, critica formulată pe acest aspect fiind nefondată. Cu privire la momentul de la care trebuie aplicată actualizarea debitului cu indicele de inflație și plata dobânzii legale, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1381 și art. 1385 C. civ., stabilind în mod greșit ca, atât indexarea debitului principal cu indicele de inflație, cât și aplicarea/calcularea dobânzii legale la acest debit, să se facă de la data rămânerii definitive a hotărârii, apreciind că acela este momentul producerii prejudiciului. Această critică formulată de recurentul-reclamant este fondată. Astfel, cu privire la acest aspect, instanța de apel a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1535 C. civ., ce prevăd dreptul creditorului la daune moratorii de la scadență până în momentul plății, stabilind că scadența este determinată de momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești din litigiul în care au fost acordate despăgubirile. Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 1381 alin. (2) C. civ., "dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat." Cu privire la momentul nașterii dreptului la reparație, se reține că răspunderea statului este obiectivă, adică acea răspundere care, derivând din obligația de garanție pentru buna organizare a activității judiciare, a serviciului public al justiției, nu presupune existența unei culpe și nici nu impune, în mod necesar, procurorului ca, la întocmirea rechizitorului și trimiterea în judecată, să aibă certitudinea unei condamnări definitive. De aceea, față de soluția de achitare care a finalizat procesul penal, reclamantului nu trebuia să i se pretindă demonstrarea unor acțiuni ilicite ale organelor judiciare, pentru a se putea aprecia asupra justeței pretențiilor acestuia - acesta este sensul noțiunii de "răspundere obiectivă". Faptul că privarea de libertate se dovedește a fi injustă și nedreaptă abia la sfârșitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă și nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei și că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost îndreptățită la despăgubiri încă de la acel moment. Răspunderea obiectivă a statului se analizează din perspectivă delictuală, fiindu-i aplicabile dispozițiile legale din această materie, iar nu cele de drept comun referitoare la executarea obligațiilor. Or, în materie delictuală, dreptul la reparație (acordarea daunelor interese moratorii) se naște din ziua cauzării prejudiciului, având în vedere dispozițiile art. 1381 alin. (2) C. civ., anterior redate, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Faptul că art. 1381 alin. (3) C. proc. civ. prevede că "dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor", nu determină stabilirea unui alt moment de la care se naște obligația de plată a despăgubirilor. Se reține, așadar, că în materie delictuală sunt aplicabile dispozițiile din norma specială, care stabilesc că data de la care este datorată dobânda legală aferentă daunelor morale este data producerii prejudiciului, iar nu cele generale prevăzute de art. 1535 C. civ., dispoziții care, de altfel, se referă la scadență - ceea ce înseamnă, în situația analizată, data producerii prejudiciului. Pe cale de consecință, având în vedere faptul că dobânda legală este calificată drept beneficiu nerealizat, dispozițiile aplicabile în cazul răspunderii delictuale nu susțin interpretarea potrivit căreia numai din momentul pronunțării hotărârii judecătorești definitive statul datorează victimei și dobânzile aferente sumei de bani stabilită ca despăgubire, iar nu și pentru perioada anterioară, nefiind relevant că, în cazul daunelor morale, se evaluează întreaga suferință îndurată până la data pronunțării. Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., admite recursul declarat de reclamantul A., dispune casarea, în parte, a deciziei recurate și trimite cauza instanței de apel, pentru rejudecarea apelului declarat de reclamant, în privința stabilirii momentului de la care trebuie aplicată actualizarea debitului cu indicele de inflație și plata dobânzii legale, în conformitate cu aspectele anterior tranșate, urmând a fi păstrate celelalte dispoziții ale deciziei recurate.