ÎCCJ, decizie (scj.ro #226658)

Măsura arestării preventive dispusă în cursul procesului penal soluționat prin hotărâre definitivă de condamnare. Ordonanță de clasare cu privire la o parte din faptele care au determinat arestarea preventivă. Acțiune în despăgubiri morale

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acțiune în răspundere civilă delictuală

proces penal

ordonanță de clasare

hotărâre de condamnare

măsură preventivă privativă de libertate

despăgubiri morale

C.proc.pen., art. 539

În ipoteza în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare fie și numai pentru una din faptele care au făcut obiectul trimiterii în judecată și pentru care, anterior, s-a dispus măsura arestării preventive, nu poate fi vorba nici de o acuzație penală cu caracter netemeinic, nici de o arestare preventivă nedreaptă.

Caracterul nedrept al măsurii arestării preventive poate fi stabilit doar în mod global și doar în măsura în care pentru toate faptele care au determinat arestarea s-a dispus ulterior clasarea ori, după caz, achitarea definitivă a inculpatului. În măsura în care s-a pronunțat condamnarea ori o altă soluție asimilată acesteia, din perspectiva constatării vinovăției inculpatului, arestarea preventivă nu are caracter nedrept și nu există un drept la despăgubire nici în ipoteza în care pentru unele dintre fapte s-a dispus clasarea ori, după caz, achitarea.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2577 din 19 noiembrie 2024

I. Circumstanțele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași la data de 16.05.20222, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 euro, reprezentând daune morale ca urmare a arestării nelegale în perioada 24.03.2014 - 31.10.2014, precum și obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând daune morale pentru încălcarea dreptului ocrotit de art. 6 CEDO, dreptul la un proces echitabil, soluționat într-un termen rezonabil.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 692 din 21.09.2023, pronunțată de Tribunalul Călărași – Secția civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 357A din 26.03.2024, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelul formulată de apelanta reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 692/2023, pronunțată de Tribunalul Călărași, Secția civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că:

A admis în parte cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâtul să achite reclamantei următoarele sume: 7.500 euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale pentru arestare nedreaptă; 2.500 euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale pentru durata nerezonabilă a procesului penal.

A obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

A obligat intimatul să achite apelantei suma de 2.975 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din apel.

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 357A/2024, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă au declarat recurs recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, reclamanta A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași.

II.1. Motivele de recurs

Recursul formulat de recurenta-reclamantă A.

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea hotărârii recurate, iar în rejudecare admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin motivele de recurs, încadrate de recurentă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., s-a susținut că decizia civilă pronunțată de instanța de apel a fost pronunțată cu încălcarea, respectiv cu aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește cuantumul daunele morale acordate pentru arestarea nelegală (24.03.2014-31.10.2014) dar și pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale prin durata excesivă a procedurilor judiciare (24.03.2014 - 01.10.2021).

Recurenta-reclamantă a susținut nelegalitatea hotărârii recurate prin prisma modului de stabilire a cuantumului daunelor morale în raport de susținerile recurentei și probele existente la dosarul cauzei.

Recurenta a susținut că perioada arestării nelegale pentru mai mult de 8 luni de zile a fost susceptibila să îi producă suferințe morale de natură să îi lezeze demnitatea și onoarea, i-a vătămat creditul moral, poziția socială, criterii care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate, inculparea dar și supunerea recurentei la procedurile judiciare peste 7 ani și 7 luni, perioadă în care a fost judecată pentru fapte care nu existau.

Recurenta a susținut că în prezenta cauză se impunea a fi analizate si argumentele referitoare durata dosarului penal de 7 ani și 8 luni finalizat cu o soluție de clasare, în cauză reținându-se, în esență, că faptele pentru care aceasta fost cercetată nu existau.

De asemenea, în perioada arestării preventive 24.03.2014 - 31.10.2014, în Calărăși și la Poarta Alba, familia recurentei a fost nevoită să facă numeroase deplasări pentru a o susține moral și financiar prin asigurarea hranei si a medicamentelor.

Raportat la circumstanțele cauzei și la situația de fapt, recurenta  a arătat că atât privarea de libertate, cât și existența procesului penal - prin prisma acuzației penale - au fost de natura să îi creeze ei și familiei sale o suferință psihică semnificativă.

În opinia recurentei-reclamante pentru a aprecia în mod corect cuantumul daunelor morale, instanța trebuia sa aibă în vedere gravitatea pe care o reprezintă executarea unei măsuri privative de libertate, întocmirea rechizitoriului și trimiterea în judecată precum și perioada mare de timp în care a fost soluționat în mod definitiv procesul penal, cu efecte directe și imediate asupra sănătății, vieții familiale, modului de viață și a stării sale psihice.

În esența, noțiunea de daună morală ocrotește demnitatea omului. În cazul recurentei, aceasta demnitate i-a fost compromisă din eroarea autorităților care au dispus măsura arestării preventive și trimiterea sa în judecată.

Unul dintre mijloacele prin care se ocrotește demnitatea este si sancționarea actelor care duc la lezarea demnității. Practic, daunele morale este ocrotesc valori care nu sunt evaluabile în sume fixe de bani.

Recurenta a precizat că valoarea despăgubirilor morale totale, solicitate prin cererea de chemare în judecată, a fost fundamentată prin cumularea despăgubirilor morale, ce au fost apreciate în funcție de mai multe criterii precum

pretium doloris

- daune morale ce constau în durerile fizice și psihice suferite în cele 7 luni si 7 zile de arest preventiv, prejudiciul de agrement - daune morale pentru restrângerea pe lungă durată a posibilităților recurentei de a se bucura de viață, daune morale pentru valorile morale lezate, afectarea situației familiale prin arestarea preventivă și durata excesivă a procesului, afectarea situației profesionale și sociale precum și daune morale pentru prejudicii care au adus gravă atingere onoarei, demnității, prestigiului și cinste recurentei precum acuzațiile conform căreia aceasta făcea parte dintr-un grup infracțional organizat.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a arătat că acordarea sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri corespunzătoare arestării nelegale și încălcării dreptului la judecarea procesului penal într-un termen rezonabil și ca urmare a încălcării unor drepturi garantate atât de legislația națională cât și de art. 6 din C.E.D.O. reprezintă o compensație financiara adecvată.

Recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași.

Prin recursul formulat, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. (8) C.proc.civ., recurentul-pârât a criticat hotărârea instanței de apel pentru neobservarea exigențelor art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, fapt ce a condus la admiterea parțială a cererii de chemare în judecată formulată de recurenta-reclamantă A.

În acest context s-a susținut faptul că pentru a pronunța decizia civilă nr. 357A din 26.03.2024, instanța de apel a reținut cu privire la primul capăt de cerere, incidența art. 539 C.proc.pen. (forma în vigoare la data cererii de chemare în judecată). Prin Decizia nr. 136 din 03 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021, obligatorie, Curtea Constituțională a statuat, însă, că soluția legislativă conținută de art. 539 C.proc.pen. este neconstituțională în măsura în care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare sau achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen.

Instanța de apel a constatat că soluția de clasare (faptele nu există) adoptată pentru 3 acuzații penale (trafic de influență în formă continuată, complicitate la înșelăciune în formă continuată, instigare la săvârșirea infracțiunii de fals intelectual în formă continuată) din cele patru aduse apelantei-reclamante, se încadrează neîndoielnic în prevederile art. 539 C.proc.pen., astfel cum au fost interpretate prin Decizia Curții Constituționale nr. 136 din 03 martie 2021 și Decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 16 ianuarie 2023 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, măsurile preventive privative de libertate din perioada 24.03.2014 - 01.11.2014, la care a fost supusă apelanta-reclamantă, având caracter injust/nedrept din perspectiva clasării.

În acest context, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a omis a analiza și condițiile impuse de Legea nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, care precizează în mod concret persoanele care au dreptul la despăgubiri potrivit art. 539 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală.

Recurentul-pârât a arătat că reclamantei i-au fost acordate daune morale pentru masurile privative de libertate în perioada 24.03.2014 - 01.11.2014, în timp ce potrivit art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023 au dreptul la despăgubiri în temeiul art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, persoanele care la data de 12 mai 2021 se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate sau față de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată, este evident ca instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010.

Concluzionând, recurentul a solicitat ca instanța de recurs să constate că, raportat la dispozițiile legale invocate, reclamanta nu este îndreptățită la despăgubiri.

În privința capătului doi de cerere, recurentul-pârât a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a acordat cu titlu de daune morale, despăgubiri în cuantum de 2500 euro, în cauză nefiind depășită durata rezonabilă a procesului raportat la complexitatea cauzei și numărul mare de inculpați ce a au justificat un termen de soluționare a cauzei mai mare.

Recursul formulat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Prin recursul formulat recurentul-pârât, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) C.proc.civ., a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanța de apel având în vedere greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv încălcarea dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 9 și art. 539 C.proc.pen., a Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 03.03.2021 și a Deciziei înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 16 ianuarie 2023 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept material, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023.

După expunerea detaliată a situației de fapt, a soluțiilor pronunțate de prima instanță și instanța de apel precum și redarea dispozițiilor aplicabile în prezenta cauză, recurentul-reclamant a criticat hotărârea recurată sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 539 C.proc.pen. în lumina celor tranșate prin Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, lărgind sfera situațiilor în care se pot acorda despăgubiri și aplicând decizia unor situații care nu sunt reglementate în cuprinsul acesteia.

Astfel, în cauză nu se pune problema legalității arestării preventive, urmând a se analiza dacă măsura este nedreaptă prin prisma soluțiilor dispuse în cauză.

Așa cum a reținut si Curtea de Apel București, apelanta - reclamantă a fost cercetată, în calitate de inculpată, pentru comiterea a patru infracțiuni: trafic de influență prev. de art. 291 C.pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 rep. cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen., dare de mită prev. de art. 290 C.pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 rep. cu aplic, art. 35 alin. 1 C.pen., complicitate Ia înșelăciune prev. de art. 48 C.pen. rap. la art. 244 alin. 1 și 2 C.p. rap. la art. 35 alin. 1 C.pen. și instigare la săvârșirea infracțiunii de fals intelectual prev. de art. 47 C.pen. rap. la art. 321 alin. l C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen.

Prin sentința penală nr. 138 din 15.12.2020, Tribunalul Teleorman, în urma admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției, a dispus condamnarea inculpatei la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare sub aspectul săvârșirii infracțiunii de dare de mită în formă continuată prev. de art. 255 alin. (1) C.pen. 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. 1969 și art. 5 alin. (1) C.pen. Prin aceeași sentință penală, s-a constatat că inculpata a fost supusă măsurilor preventive privative de libertate în perioada 24.03.2014 -1.11.2014.

Cu privire la celelalte trei infracțiuni reținute în sarcina apelantei reclamante (din dosarul disjuns), prin ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași, din data de 01.10.2021, s-a dispus clasarea cauzei, deoarece faptele nu există - art. 16 alin. 1 lit. a) C.proc.pen.

Din cele de mai sus, se desprind cu prisosință două aspecte esențiale: măsura arestării preventive s-a dispus și pentru faptele ce au reprezentat infracțiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 C.pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen., pentru care inculpata a fost în final condamnată la pedeapsa închisorii de 1 an și 6 luni, așa încât nu este incidență ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces, finalizat prin soluție definitivă de achitare; întreaga perioadă pentru care apelanta - reclamantă a fost reținută/ arestată preventiv este menționată în cuprinsul hotărârii de condamnare, fără a se face mențiune cu privire la faptele pentru care a fost dispusă.

Acuzația în materie penală, în accepțiunea deciziei constituționale, este acuzația care se regăsește în ordonanța de punere în mișcare, fiind și acuzația care a stat la baza dispunerii măsurilor preventive în cauză. Această acuzație nu s-a dovedit a fi neîntemeiată, astfel cum prevede paragrafului 37 al deciziei citate, întrucât apelanta reclamantă a fost condamnată definitiv pentru una dintre faptele care întră în acuzație. Pentru acest motiv recurentul a susținut că în cazul recurentei-reclamante, prezumția de nevinovăție a fost răsturnată deoarece o parte a acuzațiilor aduse au fost concordante cu realitatea.

În acest context, instanța de apel nu putea reține caracterul injust / nedrept al măsurilor privative de libertate, care să dea dreptul reclamantei la repararea pagubei motiv pentru care a extins în mod nejustificat sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 C.proc.pen. în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, indirect analizând proporționalitatea măsurii arestării preventive cu faptele pentru care s-a dispus achitarea.

Situația din prezenta cauză echivalează cu situația unei achitări parțiale a unui inculpat pentru faptele pentru care a fost trimis în judecată. Considerăm că, în astfel de situații, când intervine o soluție de condamnare definitivă, nu se poate discuta de caracterul injust al unei măsuri preventive dispuse într-o astfel de cauză.

Din interpretarea Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale rezultă, fără putință de tăgadă că, angajarea răspunderii obiective a statului intervine în ipoteza în care inculpatul a fost achitat definitiv pentru toate faptele pentru care anterior, s-a luat în cursul procesului penal, măsura arestării preventive. O altă interpretare, în sensul acordării unor daune morale chiar și în situația în care intervine condamnarea pentru o parte din faptele reținute în sarcina inculpatului, contravine celor statuate cu valoare de principiu prin decizia amintită și regulilor care stau la baza răspunderii civile delictuale.

Având în vedere carterul unitar al măsurii arestării preventive, măsura fiind dispusă pentru toate acuzațiile penale, o analiză la acest moment a ponderii pe care a avut-o în decizia de luare a măsurii arestării preventive a faptelor pentru care s-a dispus în final o soluție de clasare și o soluție de condamnare, în vederea acordării unor despăgubiri prin interpretarea deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, este inadmisibilă.

Concluzionând, recurentul-pârât a arătat că soluția de condamnare cu privire la una dintre faptele pentru care reclamanta a și fost arestată preventiv, constituie o veritabilă piedică în acordarea despăgubirilor. O soluție contrară contravine în cazul de față, nu numai dispozițiilor legale amintite mai sus, dar și regulilor privind conviețuirea socială, persoana ce solicită despăgubiri fiind recompensată chiar dacă a săvârșit infracțiuni pentru care în final a și fost condamnată definitiv.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C.proc.civ.

II. 2. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași a depus întâmpinare la recursul formulat de recurenta-reclamantă A., prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursul formulat.

În ceea ce privește termenul rezonabil în materie penală, recurentul-pârât a arătat că art. 6 paragraf 1 din Convenție recunoaște oricărei persoane învinuite de săvârșirea unei infracțiuni dreptul de a obține, într-un termen rezonabil, o decizie definitivă cu privire la temeinicia și legalitatea acuzației ce i se aduce însă, aprecierea trebuie să ia în calcul justul echilibru ce trebuie menținut între exigența celerității procedurilor judecătorești și principiul general al unei bune administrări a justiției, în egală măsură consacrat de art. 6 (cauza Boddaert contra Belgiei, hotărâre din 12 octombrie 1992, cauza CP. si alții contra Franței, hotărâre din 1 august 2000).

În contextul în care dosarul penal a privit o cauză complexă, vizând un număr de aproximativ 108 inculpați și fapte de natură penală care s-au desfășurat pe parcursul a 9 ani de zile, recurentul-pârât a susținut că în cauzele cu o pluralitate de părți, în procesele temporizate de o multitudine de incidente procedurale, atunci când este necesară audierea unui număr mare de inculpați și martori, precum și comportamentul autorităților pot justifica depășirea duratei rezonabile a procedurii.

În speță, recurenta-reclamantă afirmă că procedura a început anul 2014 când s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa și s-a încheiat la data de 1.10.2021 prin Ordonanța de clasare dispusă în dosarul nr. x/P/2020.

Deși reclamanta nu invocă existența unei perioade de inactivitate, nejustificate, imputabilă autorităților, cu toate acestea apreciază că instrumentarea cauzei penale pe o perioadă de aproximativ 7 ani nu poate fi considerată ca fiind efectuată cu diligentă, pentru a se putea reține că respectă termenul rezonabil de soluționare.

În acest context, exigența de celeritate presupune soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, însă această noțiune trebuie abordată dintr-o perspectivă duală, atât timp cât luarea unor măsuri pentru sporirea celerității poate avea de asemenea un efect negativ asupra echitabilității procedurii, o procedură prea rapidă putând fi contrară articolului 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor, recurentul-pârât a susținut că aceasta nu trebuie să tindă la o îmbogățire fără justă cauză ci este important de avut în vedere gradul de încălcare a dreptului afirmat, respectându-se însă, atât principiul proporționalității  cât și principiul echității.

În acest sens, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să te îndure terțele persoane păgubite.

Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinări la cele două recursuri declarate de părțile adverse.

Prin întâmpinarea formulată împotriva recursului formulat de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași recurenta-reclamantă a solicitat respingerea acestuia ca fiind formulat de către o persoană fără calitate procesuală în exercitarea căii de atac, iar pe fond respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce privește lipsa calității procesuale în exercitarea căii de atac recurenta-reclamantă a arătat că cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice iar în faza judecării apelului, calitate procesuală a avut reclamanta și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în calitate de intimat - pârât.

În condițiile în care Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași nu a avut calitatea de parte, participând în proces nu în nume propriu, ci ca reprezentant legal al pârâtului Statul Român, această persoană juridică nu poate declara calea de atac extraordinară a recursului în nume propriu, întrucât nu a avut calitatea de parte în proces în fața primei instanțe și a instanței de apel.

Pe fondul recursului a arătat că motivul de recurs ce vizează omiterea de către instanța de apel a dispozițiilor art. IV alin. 1 din Legea nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, nu a fost invocate în fața Tribunalului Călărași sau în fața curții de apel iar dispozițiile nici nu sunt incidente în prezenta cauză.

Dispozițiile art. IV alin. 1 din Legea nr. 201/2023 reglementează anumite situații, dobândind statutul de normă cu caracter special în raport de dispozițiile prevăzute de art. 539 C.proc.pen., aplicabile în prezenta cauză, care au caracter general.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, prin care se critică soluția curții de apel cu privire la acordarea daunelor morale pentru durata excesivă a procesului penal, apreciază că acesta nu este motivat în fapt și în drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând încadra acest motiv în vreunul din cazurile de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C.proc.civ.

În ceea ce privește recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Recurenta a susținut, în esență, că luarea măsurii arestării preventive a avut în vedere cele patru acuzații pentru care procurorul de caz din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București a propus măsura arestării preventive motiv pentru care nu sunt fondate criticile recurentului-pârât cu privire la hotărârea recurată. Instanța de apel a reținut că situația din prezenta cauză este ușor atipică, în contextul în care reclamanta, trimisă inițial în judecată și arestată preventiv pentru patru infracțiuni a fost condamnată pentru una dintre ele iar pentru alte trei infracțiuni s-a dispus clasarea.

În acest context, recurenta-reclamantă a susținut că, în mod corect, Curtea de Apel a reținut că arestarea preventivă are un caracter unitar, nefiind divizibilă, fiind dispusă pentru toate cele patru acuzații penale, dar o atare împrejurare nu înseamnă că este înlăturat caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate pentru cele trei infracțiuni pentru care s-a dispus clasarea.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași a depus răspuns la întâmpinare prin care a arătat că potrivit mandatului nr. 15731/15.05.2024, depus la dosarul cauzei, dat de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Juridică, în calitate de reprezentant al Statului Român, Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Călărași a fost mandatată să întreprindă toate actele procedurale care se impun, până la soluționarea definitivă/irevocabilă a cauzei, exercitând toate căile de atac pentru apărarea Ministerului Finanțelor, chemat în judecată în nume propriu și/sau în calitate de reprezentant al statului, motiv pentru care aceasta are calitatea procesuală de a exercita calea de atac a recursului.

Pe fondul cauzei au fost reiterate susținerile și argumentele recurentului-pârât din memoriul de recurs.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că:

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

De asemenea, recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează

exclusiv

un control de legalitate a hotărârii atacate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Tot cu nulitatea sancționează și art. 489 alin. (2) C.proc.civ. cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C.proc.civ.

În speță, recurenta-reclamantă A. și recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași critică decizia recurată sub aspectul cuantificării despăgubirilor acordate pentru daunele morale, recurenta-reclamantă învederând că au fost aplicate greșit criteriile relevante pentru această cuantificare și că a fost ignorat prejudiciul însemnat suferit.

Recurenta-reclamantă nu invocă în realitate o interpretare eronată a legii, criticile formulate cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1349 și urm. C.civ. raportat la dispozițiile prevăzute de art. 252 si art. 253 alin. 4 C.civ. având un caracter pur formal, din moment ce prin acestea se urmărește reevaluarea situației de fapt. Recurenta invocă greșita a interpretare a probelor, iar asemenea apărări nu pot forma obiect de analiză în recurs, fiind specifice exclusiv instanțelor de fond. Rezultă cu caracter de principiu din jurisprudență că aprecierea cuantumului daunelor morale constituie o chestiune de fapt, cu un caracter pronunțat cazuistic, fiind în sine o chestiune lăsată la aprecierea motivată a instanțelor de fond, iar nu o veritabilă chestiune de nelegalitate, cenzurabilă din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.

Or, așa cum s-a arătat anterior, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea deciziei recurate, condiție care nu este îndeplinită în speță, simplele nemulțumiri, respectiv aprecieri de ordin subiectiv cu privire la repararea justă a prejudiciului moral nefiind veritabile critici de nelegalitate.

De vreme ce recurenta-reclamantă urmărește doar o reevaluare a cuantumului daunelor morale acordate și formulează critici care nu privesc legalitatea, ci exclusiv temeinicia hotărârii recurate, recursul este nul, prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. 2 C.proc.civ.

În mod similar, recurentul-pârât se rezumă la susținerea potrivit căreia complexitatea cauzei și numărul mare de inculpați au justificat un termen de soluționare a cauzei mai mare, dar fără a fi depășită durata rezonabilă a procesului. Această apreciere pur cazuistică, făcută generic și neargumentat, nu echivalează însă cu o veritabilă critică de nelegalitate, întrucât nu se arată argumentat în ce mod instanța de apel ar fi interpretat ori aplicat greșit dispozițiile legale aplicabile, respectiv criteriile dezvoltate pe cale jurisprudențială pentru evaluarea duratei rezonabile ori excesive a unui proces.

De asemenea, criticile referitoare la inaplicabilitatea art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală nu au legătură cu raționamentul instanței de apel, reprezentând o reluare întocmai a susținerilor făcute în etapele procesuale anterioare. Or, a motiva recursul presupune a dezvolta o critică punctuală și concretă referitoare la raționamentul instanței de apel, arătând argumentat de ce acest raționament nu cuprinde dispozițiilor legii. Critica enunțată de recurent nu are însă nicio legătură cu raționamentul amintit, nefiind așadar formulate veritabile critici de nelegalitate, în sensul art. 489 C.proc.civ., motiv pentru care recursul declarat urmează a fi constatat nul.

Instanțele de fond au reținut în fapt că în cadrul dosarului de urmărire penală nr. x/P/2012 au fost emise acte procedurale prin care s-au adoptat o serie de măsuri procesuale împotriva reclamantei, respectiv: ordonanța din 17.03.2014 –  recurenta dobândește calitatea de suspect sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de trafic de influență în formă continuată, complicitate la înșelăciune în formă continuată, instigare la săvârșirea infracțiunii de fals intelectual în formă continuată și dare de mită în formă continuată; ordonanța din 24.03.2014 – se pune în mișcare acțiunea penală și recurenta devine inculpată sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de trafic de influență în formă continuată, complicitate la înșelăciune în formă continuată, instigare la săvârșirea infracțiunii de fals intelectual în formă continuată și date de mită în formă continuată; ordonanța prin care se dispune măsura preventivă a reținerii.

Prin Ordonanța de clasare din 01.10.2021, dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași în dosarul nr. x/P/2020, s-a dispus față de inculpata A. soluția de clasare, întrucât faptele nu există, pentru infracțiunea de trafic de influență prev. de art. 291 C.pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 rep. cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen., pentru infracțiunea de complicitate la înșelăciune prev. de art. 48 C.pen. rap. la art. 244 alin. 1 și 2 C.pen. rap. la art. 35 alin. 1 C.pen. și pentru infracțiunea de instigare la săvârșirea infracțiunii de fals intelectual prev. de art. 47 C.pen. rap. la art. 321 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen.

Tribunalul Călărași a pronunțat încheierea din 25.03.2014 prin care se dispune măsura arestului preventiv; încheierea din 17.04.2014 prin care se prelungește măsura arestului preventiv; încheierea din 19.05.2014 prin care se prelungește măsura arestului preventiv; încheierea din 13.06.2014 prin care se prelungește măsura arestului preventiv; încheierea din 18.07.2014 prin care se prelungește măsura arestului preventiv.

În cadrul dosarului de urmărire penală nr. x/P/2012, s-a emis rechizitoriu la data de 14.08.2014 și s-a dispus trimiterea în judecată a apelantei-reclamante pentru trafic de influență, dare de mită, complicitate la înșelăciune, instigarea la fals intelectual.

Tribunalul Călărași a pronunțat: încheierea din 18.08.2014 prin care s-a menținut măsura arestului preventiv; încheierea din 11.09.2014 prin care s-a menținut măsura arestului preventiv; încheierea din data de 06.10.2014, în camera preliminară, prin care s-a restituit cauza la DNA.

Cauza penală a fost înregistrată la DNA la 31.10.2014, sub nr. x/P/2014, fiind emisă ordonanța din 31.10.2014 de reluare a urmăririi penale. Prin ordonanța din 06.04.2017 s-a dispus disjungerea și declinarea în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași pentru 317 inculpați (+ clasare pentru față de 2 inculpați), printre care și apelanta-reclamantă.

La Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, ca urmare a ordonanței emise de DNA la 06.04.2017, s-a format dosarul de urmărire penală nr.  x/P/2017, iar în data de 28.10.2020 s-a dispus disjungerea pentru infracțiunea de dare de mită și formarea dosarului de urmărire penală nr. x/P/2020, în care s-a încheiat acord de recunoaștere a vinovăției.

Prin sentința penală nr. 138 din 15.12.2020, pronunțată de Tribunalul Teleorman, a fost admis acordul de recunoaștere a vinovăției și a fost condamnată apelanta-reclamantă la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de dare de mită în formă continuată, dispunându-se, totodată, suspendarea condiționată a executării pedepsei, iar în final s-a constatat că aceasta a fost supusă măsurilor preventive privative de libertate în perioada 24.03.2014 - 01.11.2014, măsurile preventive fiind dispuse și pentru infracțiunea de dare de mită pentru care s-a pronunțat condamnarea.

Prin rechizitoriu emis la 04.11.2020, în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2017, s-a dispus disjungerea față de apelanta-reclamantă pentru infracțiunile de trafic de influență, complicitate la înșelăciune și instigarea la fals intelectual și s-a format dosarul de urmărire penală nr. x/P/2020.

În dosarul de urmărire penală nr. x/P/2020 s-a emis față de apelanta-reclamantă ordonanța de clasare din 01.10.2021 pentru trafic de trafic de influență, complicitate la înșelăciune, instigare a la fals intelectual și dare de mită, conform art. 16 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., întrucât faptele nu există.

În realitate, în ordonanța de clasare din data de 01.10.2021 există o eroare materială cu privire la soluția clasării pentru infracțiunea de dare de mită, întrucât, pe de o parte, disjungerea a privit doar infracțiunile de trafic de influență, complicitate la înșelăciune și instigarea la fals intelectual, iar, pe de altă parte, pentru infracțiunea de dare de mită există o soluție de condamnare prin sentința penală nr. 138 din 15.12.2020, pronunțată de Tribunalul Teleorman.

Raportat la prevederile art. 539 C.proc.pen., arestarea s-a dispus și pentru faptele ce au reprezentat infracțiunea de dare de mită prev. de art. 290 C.pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 rep. cu aplic. art. 35 alin. 1 C.pen., pentru care reclamanta a încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției, fiind condamnată la pedeapsa închisorii de 1 an și 6 luni prin sentința penală nr. 138 din 15.12.2020 pronunțată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/116/2020.

În continuare, valorizarea juridică a situației reținute diferă în cuprinsul sentinței, respectiv al deciziei recurate.

Tribunalul a reținut că nu există ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces finalizat prin soluție definitivă de achitare. În acest context, tribunalul nu a putut reține caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate, care să dea dreptul reclamantei la repararea pagubei atâta timp cât măsura preventivă a fost dispusă și pentru fapte ce constituie infracțiuni recunoscute de către inculpată, aceasta fiind condamnată pentru comiterea lor. Astfel, sfera de aplicare a dispozițiile art. 539 C.proc.pen. nu pot fi extinse în sensul analizării ulterioare de către instanța civilă a proporționalității măsurii arestării cu faptele pentru care s-a dispus achitarea.

Curtea de Apel a statuat, în sens contrar, că măsura arestării preventive a fost dispusă având în vedere toate cele 4 acuzații penale, neputându-se specula dacă o atare măsură ar fi fost adoptată sau nu în ipoteza unei singure acuzații penale (de exemplu, doar pentru cea față de care s-a dispus condamnarea), la fel de adevărat este faptul că din cele 4 acuzații penale s-a pronunțat o condamnare doar pentru o singură infracțiune, iar pentru alte 3 infracțiuni s-a adoptat o soluție de clasare, astfel că o atare situație nu poate fi ignorată, ci trebuie analizată în mod corespunzător.

Cu toate că a apreciat că arestarea preventivă are caracter unitar, fiind dispusă pentru toate cele 4 acuzații penale aduse apelantei-reclamante, nefiind divizibilă, instanța de apel a reținut că o atare împrejurare nu înseamnă că nu ne-am afla în ipoteza subsumată caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate pentru cele 3 infracțiuni față de care s-a dispus clasarea.

Așa fiind, Curtea de Apel a reținut în esență că dacă pentru o parte din infracțiunile în raport de care s-a dispus măsura arestării preventive s-a dispus clasarea ori, după caz, achitarea, măsura preventivă are caracter parțial injust/nedrept, fiind vorba despre o ipoteză în care s-ar impune repararea pagubei, chiar dacă s-a dispus condamnarea pentru o infracțiune care a fundamentat măsura arestării.

Recursul declarat  de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva acestei dezlegări este fondat, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., întrucât instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile și principiile legale aplicabile.

În cauză, astfel cum au stabilit și instanțele de fond, sunt aplicabile dispozițiile art. 539 C.proc.pen., în vederea acordării de daune morale pentru arestarea preventivă a intimatului-reclamant, în raport cu considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021.

Se observă că prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat că:

„soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituțională.”

În consecință, ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, dispozițiile art. 539 C.proc.pen. vor fi aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de Curtea Constituțională în legătură cu acest text de lege, în sensul că această prevedere legală recunoaște dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen., sau achitare.

În viziunea Curții Constituționale, recunoașterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate, nedreaptă, nu reprezintă o exigență a Convenției pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecție, ci, ținând cont de faptul că dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 53 alin. (3) teza I din Constituție oferă un standard mai înalt de protecție a libertății individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptățit să ofere, prin legislația internă, o atare protecție prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din art. 5 par. 5 din Convenție (par. 31 și 47 din Decizia nr. 136/2021).

Prin decizia Curții Constituționale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă și în cazul persoanelor față de care a fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate în conformitate cu dispozițiile legale, măsură care a devenit însă nedreaptă tocmai pentru că acuzația s-a dovedit a fi neîntemeiată.

Se reține că ulterior pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 03 martie 2021, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 16 ianuarie 2023 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, au fost statuate următoarele dezlegări, cu caracter obligatoriu:

„În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din Codul de procedură penală, față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din Codul de procedură penală, este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate.

În acest context, „caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate”, respectiv „netemeinicia acuzației în materie penală” constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din Codul de procedură penală.”

Pentru dezlegarea problemei de drept particulare ridicate de prezenta cauză – respectiv ipoteza în care pentru o parte din faptele care au determinat arestarea preventivă s-a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare, iar pentru altă parte, o soluție de achitare ori, după caz, de clasare – trebuie subliniat că atât instanța de contencios constituțional, cât și instanța supremă, în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare, au statuat cu putere obligatorie că premisa arestării nedrepte o constituie

netemeinicia acuzației penale

, rezultată, în mod nemijlocit, din pronunțarea unei soluții de clasare ori, după caz, de achitare care confirmă prezumția de nevinovăție a inculpatului trimis în judecată.

Astfel, instanța constituțională a reținut, între altele, că „măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal reprezintă o limitare severă/majoră a libertății individuale a persoanei. Chiar dacă textul constituțional permite limitarea libertății individuale în scopul bunei desfășurări a procesului penal, nu înseamnă că, indiferent de rezultatul acestui proces, atingerea adusă acestei libertăți nu ar trebui reparată. Cu alte cuvinte, deznodământul procesului judiciar trebuie considerat ca fiind un criteriu esențial pentru compensarea nedreptății suferite de persoana în cauză. Statul a apelat la o excepție de la principiul inviolabilității libertății individuale în cursul procesului penal pentru a-și realiza una dintre funcțiile sale principale, respectiv apărarea ordinii publice, însă, odată ce a apelat la acest mecanism de excepție, și-a asumat în mod direct răspunderea pentru aplicarea acestuia. Prin urmare, în cazul în care se dovedește, printr-o ordonanță de clasare/hotărâre judecătorească definitivă, că acuzația în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertății individuale a acesteia trebuie să fie compensate. Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autoritățile statale ar dori acest lucru. Prin urmare, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertății individuale (circumscris cazurilor și condițiilor prevăzute de lege), ci de reparare a încălcării acesteia. Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiții nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că și-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel și privarea de libertate a unei persoane față de care, analizând fondul acuzației, statul nu reușește să răstoarne prezumția de nevinovăție reclamă un necesar drept la despăgubire. Fiind privată de libertate în considerarea acuzației aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzației are ca efect reținerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal.

Situația relevată indică același grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzației în materie penală, acuzație care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeași măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertății individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzației). Faptul că privarea de libertate se dovedește a fi injustă și nedreaptă de abia la sfârșitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă și nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei și că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptățită.” (par. 37, 38).

“Curtea mai reține că dreptul persoanei la despăgubire nu este condiționat de temeiul achitării - art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C.proc.pen.: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate - tocmai pentru că, în caz contrar, ar fi afectată prezumția de nevinovăție a persoanei prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituție. Este de principiu că o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat și are drept rezultat menținerea/prezervarea prezumției de nevinovăție. Or, a face distincție între temeiurile achitării pentru a determina dacă persoana în cauză beneficiază sau nu de dreptul la despăgubire ar însemna să se mențină o umbră de îndoială cu privire la prezumția de nevinovăție. Aceasta este unică și produce aceleași efecte, indiferent de temeiul achitării. Nici anterior achitării și nici ulterior acesteia nu se pot crea diverse grade de comparație ale nevinovăției.” (par. 48).

În același sens, instanța supremă a statuat că „Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 face parte din categoria deciziilor ce sancționează o soluție legislativă, pentru lipsa unei situații ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 C.proc.pen., instanța de contencios constituțional statuând că, în privința unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluții de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate. Astfel, pe lângă existența dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, decizia constată existența constituțională a dreptului la repararea pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluționat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen. ” (par. 45, 46).

„În consecință, soluțiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen., rămase definitive, sunt suficiente pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile, ceea ce determină un răspuns afirmativ la prima întrebare din sesizarea prealabilă. În același timp, soluțiile de clasare sau de achitare, întemeiate pe vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen., dovedesc caracterul neîntemeiat sau nedrept al acuzației penale și au ca efect reținerea caracterului injust sau nedrept al măsurilor preventive privative de libertate luate în mod legal împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. De aceea, noțiunile caracterul injust sau nedrept al măsurilor preventive privative de libertate și netemeinicia acuzației în materie penală constituie criterii autonome care conferă dreptul la repararea pagubei.” (par. 50, 51).

Ca urmare, atât instanța de contencios constituțional, cât și instanța supremă au avut în vedere exclusiv ipoteza în care, prin achitarea pronunțată (ori clasarea dispusă) pentru toate faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, acuzația penală s-a dovedit a fi netemeinică. Prin raportare la acest deznodământ,