ÎCCJ, decizie (scj.ro #192268)

Executarea integrală a pedepsei cu închisoarea pe teritoriul unui alt stat. Arestarea ulterioară a reclamantului pe teritoriul României. Mandat de arestare anulat prin hotărâre definitivă a instanței penale în cadrul contestației la executare. Privare nelegală de libertate. Acțiune în despăgubiri

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspunderea civilă

Index alfabetic: pedeapsă privativă de libertate

mandat de executare a pedepsei

contestație la executare

C.proc.pen., art. 539

Posibilitatea constatării caracterului nelegal al privării de libertate ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare este deschisă și instanței care soluționează contestația la executare întemeiată pe art.598 alin. (1) lit.c) din Codul de procedură penală, după cum s-a statuat expres în cuprinsul considerentelor Deciziei nr.15/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 539 alin. (2) C.proc.pen. atunci când a apreciat că hotărârea definitivă dată de instanța penală în cadrul contestației la executare nu a tranșat chestiunea caracterului nelegal al privării de libertate, aspect care rezultă atât din dispoziția de punere în libertate justificată de executarea integrală, pe teritoriul altui stat, a pedepsei cu închisoarea, cât și din anularea mandatului de executare, în baza căruia autoritățile române procedaseră la încarcerarea reclamantului, mandat a cărui subzistență nu se mai justifica după ce pedeapsa fusese executată.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 279 din 8 februarie 2022

I. Circumstanțele cauzei.

1.Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată în data de 30.12.2016 pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanțe la plata de despăgubiri pentru privarea sa nelegală de liberate în baza mandatului de arestare nr. 2130NCPP/2014, sumele pretinse cu acest titlu fiind de 1.000.000 euro daune morale și 20.178,24 euro daune materiale, reprezentând contravaloarea contractului de muncă pe care l-a pierdut din cauza arestării.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.539 C.proc.pen.

2.Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin sentința civilă nr.531 din 18.03.2019, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamant și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 7.000 euro, plătibili în lei la cursul BNR din ziua efectuării plății, cu titlu de despăgubiri globale, precum și la plata către reclamant a sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3.Hotărârea pronunțată în apel.

Prin decizia  nr. 1813A data de 22.12.2020 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins apelul declarat de apelantul reclamant A. împotriva sentinței civile nr.531/2019, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.

S-au admis apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul de Finanțe și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr.531/2019, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată.

4.Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, a declarat recurs reclamantul.

În  cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a formulat, în esență, următoarele critici:

-   hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei - art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., fiind nemotivată, întrucât instanța de apel doar citează din decizia RIL nr. 15/2017 și Decizia nr. 11/2020 ale ÎCCJ, fără o analiză concretă a situației de fapt;

-   în mod nelegal instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale potrivit art. 539 și urm. C.proc.pen., fiind astfel incident art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. Consideră că se poate constata o eroare judiciară și printr-o hotărâre a unei instanțe penale prin care s-a admis contestația la executare și s-a anulat un mandat de executare a pedepsei cu închisoarea, fără a fi necesar ca textul de la art. 539 C.proc.pen. să facă referire expres la o astfel de modalitate prin care un organ judiciar a constatat o eroare judiciară împotriva unei persoane privată nelegal de libertate;

- solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, întrucât hotărârea pronunțată în apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și cu interpretarea eronată a probelor administrate în cursul judecății la instanța de fond.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C.proc.civ.

În cauză nu s-a depus întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte  constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Circumstanțele cauzei relevante pentru soluționarea recursului sunt, pe scurt, următoarele, așa cum rezultă din hotărârile instanțelor de fond:

Reclamantul a fost condamnat de Judecătoria Iași în anul 2012 la pedeapsa de 1 an și 3 luni închisoare, iar la data de 03.07.2014, printr-o altă hotărâre aceeași instanță a dispus revocarea suspendării sub supraveghere a acestei pedepse și executarea sa în regim de detenție, fiind apoi emis mandatul de executare nr.2130NCPP/2014/22.07.2014 și respectiv mandatul european de arestare nr.2130/NCPP/2014/16.

Întreaga pedeapsă a fost executată de reclamant pe teritoriul Republicii Elene, unde el se găsea la momentul revocării suspendării executării pedepsei, în baza unei hotărâri definitive a autorității judiciare competente a acestui stat.

La revenirea pe teritoriul României, reclamantul a fost arestat la data de 11.07.2016 în temeiul mandatului de arestare emis de Judecătoria Iași la data de 22.07.2014 și a rămas încarcerat până la data de 24.08.2016, cu totul 45 zile.

Printr-o hotărâre penală pronunțată de Judecătoria Arad la data de 19.08.2016 a fost admisă contestația la executare formulată de reclamant, cu consecința constatării ca executată pe teritoriul statului elen a pedepsei aplicate prin sentința penală nr.1961/2014 a Judecătoriei Iași, a anulării mandatului de executare a pedepsei nr.2130/2014 și a punerii sale în libertate.

Prin decizia recurată cererea reclamantului de despăgubire pentru prejudiciile materiale și morale suferite ca urmare a faptelor expuse, întemeiată pe dispozițiile art.539-541 C.proc.pen., a fost considerată ca nefondată, cu argumentul inexistenței unei privări nelegale de libertate în sensul avut în vedere de norma invocată.

A argumentat Curtea de Apel în sensul că niciun moment nu s-a pus în discuție legalitatea măsurii arestării reclamantului, deoarece în hotărârea care a soluționat contestația la executare nu s-a reținut nelegalitatea privării de libertate sau eroarea judiciară, ceea ce lipsește pretenția reclamantului de temeiul factual al atragerii răspunderii statului pentru prejudiciul reclamat.

În susținerea acestui punct de vedere, au fost evocate și dezlegările cuprinse în decizia nr.15/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, dar și paragrafele 102-110 din Decizia nr.11/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Aceste statuări ale instanței de apel sunt nelegale, realizate cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art.539 C.proc.pen.

Conform normei evocate, ce constituie temeiul de drept substanțial al acțiunii reclamantului, „Art.539 (1)

Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei

.”

Prima facie

, ipoteza invocată de reclamant este încadrabilă în prevederile art.539 C.proc.pen., deoarece privarea nelegală de libertate de care se plânge acesta a avut loc ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, autoritățile statului român procedând la încarcerarea reclamantului în scopul executării pedepsei cu închisoarea stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare; or, cum s-a arătat în mod constant în jurisprudența Înaltei Curți (e.g. decizia RIL 15/2017, par.42, evocată în cele ce succed), etapa executării pedepsei face parte din procesul penal, ceea ce atrage incidența alin.1 al art.539 C.proc.pen.

Constatarea instanței de apel în sensul că nu sunt îndeplinite însă condițiile din alin.2 al textului, deoarece caracterul nelegal al privării de libertate nu este constatat în modalitățile prevăzute de lege s-a fundamentat pe dezlegările cu caracter obligatoriu cuprinse în decizia nr.15/18.09.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii („Decizia RIL nr.15/2017”) prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara și, în consecință, s-a stabilit că „

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate

.”

Pentru a înlătura argumentul reclamantului în sensul că decizia RIL nr. 15/2017 se referă exclusiv la măsurile preventive privative de libertate, Curtea de apel a făcut referire la considerentele cuprinse în decizia nr.11/17.02.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept („decizia HP nr.11/2020”), prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „dacă art.539 din Codul de procedură penală se referă doar la măsurile preventive privative de libertate sau și la caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare, iar în caz afirmativ, dacă, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.539 alin.(2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare trebuie să fie constatat explicit prin hotărâre definitivă a instanței de judecată învestite cu judecata cauzei penale și dacă sintagma "hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei" include și hotărârea pronunțată în soluționarea unui recurs în casație.”

În esență, din considerentele 102-110 ale acestei din urmă decizii, s-a reținut de instanța de apel că art.539 alin.1 C.proc.pen. se referă fără distincție la privarea nelegală de libertate în cursul procesului penal, indiferent dacă este vorba despre măsurile preventive sau despre executarea unei pedepse cu închisoarea stabilită prin hotărâre definitivă.

Menționata statuare a instanței de apel,

per se

, este corectă, dar rezultatul construcției juridice cuprinse în decizia recurată este greșit.

Astfel, plecând de la premisa că dispozițiile art.539 C.proc.pen. sunt aplicabile, de principiu, și pentru situația faptică reținută în cauză (încarcerarea pretins nelegală a reclamantului în vederea executării unei pedepse privative de libertate stabilită prin hotărâre penală definitivă), este relevant a observa că instanța care a dispus punerea în libertate a reclamantului la data de 19.09.2016 a tranșat două chestiuni.

Prima este aceea că pedeapsa privativă de libertate în vederea executării căreia se procedase la încarcerarea reclamantului fusese în fapt deja executată integral în mod legal pe teritoriul unuia alt stat membru UE, iar a doua este că, odată cu punerea în libertate a reclamantului s-a procedat și la anularea mandatului de executare a pedepsei care justificase autorităților române încarcerarea persoanei în discuție.

În aceste coordonate, este greșit a considera că hotărârea definitivă pronunțată în cadrul contestației la executare formulată de reclamant nu a tranșat caracterul nelegal al privării de libertate a acestuia; concluzia contrară este susținută nu doar de dispoziția de punere în libertate justificată de executarea integrală anterioară a pedepsei cu închisoarea, ci și de anularea mandatului de executare a pedepsei, a cărui subzistență nu se mai justifica după ce pedeapsa fusese executată.

În plus, astfel cum a reținut corect prima instanță, posibilitatea constatării caracterului nelegal

al privării de libertate

ulterior

rămânerii definitive a hotărârii de condamnare este deschisă și instanței care soluționează contestația la executare întemeiată pe art.598 alin.1 lit.c C.proc.pen., după cum s-a statuat expres în par. 41 al considerentelor deciziei RIL nr.15/2017:

<

Această concluzie nu este contrazisă nici de dezlegările cu caracter obligatoriu cuprinse în decizia nr.11/17 aprilie 2019, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secția penală și a stabilit că: „

În aplicarea art.539 alin. (2) din Codul de procedură penală caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului achitat prin hotărâre definitivă nu se poate stabili pe calea contestației la executare întemeiată pe prevederile art.598 alin. (1) lit. d) sau art.598 alin. (1) lit.c) teza I din Codul de procedură penală

.”

Această statuare a instanței supreme a privit ipoteza în care se cere pe calea contestației la executare constatarea nelegalității măsurii privative de libertate pentru inculpatul achitat, rezultând cu claritate că dezlegarea privește o altă ipoteză decât cea a speței, unde reclamantul a fost condamnat la pedeapsa închisorii, pe care a și executat-o.

Instanța de recurs mai subliniază și împrejurarea că, pentru a se constata îndeplinită condiția cuprinsă în art.539 alin.2 C.proc.pen. – a statuării instanței penale asupra caracterului nelegal al privării de libertate – nu este necesară inserarea în dispozitivul menționatei hotărâri a unei expresii literale în acest sens.

Dimpotrivă, așa cum se arată în decizia HP nr.11/2020, caracterul nelegal al privării de libertate trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul hotărârii instanței penale care statuează asupra legalității măsurii de arestare/încarcerare:

„

.”

Or, acesta este cazul speței, unde s-a dispus punerea în libertate a reclamantului – nu pentru motivul expirării perioadei legale de deținere, ori pentru intervenirea unei alte cauze care să afecteze executarea pedepsei – ci pentru motivul stingerii acesteia la un moment anterior încarcerării, astfel că măsura de privare de libertate nu trebuia să fie dispusă

ab initio

.

Concluzia argumentării anterioare este că instanța de apel a procedat la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.539 alin.2 C.proc.pen. în mod eronat și totodată cu neobservarea corectă și completă a tuturor dezlegărilor cuprinse în deciziile de unificare a practicii anterior evocate, ceea ce atrage incidența cazului de casare cuprins în art.488 pct. 8 C.proc.civ.

Recursul a fost, deci, admis, conform art.497 C.proc.civ., cu consecința casării deciziei

recurate și a trimiterii cauzei la instanța de apel pentru rejudecare, cu observarea chestiunilor anterior dezlegate, în sensul că pentru situația de fapt reținută de instanțele de fond aplicarea corectă a art.539 C.proc.pen. relevă existența unei privări nelegale de libertate, urmând deci, ca instanța de apel, în limitele căilor de atac declarate de părți și de Ministerul Public și a motivelor acestora, să cerceteze celelalte aspecte relevante pentru soluționarea cauzei.