ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 279/2022

Ședința publică din data de 8 februarie 2022

Asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată în data de 30.12.2016 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanțe la plata de despăgubiri pentru privarea sa nelegală de liberate în baza mandatului de arestare nr. x, sumele pretinse cu acest titlu fiind de 1.000.000 euro daune morale și 20.178,24 euro daune materiale, reprezentând contravaloarea contractului de muncă pe care l-a pierdut din cauza arestării.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen.

Prin sentința civilă nr. 531/18.03.2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamant și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 7.000 Euro, plătibili în RON la cursul BNR din ziua efectuării plății, cu titlu de despăgubiri globale, precum și la plata către reclamant a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1813A data de 22 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins apelul declarat de apelantul reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 531/18.03.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.

S-au admis apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul de Finanțe și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 531/18.03.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, a declarat recurs reclamantul A..

În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a formulat, în esență, următoarele critici:

- hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fiind nemotivată, întrucât instanța de apel doar citează din decizia RIL nr. 15/2017 și Decizia nr. 11/2020 ale ÎCCJ, fără o analiză concretă a situației de fapt;

- în mod nelegal instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale potrivit art. 539 și urm. C. proc. pen., fiind astfel incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Consideră că se poate constata o eroare judiciară și printr-o hotărâre a unei instanțe penale prin care s-a admis contestația la executare și s-a anulat un mandat de executare a pedepsei cu închisoarea, fără a fi necesar ca textul de la art. 539 C. proc. pen. să facă referire expres la o astfel de modalitate prin care un organ judiciar a constatat o eroare judiciară împotriva unei persoane privată nelegal de libertate;

- solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, întrucât hotărârea pronunțată în apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și cu interpretarea eronată a probelor administrate în cursul judecății la instanța de fond.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În cauză nu s-a depus întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Circumstanțele cauzei relevante pentru soluționarea recursului sunt, pe scurt, următoarele, așa cum rezultă din hotărârile instanțelor de fond:

Reclamantul a fost condamnat de Judecătoria Iași în anul 2012 la pedeapsa de 1 an și 3 luni închisoare, iar la data de 03.07.2014, printr-o altă hotărâre aceeași instanță a dispus revocarea suspendării sub supraveghere a acestei pedepse și executarea sa în regim de detenție, fiind apoi emis mandatul de executare nr. x/22.07.2014 și respectiv mandatul european de arestare nr. 2130/ noul C. proc. pen../2014/16.

Întreaga pedeapsă a fost executată de reclamant pe teritoriul Republicii Elene, unde el se găsea la momentul revocării suspendării executării pedepsei, în baza unei hotărâri definitive a autorității judiciare competente a acestui stat.

La revenirea pe teritoriul României, reclamantul a fost arestat la data de 11.07.2016 în temeiul mandatului de arestare emis de Judecătoria Iași la data de 22.07.2014 și a rămas încarcerat până la data de 24.08.2016, cu totul 45 zile.

Printr-o hotărâre penală pronunțată de Judecătoria Arad la data de 19.08.2016 a fost admisă contestația la executare formulată de reclamant, cu consecința constatării ca executată pe teritoriul statului elen a pedepsei aplicate prin sentința penală nr. 1961/2014 a Judecătoriei Iași, a anulării mandatului de executare a pedepsei nr. 2130/2014 și a punerii sale în libertate.

Prin decizia recurată cererea reclamantului de despăgubire pentru prejudiciile materiale și morale suferite ca urmare a faptelor expuse, întemeiată pe dispozițiile art. 539-541 C. proc. civ..pen., a fost considerată ca nefondată, cu argumentul inexistenței unei privări nelegale de libertate în sensul avut în vedere de norma invocată.

A argumentat Curtea de Apel în sensul că niciun moment nu s-a pus în discuție legalitatea măsurii arestării reclamantului, deoarece în hotărârea care a soluționat contestația la executare nu s-a reținut nelegalitatea privării de libertate sau eroarea judiciară, ceea ce lipsește pretenția reclamantului de temeiul factual al atragerii răspunderii statului pentru prejudiciul reclamat.

În susținerea acestui punct de vedere, au fost evocate și dezlegările cuprinse în decizia nr. 15/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, dar și paragrafele 102-110 din Decizia nr. 11/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Aceste statuări ale instanței de apel sunt nelegale, realizate cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 539 C. proc. civ..pen.

Conform normei evocate, ce constituie temeiul de drept substanțial al acțiunii reclamantului, "Art. 539 (1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei."

Prima facie, ipoteza invocată de reclamant este încadrabilă în prevederile art. 539 C. proc. civ..pen., deoarece privarea nelegală de libertate de care se plânge acesta a avut loc ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, autoritățile statului român procedând la încarcerarea reclamantului în scopul executării pedepsei cu închisoarea stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare; or, cum s-a arătat în mod constant în jurisprudența Înaltei Curți (e.g. decizia RIL 15/2017, par. 42, evocată în cele ce succed), etapa executării pedepsei face parte din procesul penal, ceea ce atrage incidența alin. (1) al art. 539 C. proc. civ..pen.

Constatarea instanței de apel în sensul că nu sunt îndeplinite însă condițiile din alin. (2) al textului, deoarece caracterul nelegal al privării de libertate nu este constatat în modalitățile prevăzute de lege s-a fundamentat pe dezlegările cu caracter obligatoriu cuprinse în decizia nr. 15/18.09.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ("Decizia RIL nr. 15/2017") prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara și, în consecință, s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate."

Pentru a înlătura argumentul reclamantului în sensul că decizia RIL nr. 15/2017 se referă exclusiv la măsurile preventive privative de libertate, Curtea de apel a făcut referire la considerentele cuprinse în decizia nr. 11/17.02.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ("decizia HP nr. 11/2020"), prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2018, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

"dacă art. 539 din C. proc. pen. se referă doar la măsurile preventive privative de libertate sau și la caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare, iar în caz afirmativ, dacă, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare trebuie să fie constatat explicit prin hotărâre definitivă a instanței de judecată învestite cu judecata cauzei penale și dacă sintagma "hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei" include și hotărârea pronunțată în soluționarea unui recurs în casație."

În esență, din considerentele 102-110 ale acestei din urmă decizii, s-a reținut de instanța de apel că art. 539 alin. (1) C. proc. civ..pen. se referă fără distincție la privarea nelegală de libertate în cursul procesului penal, indiferent dacă este vorba despre măsurile preventive sau despre executarea unei pedepse cu închisoarea stabilită prin hotărâre definitivă.

Menționata statuare a instanței de apel, per se, este corectă, dar rezultatul construcției juridice cuprinse în decizia recurată este greșit.

Astfel, plecând de la premisa că dispozițiile art. 539 C. proc. civ..pen. sunt aplicabile, de principiu, și pentru situația faptică reținută în cauză (încarcerarea pretins nelegală a reclamantului în vederea executării unei pedepse privative de libertate stabilită prin hotărâre penală definitivă), este relevant a observa că instanța care a dispus punerea în libertate a reclamantului la data de 19.09.2016 a tranșat două chestiuni.

Prima este aceea că pedeapsa privativă de libertate în vederea executării căreia se procedase la încarcerarea reclamantului fusese în fapt deja executată integral în mod legal pe teritoriul unuia alt stat membru UE, iar a doua este că, odată cu punerea în libertate a reclamantului s-a procedat și la anularea mandatului de executare a pedepsei care justificase autorităților române încarcerarea persoanei în discuție.

În aceste coordonate, este greșit a considera că hotărârea definitivă pronunțată în cadrul contestației la executare formulată de reclamant nu a tranșat caracterul nelegal al privării de libertate a acestuia; concluzia contrară este susținută nu doar de dispoziția de punere în libertate justificată de executarea integrală anterioară a pedepsei cu închisoarea, ci și de anularea mandatului de executare a pedepsei, a cărui subzistență nu se mai justifica după ce pedeapsa fusese executată.

În plus, astfel cum a reținut corect prima instanță, posibilitatea constatării caracterului nelegal al privării de libertate ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare este deschisă și instanței care soluționează contestația la executare întemeiată pe art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. civ..pen., după cum s-a statuat expres în par. 41 al considerentelor deciziei RIL nr. 15/2017:

Această concluzie nu este contrazisă nici de dezlegările cu caracter obligatoriu cuprinse în decizia nr. 11/17 aprilie 2019, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală și a stabilit că:

"În aplicarea art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului achitat prin hotărâre definitivă nu se poate stabili pe calea contestației la executare întemeiată pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) sau art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din C. proc. pen.."

Această statuare a instanței supreme a privit ipoteza în care se cere pe calea contestației la executare constatarea nelegalității măsurii privative de libertate pentru inculpatul achitat, rezultând cu claritate că dezlegarea privește o altă ipoteză decât cea a speței, unde reclamantul a fost condamnat la pedeapsa închisorii, pe care a și executat-o.

Instanța de recurs mai subliniază și împrejurarea că, pentru a se constata îndeplinită condiția cuprinsă în art. 539 alin. (2) C. proc. civ..pen. - a statuării instanței penale asupra caracterului nelegal al privării de libertate - nu este necesară inserarea în dispozitivul menționatei hotărâri a unei expresii literale în acest sens.

Dimpotrivă, așa cum se arată în decizia HP nr. 11/2020, caracterul nelegal al privării de libertate trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul hotărârii instanței penale care statuează asupra legalității măsurii de arestare/încarcerare:

"110. În ceea ce privește caracterul explicit al constatării caracterului nelegal al privării de libertate decurgând din punerea în executare a pedepsei privative de libertate - al doilea aspect sesizat de instanța de trimitere - dezlegarea acestei chestiuni a fost stabilită fără echivoc în cuprinsul dispozitivului Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, aplicabilă mutatis mutandis și în cazul în care premisa este aceea a privării nelegale de libertate prin punerea în executare a unui mandat de executare a pedepsei închisorii. În cuprinsul deciziilor de unificare a practicii judiciare nu se menționează că noțiunea de "caracter explicit" ar trebui să vizeze inserarea ad litteram, exclusiv în dispozitivul actelor procedurale enumerate de text, a constatării caracterului nelegal al privării de libertate, subliniindu-se, în schimb, necesitatea constatării neechivoce a acestui caracter în cuprinsul actelor procedurale prevăzute limitativ de art. 539 alin. (2) din C. proc. pen.. În considerarea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, o atare dezlegare este obligatorie în toate situațiile în care se invocă o privare nelegală de libertate intervenită în cursul procesului penal, fiind irelevant dacă ea este consecința dispunerii unei măsuri preventive sau a aplicării unei sancțiuni penale privative de libertate."

Or, acesta este cazul speței, unde s-a dispus punerea în libertate a reclamantului - nu pentru motivul expirării perioadei legale de deținere, ori pentru intervenirea unei alte cauze care să afecteze executarea pedepsei - ci pentru motivul stingerii acesteia la un moment anterior încarcerării, astfel că măsura de privare de libertate nu trebuia să fie dispusă ab initio.

Concluzia argumentării anterioare este că instanța de apel a procedat la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) C. proc. civ..pen. în mod eronat și totodată cu neobservarea corectă și completă a tuturor dezlegărilor cuprinse în deciziile de unificare a practicii anterior evocate, ceea ce atrage incidența cazului de casare cuprins în art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recursul va fi, deci, admis, conform art. 497 C. proc. civ., cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei la instanța de apel pentru rejudecare, cu observarea chestiunilor anterior dezlegate, în sensul că pentru situația de fapt reținută de instanțele de fond aplicarea corectă a art. 539 C. proc. civ..pen. relevă existența unei privări nelegale de libertate; urmează, deci, ca instanța de apel, în limitele căilor de atac declarate de părți și de Ministerul Public și a motivelor acestora, să cerceteze celelalte aspecte relevante pentru soluționarea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 3 decembrie 2020 și a deciziei nr. 1813 A din 22 decembrie 2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează hotărârile recurate și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2022.