ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2455/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la 21 noiembrie 2017, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se dispună obligarea acestuia la plata de despăgubiri morale în cuantum de 200.001 RON, pentru încălcarea și nerespectarea art. 35 din Constituția României, art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 37 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Hotărârea pronunțată de tribunal în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1155 din 23 mai 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâtul la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de daune morale. A respins, în rest, acțiunea ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe au formulat apel ambele părți.

Hotărârea pronunțată de curtea de apel în apel Prin decizia civilă nr. 1267A din 6 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile, ca nefondate.

Recursurile exercitate în cauză Hotărârea din apel a fost atacată cu recurs de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Acesta din urmă a susținut, pe calea motivului înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. A apreciat că, față de obiectul cererii de chemare în judecată, reprezentat de o acțiune în răspundere civilă delictuală, nu are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu. Reclamantul A. invocă un presupus prejudiciu suferit prin acțiunile ilicite ale statului, manifestate prin instituțiile sale naționale, însă imputabilitatea faptei se apreciază în raport de modul de acțiune al organelor de conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele și faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil provocând pagube altor persoane. Nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, în condițiile în care presupusa faptă este comisă de către o altă instituție cu personalitate juridică și pentru care nu se menționează atragerea răspunderii Statului român prin Ministerul Finanțelor. Acțiunea reflectă un presupus prejudiciu cauzat de condițiile de detenție existente în penitenciarele din România, ceea ce nu vizează o faptă a Statului român prin Ministerul Finanțelor. În teoria de specialitate s-a arătat că între stat și instituțiile sale cu personalitate juridică nu există un raport de prepușenie în înțelesul art. 1373 C. civ. și nu se poate reține o subordonare între prepus și comitent. Rezultă, așadar că răspunderea statului este o răspundere directă, de apartenența dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. De asemenea, răspunderea Statului este reglementată în mod expres în Constituția României, în cadrul art. 52 alin. (3). Între Stat și organele de executare a pedepselor privative de libertate nu există nici un fel de raport de prepușenie care să justifice angajarea răspunderii pentru faptele prepușilor săi. În această situație, răspunderea revine penitenciarelor unde a fost cazat intimatul reclamant, precum și Administrației Naționale a Penitenciarelor. A susținut recurentul că este nelegală aprecierea instanței de apel asupra caracterului rezonabil al cuantumului despăgubirilor acordate de tribunal, de 4.000 RON, cât timp nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile de atragere a răspunderii civile delictuale. Situația penitenciarelor din România, descrisă în sentință, nu se încadrează în categoria faptelor notorii în accepțiunea prevăzută de art. 255 alin. (2) C. proc. civ., nefiind vorba despre un aspect concret, o stare generală care ar duce la concluzia legării unui raport juridic obligațional între reclamant și pârât izvorând din răspunderea civilă delictuală. Instanțele anterioare nu au administrat probe pe baza cărora să rezulte condițiile din penitenciar, cum acestea au periclitat starea de sănătate fizică și psihică a reclamantului și dacă se identifică o legătură de cauzalitate între condițiile de detenție și anumite afecțiuni medicale. Susținerile reclamantului cu privire la neplăcerile cauzate de condițiile de detenție necorespunzătoare au fost primite de instanțe fără a analiza situația reală din cauză și fără a motiva în ce a constat prejudiciul moral suferit. Astfel, inacțiunile autorului faptei ilicite nu sunt consecința unei atitudini de rea-credință, ci se subscriu dificultăților întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării conform standardelor minime a locurilor de detenție. Pentru toate cele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și respingerea cererii de chemare în judecată.

Procedura de filtru Raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat și a fost comunicat părților, iar prin încheierea din 20 octombrie 2022, completul de filtru a anulat recursul reclamantului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate cuprinse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și a admis în principiu recursul pârâtului.

Apărările formulate în recurs În cauză, nu au fost depuse întâmpinări. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor are un caracter nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Recurentul contestă, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reținerea calității procesuale pasive în litigiul dedus judecății, în care a fost obligat la plata unor despăgubiri morale către reclamant pentru încălcarea normelor legale interne și a celor prevăzute de art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului prin tratamentul degradant la care acesta a fost supus, constând în asigurarea unor condiții precare în perioada de detenție, 2013-2017. Arată, prin cererea de recurs, că nu are calitate procesuală în raport de dispozițiile art. 224 C. civ., întrucât răspunderea Statului român, prin Ministerul Finanțelor, nu poate fi angajată decât în mod subsidiar. Între Stat și organele de executare a pedepselor privative de libertate nu există un raport de prepușenie care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepușilor săi. Consideră că în această situație nu i se poate imputa vreo culpă, răspunderea revenind în întregime penitenciarelor unde a fost cazat reclamatul, precum și Administrației Naționale a Penitenciarelor. Mai susține că are o răspundere limitată la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, iar acțiunea reclamantului nu se grefează pe o astfel de situație. Examinând aceste critici, Înalta Curte constată că nu sunt fondate. Fără a nega faptul că Administrația Națională a Penitenciarelor prin penitenciarele din subordine are obligația de a asigura condițiile legale de detenție, instanța de apel a reținut că recurentul poartă răspunderea pentru prejudiciul moral generat de încălcarea unor obligații legale, respectiv de a lua măsuri privind condițiile de detenție inadecvate, dar și privitor la respectarea dreptului la un mediu sănătos. În concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a statuat că această situație este cauzată de o problemă structurală și sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul român, căruia îi revine responsabilitatea organizării condițiilor de detenție și adoptării politicilor adecvate în materia sistemului penitenciar, astfel încât să fie preîntâmpinat, redus sau înlăturat fenomenul suprapopulării penitenciarelor și lipsa condițiilor de igienă corespunzătoare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele soluționate împotriva României, a constatat în mod repetat încălcări ale garanțiilor oferite de art. 3 din Convenție - interzicerea torturii și a tratamentelor grele, inumane ori degradante -, ceea ce a determinat concluzia existenței unei probleme structurale în România în privința sistemului penitenciar și a centrelor de detenție ori de arest preventiv. În aceste împrejurări a fost pronunțată hotărârea pilot din 25 aprilie 2017 în cauza Rezmiveș și alții împotriva României, la care instanța de apel a făcut referire în considerentele deciziei atacate. Astfel, Curtea europeană a reamintit că, deși măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deținută unele inconveniente, suferința și umilința survenite în cursul executării pedepsei închisorii, nu trebuie totuși să le depășească în niciun caz pe cele pe care le presupune în mod inevitabil o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. De asemenea, instanța europeană a arătat că pedeapsa închisorii nu determină pierderea de către deținut a drepturilor garantate prin Convenție. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecția sporită din cauza vulnerabilității situației sale și pentru că se află în întregime în grija statului. În acest context, art. 3 impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale detenției, sănătatea și confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător. Astfel, față de natura faptei ilicite reținute, în mod corect recurentului pârât i-a fost reținută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, fiind considerat răspunzător de producerea prejudiciului datorită omisiunii de a acționa pentru eradicarea deficiențelor constatate. În raport de această situație, cum judicios a constatat și instanța de apel, răspunderea statului nu poate fi îndepărtată pe motiv că ar răspunde după alte reguli, derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, nefiindu-i aplicabile în cazul dedus judecății dispozițiile C. civ.. Temeiurile de care se prevalează recurentul, invocate de-altfel și în cererea de apel, nu pot conduce la concluzia inexistenței unei răspunderi grefate pe un raport juridic fundamentat pe principiile răspunderii civile delictuale. Într-adevăr, nu se poate institui o răspundere generală a statului, nelimitată și necondiționată, cum se subliniază în argumentația cererii de recurs, însă în cazul particular dedus judecății operează o răspundere directă a acestuia pentru deficiențele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, similare celor care au fost constatate și de instanța europeană. Nu poate fi primită justificarea părții de a i se institui răspunderea numai în situația unui raport de prepușenie, deoarece acțiunea reclamantului nu are ca temei răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, ci pentru propria faptă ilicită a pârâtului. Cu privire la fondul litigiului, contrar susținerilor recurentului, instanțele anterioare au dat eficiență, în mod întemeiat, dispozițiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora dacă un anumit fapt este de notorietate ori este de necontestat, instanța va putea decide, ținând seama de circumstanțe, că nu mai este necesară dovedirea lui. Recurentul pârât nu a înțeles să conteste, prin formularea de apărări în cursul judecății în primă instanță, situația de fapt expusă de reclamant, în sensul că a fost supus unor condiții necorespunzătoare de detenție, cu încălcarea dreptului la un mediu sănătos, situație incompatibilă cu modul în care ar trebui să se desfășoare activitatea de executare a pedepselor privative de libertate. Astfel, atât tribunalul, cât și curtea de apel, au apreciat că circumstanțele factuale ale cauzei sunt probate din punct de vedere al faptei ilicite cauzatoare de prejudiciul afirmat, constând în încălcarea, în planul drepturilor subiective reglementate de art. 252 C. civ., a condițiilor materiale de detenție pe perioada încarcerării în cadrul celor două penitenciare. Înalta Curte constată că aplicarea dispozițiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ. nu a constituit, exclusiv, rațiunea stabilirii unui prejudiciu produs prin încălcările de care se plânge reclamantul. Curtea de Apel a evaluat efectele produse de aceste încălcări printr-o analiză amănunțită a condițiilor în care reclamantul a executat pedeapsa privativă de libertate și a ajuns la concluzia că i s-a pus la dispoziție de către cele două penitenciare un regim de detenție necorespunzător, consecința omisiunii statului de a se asigura că dreptul la un mediu sănătos este respectat, inclusiv prin luarea măsurilor necesare în acest scop de autoritățile cu competență în domeniul respectării calității mediului. Restul susținerilor din cererea de recurs nu pot face obiect de cenzură în prezenta cale de atac. Astfel, lipsa administrării probelor pentru identificarea condițiilor necorespunzătoare de detenție și a existenței unei legături de cauzalitate între regimul inadecvat de care reclamantul a beneficiat pe perioada executării pedepsei privative de libertate și anumite afecțiuni medicale, neanalizarea condițiilor din penitenciar, respectiv a situației din cauză și în ce a constat prejudiciul moral suferit, reprezintă chestiuni ce configurează un control de temeinicie a hotărârii, care conduce la schimbarea situației de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată. Or, acest lucru nu este posibil în recurs, cale de atac de reformare prin intermediul căreia se verifică numai legalitatea hotărârii în limita motivelor de casare înscrise în art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pentru argumentele expuse, constatând că, în cauză, nu se verifică cerințele ipotezei de casare configurate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, în baza art. 496 alin. (1) din același cod, ca nefondat, recursul declarat de pârât contra deciziei atacate.