Decizia nr. 881/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1255/2018 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la 12 decembrie 2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor civile pentru prejudiciile materiale în cuantum de 200.001 RON, cauzate ca urmare a nesocotirii obligației de a asigura calitatea și coerența legislației, încălcând dreptul reclamantului la securitatea raporturilor juridice de drept privat. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, iar în subsidiar, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1255 din 22 iunie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și acțiunea introductivă de instanță. Împotriva hotărârii de primă instanță a declarat apel reclamantul.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1425A din 2 noiembrie 2020, Curtea de Ape1 București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul.

Recursul declarat în cauză. Decizia de apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamantul A., care, în fundamentarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ., a relevat mai multe critici. Printr-o primă critică i se reproșează instanței de apel încălcarea principiului disponibilității prin aceea că a reținut cauza pentru evocarea fondului în condițiile în care reclamantul solicitase prin cererea de apel anularea sentinței apelate și trimiterea pricinii la prima instanță pentru cercetarea elementelor răspunderii civile delictuale. Nesocotirea acestui principiu reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. atrage nulitatea hotărârii independent de justificarea unei vătămări, în sensul art. 174 alin. (2) C. proc. civ. Întrucât nu a beneficiat de o judecată asupra tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, recurentul consideră că dreptul său la apărare a fost lipsit de eficacitate. A doua critică are în plan încălcarea principiului contradictorialității, respectiv a prevederilor art. 14 alin. (6) C. proc. civ. ce îl reglementează, pe motiv că nu s-a pus în dezbatere întinderea prejudiciului, iar aspectele invocate din oficiu nu au fost susținute de pârât. A treia critică se grefează pe încălcarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., imputându-i-se instanței lipsa de rol activ. Curtea era datoare să stăruie în aflarea adevărului în cauză, să simuleze cercetarea fondului litigiului de muncă spre a evalua certitudinea prejudiciului, cercetare care ar fi avut caracterul unei simple analize a probatoriului din dosar. Instanța trebuia să determine pe baza hotărârii Curții de Apel Pitești, prin care s-a soluționat litigiul de muncă, situația de fapt din cauză, respectiv dacă era posibil să se pronunțe o hotărâre favorabilă recurentului în acel litigiu. Recurentul invocă în raport de acest aspect și un motiv subsidiar de casare, art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. în corelație cu art. 35 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, eventuala încălcare a competenței de ordine publică a instanței specializate rezultând numai din motivare (nu a avut cum să o invoce). Așa fiind, solicită aplicarea prevederilor art. 497 C. proc. civ. și trimiterea dosarului secției de litigii de muncă a Curții de Apel București sau secției specializate a tribunalului. A patra critică, încadrabilă în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are în vedere greșita soluționare a motivului de apel vizând încălcarea contradictorialității de către prima instanță. Tribunalul nu a pus în discuție aplicarea principiului separației puterilor (aspect neinvocat de pârâtul Statul Român), iar Curtea de Apel a reținut că "de vreme ce pârâta invocase prin întâmpinare excepția lipsei calității procesuale pasive, tribunalul a recalificat excepția ca separația puterilor’’. Astfel, cu încălcarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ. prima instanță nu a pus în dezbatere noua calificare. În ce privește fondul cauzei, a cincea critică susține aplicarea greșită a prevederilor art. 1385 C. civ., fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale cu privire la prejudiciu, în principal, prejudiciul potențial fiind cert. În subsidiar, se reclamă aplicarea greșită a prevederilor art. 1385 alin. (4) C. civ., prejudiciul sub forma pierderii unei șanse fiind cert. Instanța de apel s-a raportat în mod eronat la prevederile art. 1532 C. civ. referitoare la răspunderea contractuală, de vreme ce în speță este incidentă răspunderea delictuală. Instanța de apel trebuia să determine probabilitatea de împlinire a șansei sub forma unei cifre concrete, iar absența unui asemenea demers conduce la concluzia că hotărârea este insuficient motivată, fiind operant cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Curtea de Apel nu a prezentat argumente din care să rezulte că șansa nu ar fi fost reală sau serioasă, ci a enunțat doar dubii bazate pe existența unor eventuale contraargumente, neînsușindu-și vreun argument în sprijinul acestor elemente. Recurentul a mai susținut că nu au fost luate în considerare aspectele favorabile și nu s-a analizat dacă, beneficiind de o judecată echitabilă, ar fi putut avea câștig de cauză. Pentru toate motivele învederate, a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 și 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea celor două hotărâri și trimiterea cauzei la tribunal, cu indicația de a cerceta întinderea prejudiciului.

Apărările formulate în cauză. Intimatul nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 9 decembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1425 din 2 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen pentru judecata recursului la 14 aprilie 2022, complet C4 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților. II. Judecata în recurs. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele: Contrar celor afirmate de reclamantul recurent, nu s-ar putea conchide că instanța de apel ar fi încălcat, în defavoarea reclamantului, principiul disponibilități prin faptul că a reținut cauza înaintea sa pentru a evoca fondul. Observă Înalta Curte că prin cererea sa de apel, în chiar partea de început a acesteia, în care a afirmat și, implicit, a clarificat limitele de învestire a instanței de apel, reclamantul a solicitat admiterea apelului și modificarea sentinței, potrivit prevederilor art. 481 alin. (2), în sensul admiterii acțiunii introductive. Totodată, reclamantul a făcut, în fraza următoare, și mențiunea că "În subsidiar, unele critici impun soluția prevăzută în ultima teză a art. 480 alin. (3) … ", pentru ca în fraza subsecventă să precizeze că "Și mai în subsidiar, ultimul tip de critici atrag anularea potrivit prevederilor art. 480 alin. (6), cu reținerea procesului spre rejudecare … ". Rezultă din cele de mai sus că cererea formulată în principal de către reclamant a fost aceea ca, în urma admiterii apelului, să fie modificată (schimbată) sentința, referirile la trimiterea spre rejudecare ca o consecință a anulării sentinței având doar un caracter subsidiar. Complementar, mai observă Înalta Curte și că la finele judecății în apel, când reclamantului i s-a dat cuvântul pentru a pune concluzii asupra apelului (în cadrul ședinței de judecată din 02.11.2020, f.93 dosar apel), acesta și-a încheiat pledoaria solicitând "...admiterea apelului și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată … ", fără însă a învedera că ar solicita o eventuală anulare a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Astfel fiind, față de solicitările făcute în cuprinsul cererii de apel și de solicitarea pe care reclamantul, în sensul celor sus-evocate, a făcut-o cu ocazia punerii de concluzii asupra apelului, este just a considera că instanța de apel a apreciat în mod corect că intenția principală - și, prin aceasta, producătoare de efecte juridice - a reclamantului a fost aceea ca instanța de apel să rețină ea însăși procesul spre judecare, fără a fi ținută ca, în eventualitatea anulării sentinței, să trimită cauza spre rejudecare la prima instanță conform prevederilor art. 480 alin. (3) tezele I și II C. proc. civ. În aceste circumstanțe, nu se impunea ca instanța de apel să trimită cauza spre rejudecare la prima instanță în situația în care, admițând apelul reclamantului, ar fi reținut că există un motiv de anulare a sentinței, după cum trimiterea nu era necesară nici în situația în care a înlocuit unele din considerentele sentinței cu argumente proprii. Prin urmare, nu s-a săvârșit nici încălcarea principiului disponibilității de către instanța de apel, astfel încât să poată fi reținută nulitatea deciziei, în sensul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Este nefondat și motivul de recurs prin care reclamantul afirmă că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității prin aceea că nu a pus în dezbatere întinderea prejudiciului, preferând a invoca din oficiu aspecte pe care pârâta nu le invocase ea însăși. Are în vedere Înalta Curte că față de obiectul cererii de chemare în judecată (repararea unor prejudicii materiale și morale cu privire la care reclamantul afirmă că i-au fost cauzate de lipsa de calitate și coerență a anumitor dispoziții legale), examinarea pe fondul lor a pretențiilor reclamantului impunea, cu necesitate, verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale (faptă, prejudiciu, legătură de cauzalitate între fapte și prejudiciu, vinovăție), știut fiind că, în această materie, întrunirea simultană și cumulativă a acestor condiții reprezintă o exigență legală obligatorie și irepresibilă. Tot astfel, era necesar a se avea în vedere că neîndeplinirea chiar și numai a uneia dintre aceste condiții este suficientă pentru ca o acțiune în dezdăunare să fie respinsă, după cum, în ceea ce privește condiția prejudiciului, instanța era ținută a verifica dacă aceasta întrunește cerințele care, în virtutea legii, îi sunt asociate: să rezulte din încălcarea unui drept ori a unui interes legitim; să fie personal; să fie cert, adică existența sa actuală sau viitoare să fie neîndoielnică, în acord cu prevederile legale în materie. Drept urmare, față de particularitățile obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată, astfel cum acestea au fost stabilite de reclamant în fructificarea principiului disponibilității (art. 13 alin. (2) C. proc. civ.: "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților"), precum și, totodată, față de caracterul devolutiv al apelului, instanța de apel avea obligația să analizeze aceste aspecte ale cauzei fără a le mai pune în discuția prealabilă a reclamantului, ele decurgând în mod direct din acțiunea civilă pe care reclamantul a promovat. Doar dacă instanța ar fi apreciat că are nevoie de explicații cu privire la chestiuni de fapt sau de drept ale cauzei, în sensul prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ar fi putut să le solicite reclamantului ori, după caz, pârâtului din proces. Mai mult, Înalta Curte observă că fără temei afirmă reclamantul că pârâta nu ar fi formulat ea însăși apărări cu privire la întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, în particular ale celor privitoare la prejudiciu, căci încă prin întâmpinarea depusă înaintea primei instanțe pârâta s-a apărat afirmând că "Reclamantul nu a făcut în nici un fel dovada cu privire la existența vreunui prejudiciu adus acestuia de către Statul Român … ", precum și că "În acest context, susținerea cu privire la existența faptei ilicite, a prejudiciului cauzat reclamantului și a legăturii de cauzalitate între cele două condiții enumerate nu este probată". Au existat, așadar, aprecieri privitoare și la aceste aspecte care vizează fondul pretențiilor reclamantului, astfel că instanța de apel, întemeindu-se pe cererea reclamantului și pe apărările pârâtului, avea nu doar prerogativa, ci și obligația de a oferi argumente în fapt și drept dedicate (ne)îndeplinirii condițiilor (sau doar a uneia dintre ele) în raport de care poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală. Nu există, deci, niciun motiv de nulitate a deciziei nici sub acest aspect, nefiind încălcat principiul contradictorialității, în sensul prevederilor art. 14 C. proc. civ. și în relație cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Neîntemeiat este și motivul de recurs potrivit căruia instanța de apel și-a nesocotit obligația de a avea rol activ, încălcând prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. Contrar celor afirmate de reclamant prin cererea de recurs, aflarea adevărului în procesul de față nu ar fi putut, în nicio situație, avea ca efect cercetarea fondului litigiului de muncă în raport de care reclamantul formulează în prezent pretenții. Astfel cum rezultă din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 456 și urm. C. proc. civ., privitoare la regimul juridic al căilor de atac, totodată în acord cu prevederile art. 129 din Constituție (potrivit cărora "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii"), soluționarea unei cauze deduse judecății și, ca element subsumat acesteia, realizarea verificării jurisdicționale în toate elementele ei, nu s-ar putea face decât de către instanța învestită potrivit legii, în vreme ce legalitatea și/sau temeinicia hotărârilor judecătorești poate fi cercetată exclusiv în cadrul respectivului proces, prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege și în condițiile și termenele pe care legea le stabilește. Astfel fiind, nu este îngăduită o judecată paralelă ori subsecventă, care să se substituie ori să se adauge celei ce ar fi trebuit, eventual, realizată în cadrul procesului inițial, căci un asemenea demers riscă să afecteze în mod substanțial autoritatea, creditul și prestigiul judecății anterior făcute. Prin urmare, chiar dacă reclamantul tinde la a dovedi, în procesul de față, că ar fi avut șanse de câștig pe fondul cauzei în celălalt proces al său, în care i-a fost respinsă ca tardivă una dintre contestațiile condițiile formulate împotriva unor măsuri luate de angajator, nu poate fi primită susținerea acestuia potrivit căreia instanța de apel, în scopul de a afla adevărul, trebuia "să simuleze cercetarea fondului litigiului de muncă spre a evalua certitudinea prejudiciului", precum și că "O asemenea cercetare ar avea caracterul unei simple analize a probatoriului sau că nu avea decât să evalueze aplicarea normei legale la o situație factuală extrem de simplă." Astfel fiind, conchide Înalta Curte că în mod legal instanța de apel nu a procedat în sensul celor pe care reclamantul le afirmă în cuprinsul cererii de recurs. Apreciază Înalta Curte că inclusiv atunci când un reclamant ar invoca pierderea unui șanse cauzate prin necercetarea pe fondul ei a unei pretenții deduse judecății, verificările ce s-ar impune într-un proces de despăgubire nu trebuie să constea în simularea, în acest din urmă proces, a judecății care nu s-a putut realizat în procesul inițial (pentru a se obține un "echivalent" simulat al acesteia), ci într-o evaluare cu caracter mai larg, care, fără a fi ea însăși un veritabil proces paralel, să evidențieze, totuși, anumite elemente caracteristice în raport de care să se poată aprecia cu privire la un anumit grad de certitudine a prejudiciului care ar rezulta din pierderea de către o persoană a posibilității de a realiza un câștig sau, după caz, de a exista o pierdere. Or, sub acest aspect observă Înalta Curte că instanța de apel a conchis, în urma analizei și interpretării unor elemente factuale pe care le-a apreciat ca relevante, că prejudiciul material pretins de reclamant privind acordarea de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu era concediat echivalează cu un prejudiciu eventual, neîndeplinind condiția caracterului cert impusă de art. 1532 din C. civ. Pentru a statua astfel, instanța de apel a arătat, în considerentele deciziei, și că "nu poate concluziona că neaplicarea/respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune de către instanța de jurisdicție a muncii ar fi condus automat la pronunțarea unei soluții favorabile apelantului reclamant, atât din perspectiva cererii privind anularea adresei nr. x/14.11.2013 privind încetarea delegării la locul de muncă din Olanda, cât și a deciziei de concediere nr. 349/09.12.2013. Asta cu atât mai mult cu cât subsecvent excepției prescripției dreptului material la acțiune urma verificarea soluției de inadmisibilitate pronunțate de instanța de fond, dar și legalitatea și temeinicia măsurii unilaterale a angajatorului de încetare a delegării, raportat la circumstanțele faptice și dispozițiile legale în materie. Pe de altă parte, Curtea nu poate omite faptul că aplicarea sancțiunii disciplinare, apreciată ca legală, temeinică și corect individualizată a avut în vedere nu numai nerespectarea programului de lucru, înregistrându-se absențe nemotivate începând cu 18.11.2013, cât și manifestari de comportament necorespunzător în perioada de delegare în Olanda." Rezultă, așadar, că instanța de apel a efectuat analiza unor elemente factuale pe care, în virtutea prorogativei sale de a cerceta fondul litigiului, le-a apreciat ca relevante, neputându-se, deci, considera că instanța de apel nu a manifestat rol activ și că nu ar fi fost suficient de preocupată pentru a afla adevărul și a soluționa în mod just, pe fondul lor, pretențiile reclamantului. În cuprinsul cererii de recurs reclamantul a făcut ample și, uneori, pertinente referiri la: opinii exprimate în doctrină (iar uneori și în jurisprudență) cu privire la problematica - uneori delicată juridic - asociată determinării nivelului de certitudine și evaluării prejudiciului rezultat din pierderea unei șanse. Fără a contesta corectitudinea și oportunitatea evocărilor cu caracter teoretic și general de care recurentul a uzat, Înalta Curte găsește, însă, potrivit să precizeze că instanța de apel și-a înfățișat de o manieră satisfăcătoare și suficientă, în cuprinsul considerentelor, argumentele în fapt și drept pentru care a apreciat că se impunea respingerea acțiunii. Recurentul nu i-ar putea reproșa instanței de apel că nu a oferit dezvoltări și o argumentație mai bogată în legătură cu existența, natura și întinderea prejudiciului, câtă vreme el însuși, atât înaintea primei instanțe, cât și în apel, nu a făcut, sub aceste aspecte, susțineri mai ample la care instanțele să se raporteze și cărora să le răspundă. Doar în cuprinsul cererii de recurs analiza și susținerile recurentului cu privire la caracteristicile juridice al prejudiciului și la întinderea acestuia sunt, într-adevăr, mai ample, însă esențial era ca, întâi de toate, înaintea primei instanțe acestea să fi fost făcute, câtă vreme limitele judecății, în sensul prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., sunt cele deduse la nivel de primă instanță. Este nefondată și critica potrivit căreia decizia atacată nu ar fi suficient motivată, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanța de apel era datoare a evalua procentual șansele de câștig ale reclamantului dacă litigiul de dreptul muncii s-ar fi soluționat pe fondul său, căci nicio dispoziție legală nu obliga, impunând-o ca cerință de legalitate a judecății, la aceasta, fiind vorba despre un aspect a cărui utilitate rămâne la aprecierea instanței de judecată, în funcție de particularitățile cauzei. În același timp însă, Înalta Curte găsește potrivit să remarce că deși reclamantul, în cuprinsul cererii de recurs, afirmă că șansele sale de câștig erau foarte ridicate, argumentele care susțin aceste aserțiuni nasc îndoieli cu privire la corectitudinea lor, câtă vreme în primul proces prima instanță cercetase contestația reclamantului pe fondul ei și o respinsese ca neîntemeiată. A existat, așadar, o analiză pe fondul ei a deciziei nr. 325/14.11.2013 emisă de către angajator, abia instanța de apel reținând tardivitatea contestației contra acesteia. Întrucât în calea de atac a recursului nu se poate face o analiză a fondului cauzei, controlul exercitat de instanța de recurs trebuind să se păstreze în limitele impuse cu forță obligatorie prin dispozițiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate răspunde susținerilor făcute de reclamant în cuprinsul cererii de recurs prin care tinde la a obține o analiză pe fondul lor a pretențiilor sale de despăgubire, propunând verificări ale unor chestiuni de fapt (sub aspectul certitudinii și întinderii prejudiciului) care sunt specifice exclusiv judecății în primă instanță și/sau în apel, însă nu și celei din recurs. Conchizând, apreciază Înalta Curte că nu pot fi identificate cauze de nelegalitate a deciziei recurate, în sensul că instanța de apel ar fi interpretat sau aplicat greșit norme de drept material incidente, astfel încât să poată fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Referirea pe care instanța de apel o face la dispozițiile art. 1532 C. civ.. pentru a evoca exigența privitoare la caracterul cert al prejudiciului nu este, în sine, eronată, câtă vreme modalitatea de înțelegere a noțiunii de "certitudine" a prejudiciului stabilită principial prin acest text de lege poate fi, la nivel general și în reperele ei majore, luată în considerare nu doar în cazul răspunderii civile contractuale, ci, printr-un împrumut întemeiat pe argumentul de analogie, ci și în cazul răspunderii civile delictuale. În fine, este nefondat și motivul de recurs prin care se afirmă, cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că instanța de apel a greșit soluționarea motivului de apel referitor la încălcarea contradictorialității de către tribunal, în condițiile în care acesta din urmă nu a pus în discuția părților (în concret a reclamantului) aplicarea principiului separației puterilor în stat. Sub acest aspect, Înalta Curte se mărginește la a preciza că atâta vreme cât instanța de apel a dezavuat acest argument al primei instanțe, oferind o altă motivare a respingerii acțiunii, reclamantul nu a suferit, în concret, nicio vătămare procesuală, astfel încât să poată fi angajată, în baza art. 174 și 175 C. proc. civ., nulitatea deciziei date în apel. Critica nu era, de altfel, întemeiată nici pe fondul ei, referirea la principiul separației puterilor în considerentele hotărârii primei instanțe având doar valoarea unui simplu argument cu privire la care prima instanță a apreciat că este impus de soluția dată acțiunii, fără a se putea considera că este vorba despre o chestiune de drept cu adevărat nouă, cu privire la care exigențele asociate dreptului la un proces echitabil să pretindă punerea ei în discuția prealabilă a părților. În ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) și (3) C. proc. civ. aceasta a fost afirmată doar formal de către reclamant, lipsind o veritabilă motivare care să îi ofere consistența juridică specifică unui motiv de recurs. Față de toate cele ce preced, recursul se va respinge ca nefondat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,