ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 291/2023

Ședința publică din data de 16 februarie 2023

După deliberare, asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data 12 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la repararea prejudiciului patrimonial ce i-a fost cauzat ca urmare a persecutării politice la care a fost supus de către regimul comunist, a arestărilor frecvente din motive exclusiv politice, a diminuărilor salariale permanente, neconforme cu pregătirea sa, a prejudiciului cauzat prin neplata salariului de inginer grad I, prin pensionarea abuzivă și degradarea civică în perioada 1969-1989, pe care l-a apreciat la valoarea de 97.800 euro, echivalent în RON la cursul de schimb BNR; obligarea pârâtului la plata de daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a faptului că a fost privat, pe perioada copilăriei, de îngrijirea, prezența, afecțiunea și sprijinul material al părinților, care au suferit condamnări și detenții pe motive politice în perioada 1947-1961, când a absolvit facultatea, cuantumul acestora fiind evaluat la 5.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb BNR. Totodată reclamantul a solicitat cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces.

Prin sentința civilă nr. 1142 din data de 11 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de instanță, din oficiu, și, în consecință, a fost respinsă acțiunea în răspundere civilă delictuală formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prescrisă.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 216 din data de 12 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă cererea de completare și îndreptare a sentinței civile nr. 1142 din 11 septembrie 2017, pronunțată de aceeași instanță, formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 544A din 25 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a constatat perimat apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 1142 din 11 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 445 din 10 martie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu majoritate, a fost admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 544A din 25 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost casată decizia recurată și trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia civilă nr. 1096A din 9 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 1142 din 11 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, reclamantul A. și fiul acestuia, C., au declarat recurs, neîncadrat în drept, prin care au invocat o serie de nereguli procedurale.

Astfel, recurenții au arătat că instanța de apel a soluționat cauza fără a intra în judecata fondului și că a încălcat principiul disponibilității, reluând judecata acțiunii ce a făcut obiect al dosarului nr. x/2014

În opinia recurenților, s-a creat o gravă confuzie între D., tatăl recurentului A. și E., fratele aceluiași recurent, care era în viață la intrarea în vigoare a Decretului Lege nr. 118/1990. Această confuzie a condus la concluzia eronată cu privire la prescripția dreptului material la acțiune.

Arată că a renunțat la orice altă cerere, în afară de cea care îl privește pe D., încă de la judecarea dosarului nr. x/2012, soluționat prin decizia civilă nr. 1039 R din 23 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. În acest sens, este nereală aserțiunea instanței vizând poziția oscilantă a recurentului A.. Acțiunea sa îl vizează exclusiv pe tatăl său, D., fără a exista vreo cerere pentru altă cauză sau altă persoană.

De asemenea, învederează că instanța de apel a reținut greșit incidența dispozițiilor Decretului - Lege nr. 118/1990, întrucât temeiul de drept al cererii lor este reprezentat de dispozițiile art. 998 din C. civ. dar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Acțiunea a vizat pretențiile morale care li se cuvin pentru urmărirea lui D. de către fosta Securitate, pe o perioadă de 22 ani, de la arestarea sa, din data de 2 septembrie 1947, până la decesul acestuia, din data de 16 mai 1969, cerere ce nu a fost judecată de către instanță. Prin decizia recurată nu au fost avute în vedere temeiul de drept al cererii, respectiv dispozițiile art. 998 din C. civ. și hotărârile depuse ca jurisprudență.

În opinia recurenților, sunt incidente trei motive de casare, care justifică admiterea recursului pe care l-au promovat.

În primul rând, arată că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, care guvernează procesul civil, iar această încălcare a produs o vătămare a drepturilor părților și se sancționează cu nulitatea procedurilor îndeplinite.

În al doilea rând, solicită instanței de recurs să invoce din oficiu motivele de casare de ordine publică, potrivit art. 490 alin. (3) din C. proc. civ.

În al treilea rând, arată că instanța de apel nu a respectat decizia de casare întrucât instanța supremă, prin această decizie, nu a sesizat că acțiunea este prescrisă și că acțiunea este nefondată în totalitate.

În concluzie, solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat.

Recurenții au depus, ulterior, o serie de precizări în care reiterează situațiile învederate în cererea de recurs dar și împrejurări factuale noi care, în opinia lor, ar atrage admiterea recursului pe care l-au formulat.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a formulat întâmpinare.

Raportul, întocmit în condițiile dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost comunicat părților iar prin încheierea din camera de consiliu din 26 ianuarie 2023, Înalta Curte a admis excepția lipsei calității procesuale active a numitului F. și a admis în principiu recursul formulat de A., stabilind termen pentru soluționarea acestuia la data 16 februarie 2023, cu citarea părților, în ședință publică.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul recursului este reprezentat de decizia civilă nr. 1096A din 9 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1142 din 11 septembrie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Cererea de recurs cuprinde critici care vizează conduita procesuală a instanței de apel care, cu încălcarea principiului disponibilității, nu ar fi analizat acțiunea dedusă judecății de către reclamant ci un raport juridic străin cauzei, raportat la care ar fi admis excepția prescripției dreptului material la acțiune susținerile recurentului putând fi încadrate în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În acest sens, recurentul – reclamant consideră că instanța de apel a schimbat obiectul și fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată, încălcând, astfel, principiul disponibilității care guvernează procesul civil.

Cu privire la această critică, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 9 din C. proc. civ. sunt imperative și impun judecătorului obligația de a se pronunța asupra a ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele cadrului procesual, așa cum au fost stabilite de către reclamant, prin cererea de chemare în judecată.

În cauza pendinte, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la repararea prejudiciului patrimonial ce i-a fost cauzat prin faptele presupus ilicite ale autorităților statului îndreptate împotriva sa, care au vizat persecuții politice și diminuări salariale, au dus la pensionare abuzivă și degradare civică, dar și a prejudiciului moral suferit ca urmare a lipsirii lui de afecțiunea părintească în condițiile absenței părinților lui care au suferit condamnări și detenții pe motive politice. Întreaga argumentare în fapt se referă la persoana reclamantului și la prejudiciul material și moral suferit de acesta, situația tatălui fiind prezentată doar adiacent, pentru a justifica consecințele privării de familie.

Nu a fost formulată, în termen procedural, nicio cerere de completare sau modificare a obiectului cererii introductive de instanță, astfel încât instanțele au analizat raportul juridic dedus judecății, respectiv cel dintre reclamant și autoritățile statului.

Înalta Curte reține că, în contextul în care obiectul litigiului a fost clar exprimat prin cererea de chemare în judecată, ca fiind răspundere civilă delictuală a Statului pentru prejudiciul suferit de persoana reclamantului, nu poate fi primită susținerea că cererea vizează reabilitarea morală definitivă și acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat tatălui său, D..

Aceste noi pretenții au fost exprimate abia în apel, prin cererea aflată la fila x, care îmbracă forma unei cereri de repunere pe rol și în care reclamantul susține că atât apărătorul său ales cât și instanța au fost în eroare cu privire la solicitările sale. Ulterior, a înțeles să detalieze noile pretenții prin notele depuse la dosarul de apel.

Însă aceste acte procedurale, modificatoare, încălcă limitele efectului devolutiv al apelului, exprimat prin principiul tantum devolutum quantum iudicatum, care vizează interdicția pentru părți de a schimba cadrul procesual (art. 478 alin. (1) din C. proc. civ.), de a se folosi de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în primă instanță, în motivarea apelului ori prin întâmpinare (art. 478 alin. (2) și, de asemenea, interdicția schimbării calității părților, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, precum și a formulării de pretenții noi (art. 478 alin. (3).

Prin urmare, susținerile sale au fost cenzurate, în mod corect, de către instanța de apel care a reținut că, în raport de obiectul și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, reclamantul a învestit instanța de judecată cu o acțiune în despăgubiri, punând în discuție angajarea răspunderii civile delictuale a statului pentru o pretinsă faptă ilicită săvârșită anterior anului 1989 și invocând prejudicierea sa directă.

Înalta Curte reține că o astfel de soluție nu încalcă principiul disponibilității, instanța fiind ținută de limitele cererii de chemare în judecată așa cum au fost determinate de reclamant.

De aceea, nu prezintă relevanță nici actul de dispoziție din dosarul nr. x/2012 al Curții de Apel București și nici acțiunea ce a făcut obiect al dosarului nr. x/2014 al Curții de Apel București, acestea vizând situația defunctului D. iar nu a recurentului A..

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurentul – reclamant susține că instanța de apel a reținut, eronat, incidența dispozițiilor Decretului - Lege nr. 118/1990, temeiul de drept al cererii fiind reprezentat de dispozițiile art. 998 din C. civ. dar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând conținutul hotărârii recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat la soluționarea cauzei pornind de la raportul juridic dedus judecății, așa cum acesta a fost determinat prin raportare la motivele de fapt și de drept expuse în cererea introductivă de instanță.

Singura referire la Decretul – Lege nr. 118/1990 vizează doar denumirea unei comisii care a constatat, în anul 1996, caracterul politic al condamnării tatălui reclamantului, iar nu raportul juridic dedus judecății.

Astfel, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a modificat fundamentul juridic al cererii introductive de instanță, statuând în limitele învestirii sale.

Se susține, prin cererea de recurs, că instanța de apel nu a respectat dispozițiile obligatorii din decizia de casare nr. 445 din 10 martie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care nu a reținut intervenirea prescripției.

Însă, în ciclul procesual anterior, instanța de recurs a fost învestită în limitele motivelor de recurs formulate de reclamantul A. care vizau, în esență, calculul eronat al termenului de perimare, precum și aplicarea greșită a prevederilor art. 417 din C. proc. civ. referitoare la întreruperea cursului perimării, raportat la conduita procesuală a părții. Înalta Curte a apreciat că instanța de apel a reținut, în mod eronat, că a intervenit sancțiunea perimării și, în consecință, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Astfel, prin decizia menționată, instanța de recurs a dezlegat doar problema de drept a sancțiunii perimării, nefiind învestită să analizeze raportul juridic dedus judecății sau cauzele de înlăturare, stingere a răspunderii civile delictuale. Rejudecarea impusă prin decizia de casare presupunea examinarea acestor situații.

Recurentul – reclamant susține că instanța de apel a fost în eroare atunci când a constatat intervenirea prescripției, întrucât termenul de prescripție curge din anul 2015, când s-a pronunțat decizia nr. 1039/23.10.2015 a Curții de Apel București, prin care s-a constatat irevocabil caracterul politic al condamnării lui D..

Înalta Curte reține că, fiind învestită cu o acțiune în pretenții, care pune în discuție răspunderea civilă delictuală a statului pentru prejudicierea directă a reclamantului, nu prezintă relevanță hotărârea de care se prevalează acesta, critica astfel formulată fiind străină de cauză.

Decizia evocată în motivele de recurs, prin care s-a constatat caracterul politic al condamnării suferite de D. nu are efect suspensiv sau întreruptiv al cursului prescripției extinctive, întrucât nu-l vizează pe reclamant, ci pe tatăl acestuia.

Înalta Curte reține că, în cauza pendinte, în mod corect instanța de apel a constatat că, fiind vorba despre repararea unui prejudiciu pricinuit de o faptă ilicită, în temeiul răspunderii civile delictuale, dreptul la acțiune curge de la momentul când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, conform dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

A mai apreciat instanța de apel că reclamantul nu putea să solicite atragerea răspunderii statului pentru faptele pretinse decât după decembrie 1989. Atâta timp cât regimul politic din Romania, anterior anului 1990, a fost unul totalitar, se poate presupune că o persoană ar fi avut șanse minime să își valorifice drepturile patrimoniale. Abia după momentul revoluției din decembrie 1989, reclamantul putea să se adreseze instanțelor judecătorești pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei invocate, cunoscând, după cum rezultă din motivarea cererii de chemare în judecată, atât prejudiciul suferit, cât și autorul faptei ilicite. Prin urmare, în considerarea dispozițiilor art. 998 - 999 din C. civ., recurentul - reclamant trebuia să-și exercite dreptul material la acțiune în termen de trei ani, cu începere din decembrie 1989.

În acord cu soluția la care s-au oprit instanțele de fond, Înalta Curte reține că, introducând acțiunea abia în anul 2016, termenul de prescriptie s-a împlinit, fără a fi dovedite situații de suspendare sau întrerupere a acestuia, prin raportare la persoana reclamantului.

Recurentul – reclamant reproșează instanței de apel că a soluționat cauza fără a intra în fondul problemei pe care a supus-o controlului judiciar.

Înalta Curte reține că, în mod corect, instanțele nu au analizat dreptul recurentului - reclamant la repararea prejudiciului pretins. Conduita lor procesuală este în acord cu dispozițiile imperative ale art. 248 din C. proc. civ. potrivit cu care "Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei."

Prin cererea de recurs, recurentul – reclamant solicită, în baza dispozițiilor C. proc. civ., ca instanța de recurs să invoce, din oficiu, toate excepțiile de ordine publică.

Procesul civil este guvernat de principiul legalității, reglementat de dispozițiile art. 7 din C. proc. civ., astfel încât instanța de recurs, chiar și în lipsa unei astfel de solicitări din partea recurentului, are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces. Or, în cauză nu au fost identificate excepții sau motive de ordine publică, Înalta Curte analizând recursul doar în limitele stabilite de recurentul – reclamant A..

În ceea ce privește celelalte situații factuale, prezentate în cuprinsul cererii de recurs, acestea nu vor fi analizate, întrucât vizează aspecte de temeinicie și nu de legalitate a hotărârii recurate. De asemenea, nu vor fi analizate nici criticile cuprinse în precizările depuse la dosar cu nerespectarea termenului legal de 30 zile.

Dat fiind că situațiile învederate de recurentul – reclamant nu sunt apte să atragă casarea deciziei recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de către reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1096A din data de 9 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2021, ca nefondat.

În ceea ce privește recursul declarat de numitul F., față de dispozițiile din încheierea din camera de consiliu din 26 ianuarie 2023, conform cărora procesul s-a purtat, în ambele cicluri procesuale, doar între reclamantul A. și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, constatându-se că hotărârile instanțelor care au soluționat cauza în toate etapele procesuale parcurse au fost pronunțate numai cu privire la aceste părți iar F. nu a formulat nicio cerere de intervenție accesorie, Înalta Curte îl va respinge pentru lipsa calității procesuale active.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1096A din 9 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge recursul declarat de numitul F., împotriva aceleiași decizii, pentru lipsa calității procesuale active.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2023.