ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 286/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11 februarie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Afacerilor Interne și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat să se dispună tragerea la răspundere a Statului Român, reprezentat de cele două ministere, pentru săvârșirea infracțiunilor de genocid și contra umanității prevăzute și pedepsite de art. 438 alin. (1) lit. c) și de) art. 439 alin. (1) lit. d), j) și k) din C. pen. și, pe cale de consecință, obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 Euro, în RON, la cursul de referință al B.N.R. din ziua plății, sumă cu care reclamantul se va constitui parte civilă și care reprezintă daunele morale suferite de acesta, și la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 545 din data de 07 octombrie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII – a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială și, în considerarea dispozițiilor art. 95 alin. (1) din C. proc. civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Hotărârea Tribunalului București Prin sentința civilă nr. 1003 din 21 iulie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de Ministerul Afacerilor Interne și a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Afacerilor Interne și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum a fost precizată în privința temeiului juridic, ca fiind prescrisă.

Hotărârea Curții de Apel București Prin decizia civilă nr. 38A din data de 17 ianuarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București – secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul - reclamant A. împotriva sentinței nr. 1003 din 21.07.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații – pârâți Statul Român prin Ministerul Afacerilor Interne și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 38A din data de 17 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în dosarul nr. x/2021, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea celor două hotărâri și trimiterea cauzei, spre judecare, secției penale a Tribunalului București și, în subsidiar, admiterea recursului și, pe cale de consecință, și a acțiunii introductive de instanță. Acesta invocă motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Recurentul - reclamant arată, în motivarea cererii de recurs, că acțiunea sa de obligare a pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin faptele de genocid și actele împotriva umanității constând în deportarea și persecutarea familie sale, nu este o acțiune civilă, așa cum a fost calificată de către instanțe, ci o plângere penală, o atragere a răspunderii Statului Român pentru infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 483 alin. (1) lit. c), art. 439 alin. (1) lit. d), art. 439 alin. (1) lit. j) și art. 439 alin. (1) lit. k) din C. pen. Solicitarea de plată a sumei de 100.000 euro reprezintă o constituire de parte civilă, suma urmând a fi achitată de instituțiile pârâte, ca părți responsabile civilmente. Recurentul detaliază situația familiei sale, insistând asupra împrejurării că Statul Român este vinovat, în mod direct, de faptele cu caracter penal, iar nu organele de represiune care au acționat în numele statului. În opinia sa, infracțiunile de care Statul Român se face vinovat sunt imprescriptibile. Acesta arată că plângerea sa are caracter penal, nefiind o cerere în răspundere civilă delictuală. Nu are cunoștințe juridice, astfel încât a făcut o confuzie între tragerea la răspundere civilă și tragerea la răspundere în calitate de persoană responsabilă civilmente. Însă, scopul urmărit este acela de a atrage răspunderea penală a Statului Român, pentru infracțiuni de genocid și împotriva umanității și obligarea Ministerului Afacerilor Interne și Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de persoane responsabile civilmente, la plata daunelor morale. Mențiunea orală, sin fața instanței, că nu se află în domeniul penalului, a avut în vedere împrejurarea că persoana direct vinovată de faptele penale nu mai este în viață și chiar dacă ar fi, ea a acționat la ordinul superiorilor, care, la rândul lor, au pus în aplicare o serie de ordine ale autorităților de stat. De altfel, Ministerul Afacerilor Interne răspunde în calitate de continuator legal în drepturi și obligații al ministerului din acea vreme, pentru faptele subordonaților săi dar și pentru fapte proprii, pentru emiterea actelor normative represive. De aceea, instituțiile chemate în judecată răspund penal. Însă, nefiind susceptibile de executarea unor pedepse, ele răspund pecuniar, în calitate de persoane responsabile civilmente. Aceste împrejurări dovedesc că acțiunea pe care a promovat-o este penală, iar nu în răspundere civilă delictuală, fiind imprescriptibilă, întrucât crimele contra umanității sunt imprescriptibile. Iar prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea dreptului la acțiune pentru daunele morale se calculează de la momentul la care se stabilește care sunt persoanele vinovate de săvârșirea infracțiunilor respective. Întrucât faptele penale din cauză sunt imprescriptibile și cererile pentru repararea prejudiciilor morale sunt imprescriptibile, nefiind ținute de termenul de 3 ani prevăzut de Decretul Lege nr. 167/1958. Recurentul - reclamant arată că, prin demersul său, urmărește tragerea la răspunderea penală a pârâtului, cererea de reparare a prejudiciului moral fiind accesorie. Față de considerentele expuse, solicită admiterea recursului și casarea celor două hotărâri pe care le apreciază ca fiind nelegale.

Apărările formulate Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității recursului, cu motivarea că decizia recurată a fost comunicată la data de 8 august 2022 iar recursul a fost înregistrat la data de 9 septembrie 2022, adică după expirarea termenului legal de 30 de zile. De asemenea, a invocat excepția nulității cererii de recurs, apreciind că argumentele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat. Ambele excepții au fost soluționate, prin respingerea lor, ca nefondate, la termenul din data de 16 februarie 2023. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul declarat de recurentul – reclamant A., Înalta Curte constată următoarele. Cererea de recurs cuprinde critici din perspectiva calificării date de către instanțele care s-au pronunțat în cauză, cererii sale de chemare în judecată, dar și a soluției de respingere a acțiunii ca fiind prescrisă. Astfel, recurentul invocă împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost calificată greșit, întrucât se circumscrie celor care se soluționează de către instanța penală, daunele materiale și morale pretinse fiind consecința unor fapt penale. În acest sens, învederează că, prin demersul juridic inițiat, a formulat o plângere penală și a solicitat daune morale de la Statul Român pentru infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 483 alin. (1) lit. c), art. 439 alin. (1) lit. d), art. 439 alin. (1) lit. j) și art. 439 alin. (1) lit. k) din C. pen., competentă fiind instanța penală. Înalta Curte constată că neregularitatea de competență alegată de titularul căii de atac se subsumează altui motiv de casare, respectiv cel reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., însă nu poate fi primit, nefiind întrunite cerințele legale în acest sens. Recurentul – reclamant nu a invocat, în fazele procesuale anterioare, nicio excepție de necompetență de ordine publică, cu respectarea dispozițiilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ.. Mai mult, acesta a investit instanța civilă iar nu penală și a susținut, pe tot parcursul procesului, că urmărește atragerea răspunderii civile a statului pentru fapte pe care le apreciază a fi infracțiuni. Or, cadrul procesual trasat de reclamant în perimetrul drepturilor procesuale legale, a atras competența materială și teritorială a instanțelor care s-au pronunțat în cauză, susținerea contrară în calea de atac nefiind aptă să atragă incidența acestui motiv de casare. Înalta Curte reține că neregularitatea procedurală, susținută de recurent, care vizează natura juridică a demersului său, calificarea cererii sale de chemare în judecată se subsumează motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Însă, nici acesta nu este fondat. Prin cererea de chemare în judecată, ce fixează limitele subiective și obiective ale judecării cauzei, reclamantul a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a statului, pentru prejudiciul moral suferit de familia sa ca urmare a deportării pe criterii etnice în U.R.S.S. Acesta a insistat în calificarea juridică dată cererii sale, atunci când instanța de fond i-a pus în vedere, în virtutea rolului său activ, să-și precizeze temeiul de drept și să timbreze corespunzător pretențiilor solicitate. În acest sens, reclamantul a depus o precizare în care a menționat expres că temeiul juridic al demersului său este reprezentat de prevederile art. 998 - 999 din C. civ. din 1865. De asemenea, a achitat taxa judiciară de timbru, prin raportare la aceste pretenții. Prin urmare, în cauza pendinte, obiectul și temeiul juridic al acțiunii au fost clar stabilite prin cererea de chemare în judecată, precizată, iar argumentele de fapt și de drept pe care recurentul - reclamant, care a beneficiat de asistență juridică calificată, le-a adus în susținerea cererii sale, nu impuneau o altă calificare a cererii de chemare în judecată sau alte clarificări ale cadrului procesual. De altfel, instanța de fond a dat dovadă de rol activ, a solicitat lămuriri, precizări, așa cum impun prevederile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. Însă, obligația ce rezidă din cuprinsul articolului 22 alin. (4) din C. proc. civ. trebuie înțeleasă în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și cel al contradictorialității, neputând constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia. Limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii, iar în prezenta speță, instanța a fost investită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală a statului pentru o serie de fapte ilicite pe care recurentul -reclamant le apreciază ca fiind de natură penală. Înalta Curte reține că, prin cererea de apel, recurentul – reclamant a urmărit să schimbe cadrul procesual, cu consecințe inclusiv sub aspectul competenței instanței, susținând că litigiul este de natură penală iar instituțiile pârâte au calitatea de părți responsabile civilmente. Însă, o astfel de modificare a pretențiilor încălcă limitele efectului devolutiv al apelului, exprimat prin principiul tantum devolutum quantum iudicatum, care exprimă interdicția pentru părți de a schimba cadrul procesual (art. 478 alin. (1) din C. proc. civ.), de a se folosi de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în primă instanță, în motivarea apelului ori prin întâmpinare (art. 478 alin. (2) și, de asemenea, interdicția schimbării calității părților, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, precum și a formulării de pretenții noi (art. 478 alin. (3). Prin urmare, susținerile sale au fost cenzurate, în mod corect, de către instanța de apel care a reținut că, în raport de obiectul și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, așa cum a fost precizat în fața primei instanțe, în raport de conduita procesuală a reclamantului care a investit o instanță civilă, fără a invoca necompetența acesteia și a depus acte întocmite și semnate de avocat, beneficiind de asistență juridică, litigiul dedus judecății este unul civil, finalitatea urmărită constând în repararea pagubei produse prin faptele ilicite pretins a fi fost săvârșite de către stat, în baza dispozițiilor art. 998 – 999 din C. civ. din 1865. Înalta Curte reține că, în cadrul motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se aduc critici cu privire la soluția de respingere a cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă, recurentul – reclamant susținând că despăgubirile solicitate sunt consecința săvârșirii de către stat a unor infracțiuni imprescriptibile, ceea atrage imprescriptibilitatea acțiunii civile. Recurentul invocă imprescriptibilitatea dreptului la acțiunea dedusă judecații, pe motiv că fapta ilicită, imputată organelor statului, reprezintă genocid sau o crimă împotriva umanității, iar pentru crimele împotriva umanității răspunderea este imprescriptibilă, raportat la dispozițiile art. 439 din C. pen. al României. Însă, premisa de la care pornește recurentul - reclamant în susținerea caracterului imprescriptibil al dreptului la acțiunea formulată, este greșită. Astfel, ceea ce are relevanță în dezlegarea problemei prescripției, în materie civilă, este natura dreptului valorificat prin acțiune, iar nu izvorul acestuia, recurentul – reclamant făcând confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce, în opinia sa, a generat nașterea acestui drept. Contrar celor susținute în cererea de recurs, demersul juridic dedus controlului judiciar este prescriptibil. Imprescriptibilitatea genocidului și a crimelor contra umanității vizează răspunderea penală a celor vinovați de săvârșirea unor asemenea fapte. Prin urmare, împrejurarea dacă pretinsa faptă ilicită constituie o crimă împotriva umanității în sensul Convenției ratificate de România prin Decretul nr. 547/1969 poate avea consecințe numai sub aspectul prescripției răspunderii penale, nu și a celei civile, fiind irelevantă în stabilirea caracterului prescriptibil al dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală. Din perspectiva legii civile aplicabile în cauză, prescripția răspunderii penale și aceea a răspunderii civile delictuale sunt autonome, fiind instituții juridice cu cerințe și efecte proprii. Ca atare, imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage și imprescriptibilitatea dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală. Chiar și atunci când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este și infracțiune, prescripția dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală rămâne supusă tot dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958. În speță, acțiunea dedusă judecății este o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 998 – 999 din C. civ., prin care reclamantul a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Finanțelor, la plata de despăgubiri bănești cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul cauzat familiei sale prin acte de persecuție din motive etnice constând în deportarea în U.R.S.S. și consecințele acesteia asupra membrilor familiei sale. Prin urmare, dreptul subiectiv civil pe care urmărește să-l valorifice în cauză este un drept de creanță, evaluabil în bani și, ca atare, are natură patrimonială. Faptul că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu decurgând din săvârșirea unei pretinse fapte ilicite care, în opinia reclamantului, ar constitui o crimă împotriva umanității, un genocid, nu schimbă cu nimic natura dreptului ce se cere a fi valorificat prin acțiunea dedusă judecății. Dreptul la despăgubiri bănești este un drept cu conținut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă. Or, drepturile patrimoniale, cum este și cel de creanță solicitat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripției extinctive, sens în care sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (1) raportat la art. 25 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, potrivit cu care "Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", termenul de prescripție fiind de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din același decret. Înalta Curte reține că, în cauza pendinte, fiind vorba despre repararea unui prejudiciu pricinuit de o fapta ilicită, în temeiul răspunderii civile delictuale, dreptul la acțiune curge de la momentul când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, conform dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În concret, în speță, în mod corect instanța de apel a apreciat că reclamantul nu putea să solicite atragerea răspunderii statului pentru faptele pretinse decât după decembrie 1989. Atâta timp cât regimul politic din Romania, anterior anului 1990, a fost unul totalitar, se poate presupune că o persoană ar fi avut șanse minime să își valorifice drepturile patrimoniale. Abia după momentul revoluției din decembrie 1989, reclamantul putea să se adreseze instanțelor judecătorești pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei invocate, cunoscând, după cum rezultă din motivarea cererii de chemare în judecată, atât prejudiciul suferit, cât și autorul faptei ilicite. Prin urmare, în considerarea dispozițiilor art. 998 - 999 din C. civ., recurentul - reclamant trebuia să-și exercite dreptul material la acțiune în termen de trei ani, cu începere din decembrie 1989. Or, introducând acțiunea abia în anul 2019, termenul de prescriptie s-a împlinit, fără a fi dovedite situații de suspendare sau întrerupere a acestuia. Astfel, în mod corect, acțiunea a fost respinsă ca fiind prescrisă extinctiv, motivul de recurs ce vizează această împrejurare fiind nefondat. Înalta Curte reține că nici curtea de apel și nici prima instanță nu au analizat pe fond susținerile recurentului referitoare la temeinicia dreptului pretins, ci au stabilit, în mod corect, că dreptul la acțiune, având ca obiect pretențiile patrimoniale ale reclamantului decurgând din eventualele prejudicii cauzate de regimul comunist, fundamentate pe dreptul comun, este prescris. Ca atare, situațiile factuale, prezentate inclusiv în cuprinsul cererii de recurs, nu se impuneau a mai fi analizate în fazele devolutive ale procesului și nici nu pot face obiect al cercetării în recurs, întrucât vizează aspecte de temeinicie și nu de legalitate, străine de obiectul hotărârii recurate. Dat fiind că dispozițiile legale indicate de recurentul – reclamant au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 38A din data de 17 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2021, ca nefondat.