ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 239/2025

HOTĂRÂRE

05.02.2025

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 239/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal la 24.03.2023 sub nr. x/2/2023, reclamanta A Bank Romania S.A. a chemat în judecată pe pârâții Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii (denumit în continuare „F.N.G.C.I.M.M. S.A. – I.F.N.”) și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

- anularea deciziei de respingere nr. RDG 3482/16.11.2022, precum și a cererii de plată nr. 28772/24.08.2022 emise de F.N.G.C.I.M.M. S.A. – I.F.N. aferentă garanției acordate în baza O.U.G. nr. 110/2017 și a Contractului de garantare nr. OUG110_78274/09.09.2020, modificat prin Actul adițional nr. 1/13.10.2020 și Actul adițional nr. 2/04.05.2022, beneficiar al finanțării fiind S.C. B S.R.L., în cadrul programului IMM Invest;

- constatarea faptului că cererea de plată nr. 28772/24.08.2022, pentru suma de 88.160,06 lei, formulată de Bancă în temeiul Contractului de garantare menționat este justificată și îndeplinește toate condițiile pentru a fi aprobată de către F.N.G.C.I.M.M. S. A. – I.F.N.;

- obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 88.160,06 lei, prejudiciul produs prin respingerea cererii de plată, reprezentând valoarea garanției acordate, respectiv 90% din soldul finanțării restante, exclusiv dobânzi, comisioane și orice alte costuri generate de participarea la program, la care se adaugă dobânda legală până la data achitării efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Pe calea întâmpinării, pârâtul F.N.G.C.I.M.M. S. A. – I.F.N. a invocat excepția insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată, excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București – Secția a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal, precum și lipsa calității sale procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2082/11.12.2023, Curtea de Apel București – Secția a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal, văzând dispozițiile art. 95 C. proc. civ., în temeiul art. 129-131 C. proc. civ., a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a pronunța această soluție, în esență, a reținut că autoritățile publice, astfel cum acestea sunt definite în art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, nu sunt angrenate doar în raporturi de drept administrativ, ci și în raporturi juridice aparținând altor ramuri de drept, iar competența materială se determină în funcție de obiectul cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită. Or, cererea ce face obiectul litigiului nu este în legătură cu executarea unui act administrativ emis în regim de putere publică de către una dintre părți, ci are ca obiect un litigiu civil intervenit între doi profesioniști, în legătură cu aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al acestora, iar pretențiile derivă dintr-un contract civil încheiat între persoane juridice de drept privat, calificate ca profesioniști conform Codului civil.

De asemenea, a subliniat că prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în mod nuanțat, în sensul că nu toate actele emise de autoritățile publice pot fi atacate în fața instanței de contencios administrativ, instanța competentă urmând a fi determinată în funcție de specificul efectelor juridice pe care le generează fiecare act juridic în parte.

Reținând cele statuate prin decizia nr. 11/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a concluzionat că încheierea Convenției de garantare nu creează un raport juridic de drept public, ci un raport juridic specific profesioniștilor, potrivit art. 3 alin. (2) C. civ., coroborat cu dispozițiile cuprinse în Legea societăților nr. 31/1990.

Învestit prin declinare, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, la termenul de judecată din 17.05.2024, în raport de suma solicitată de reclamantă, a pus în discuție calificarea obiectului cererii de chemare în judecată și a invocat excepția de necompetență materială, în temeiul dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.; totodată, față de împrejurarea că reclamanta a invocat excepția de necompetență materială procesuală a Secției a VI-a Civilă din cadrul Tribunalului București, a pus-o în discuție și a reținut cauza în pronunțare asupra excepțiilor.

Prin sentința civilă nr. 1448/31.05.2024, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a reținut că părțile contractului sunt persoane juridice de drept privat, iar nu autorități publice asimilate, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, iar convenția nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, pentru ca aceasta să intre în categoria actelor administrative.

În consecință, față de valoarea cererii de chemare în judecată și inexistența unui contract administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

La rândul său, prin sentința civilă nr. 11233/16.12.2024, Judecătoria Sectorului 1 București – Secția I Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – Secția a XI-a Contencios Administrativ și Fiscal; totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata și a dispus înaintarea cauzei către Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului.

În fundamentarea acestei hotărâri, evocând dispozițiile art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1211/2001 privind înființarea F.N.G.C.I.M.M. S.A. – I.F.N., ale art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, ale art. 28-30 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, ale art. 5-8 din Actul constitutiv al F.N.G.C.I.M.M. S.A. – I.F.N., și expunerea de motive a O.U.G. nr. 110/2017, a apreciat că pârâtul Fondul este o entitate asimilată unei autorități publice, că decizia ce se solicită a fi anulată face parte din categoria actelor administrative, iar pretențiile solicitate sunt îndreptate împotriva unei autorități publice centrale; prin urmare, a dispus declinarea competenței în favoarea Curții de Apel București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă la 21.01.2025, sub numărul x/2/2023.

Constatând existența unui conflict negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, pentru următoarele considerente:

Obiectul prezentei acțiuni îl reprezintă cererea formulată de reclamanta A Bank Romania S.A., în contradictoriu cu pârâții F.N.G.C.I.M.M. S.A. – I.F.N. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care se solicită anularea deciziei de respingere nr. RDG 3482/16.11.2022 emisă de Fond, cu consecința aprobării cererii de plată nr. 28772/24.08.2022 și obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 88.160,06 lei, reprezentând prejudiciul produs prin emiterea deciziei în cauză.

Înalta Curte reține că pretențiile ce fac obiectul prezentului litigiu își au izvorul în Convenția de garantare nr. 10/04.05.2020 încheiată între reclamanta A Bank România S.A. și pârâtul F.N.G.C.I.M.M. – I.F.N. S.A., având ca obiect derularea programului de susținere a întreprinderilor mici și mijlocii IMM Invest România.

Esențială în economia litigiului este împrejurarea că pretențiile deduse judecății au drept cauză juridică neîndeplinirea obligațiilor asumate de părți prin Convenția de garantare nr. 10/04.05.2020, care reprezintă un contract civil, și nu unul administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. În realitate, reclamanta a solicitat instanței de judecată obligarea pârâtei la executarea obligației asumate contractual ca urmare a îndeplinirii riscului care a fost garantat prin respectiva convenție de garantare.

Înalta Curte subliniază că relevant pentru stabilirea competenței materiale în cauză este art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, care definește contenciosul administrativ ca fiind „activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.”

De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din același act normativ, autoritate publică este „orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.”

În cauză, însă, cerința ca pârâtul F.N.G.C.I.M.M. – I.F.N. S.A. să acționeze în regim de putere publică nu este îndeplinită, acesta fiind, astfel cum reiese din dispozițiile art. 1 alin. (1) H.G. nr. 1211/2001, o persoană juridică de drept privat și instituție financiară organizată ca societate comercială pe acțiuni, cu asociat unic Statul Român, dar care nu emite acte administrative, conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

În susținerea argumentului că pârâtul nu acționează în regim de putere publică se reține și art. 5 lit. jj) din C. adm., care statuează în sensul că regimul de putere publică este „ansamblul prerogativelor și constrângerilor prevăzute de lege în vederea exercitării atribuțiilor autorităților și instituțiilor administrației publice și care le conferă posibilitatea de a se impune cu forță juridică obligatorie în raporturile lor cu persoane fizice sau juridice, pentru apărarea interesului public”.

Totodată, se impune a se sublinia că decizia de respingere nr. RDG 3482/16.11.2022 a cererii de plată nu reprezintă altceva decât refuzul de executare a obligației asumată contractual, refuz manifestat în derularea raporturilor contractuale dintre părți, iar nu un act emis în regim de putere publică, în vederea executării O.U.G. nr. 110/2017, de vreme ce Convenția de garantare nu are ca obiect punerea în valoare a unor bunuri proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice ori achiziții publice iar Fondul, prin decizia sa unilaterală nu poate modifica sau stinge obligațiile derivate din contract.

Așadar, având în vedere obiectul și cauza litigiului, precum și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte reține că părțile litigante sunt persoane juridice de drept privat – societăți comerciale pe acțiuni care își desfășoară activitatea în conformitate cu dispozițiile Legii societăților nr. 31/1990 și ale Legii nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii –, și nu autorități publice, asimilate, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, iar convenția nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, pentru ca aceasta să intre în categoria contractelor asimilate, litigiul fiind unul de natură civilă, legat de executarea unui contract civil încheiat de părți pe poziții de egalitate juridică - Convenția de garantare nr. 10/04.05.2022.

În aceste condiții, se impune concluzia că litigiul dintre părți este unul eminamente civil, iar în ceea ce privește stabilirea competenței materiale trebuie avute în vedere regulile de drept comun, respectiv prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ. potrivit cărora, „Judecătoriile judecă: (...) k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști;”.

Cum în speță se urmărește recuperarea sumei în cuantum 88.160,06 lei, cu titlu de garanție a 90% din creditul nerambursat de beneficiar, obiectul și valoarea cererii de chemare în judecată conferă competență materială de soluționare a cauzei judecătoriei.

Așa fiind, pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționarea a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.