ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 745/2025

Ședința publică din data de 10 aprilie 2025

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la 14 august 2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea deciziei nr. RDG1765 din 26 mai 2023 privind respingerea cererii de plată aferentă contractului de garantare nr. x din 21 iulie 2020 și să oblige pârâții la plata sumei solicitate prin cererea de plată, actualizată cu indicele de inflație, la care se va adăuga dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată, în esență, pe dispozițiile art. 8 și urm. din Legea nr. 554/2004, O.U.G. nr. 110/2017 și ale Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 110/2017.

Prin sentința civilă nr. 480/2024 din 21 martie 2024, reținând că, față de temeiul de drept al acțiunii și de împrejurarea că sediul se află în Mun. Cluj-Napoca, determinarea instanței competente se realizează în baza art. 10 din Legea nr. 554/2004, respectiv în favoarea instanței de la sediul reclamantului, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale teritoriale și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei curți de apel sub același număr unic.

Prin sentința civilă nr. 1/2025 din 9 ianuarie 2025, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat sub același număr unic.

În motivare, instanța a apreciat că, în raport cu prevederile art. 1 alin. (1) și (2) și ale art. 2 lit. g) din O.U.G. nr. 110/2017, precum și ale art. 15 alin. (1) lit. g) din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 110/2017, solicitarea de plată a garanției derivă din contractul de garantare, care este un contract sinalagmatic și oneros, astfel că, raportat la obiectul litigiului, acțiunea se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, fiind un proces de drept comun, cu o valoare de peste 200.000 RON, în care calitate de profesionist o are reclamanta. În acest context, a considerat că stabilirea competenței materiale se realizează potrivit art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

La rândul său, Tribunalul Specializat Cluj, prin sentința civilă nr. 343/2025 din 25 februarie 2025, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal; constatând ivit conflictul de competență, a dispus sesizarea instanței supreme în vederea soluționării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că în cauză pârâtul Fondul este o entitate dintre cele enunțate de prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, iar deciziile ce se solicită a fi anulate fac parte din categoria actelor administrative prevăzute de același act normativ, concluzie derivată din prevederile art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1211/2001, art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 28-30 din Legea nr. 346/2004.

De asemenea, a stabilit că natura juridică a raportului juridic litigios nu poate fi dedusă exclusiv din calitatea pârâtului Fondul, de persoană juridică privată.

Astfel, a apreciat că raportat la dispozițiile art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 110/2017 și art. 2 lit. d) și g) din O.U.G. nr. 117/2017, reclamanta, pe calea demersului judiciar inițiat, a contestat o decizie emisă de o autoritate asimilată unei autorități publice cu privire la fonduri publice.

Mai mult, a reținut că reclamanta a indicat în mod neechivoc temeiul de drept al acțiunii, Legea nr. 554/2004.

Pe aceste considerente, a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit, Înalta Curte, constatând în prealabil legalitatea învestirii, reține următoarele:

Obiectul acțiunii îl reprezintă cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN (F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN) și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care se solicită anularea deciziei nr. RDG1765 din 26 mai 2023 privind respingerea cererii de plată aferentă contractului de garantare nr. x din 21 iulie 2020, emisă de pârâtul Fond, cu consecința obligării pârâților la plata sumei de 88.160,06 RON, reprezentând prejudiciul produs prin emiterea deciziei în cauză.

Chestiunea asupra cărora instanțele au statuat în mod divergent vizează competența materială, Curtea de Apel Cluj apreciind că litigiul este în jurisdicția instanțelor civile, iar Tribunalul Specializat Cluj considerând că acesta este de competența instanțelor de contencios administrativ, procesul fiind supus Legii nr. 554/2004.

Criteriile de stabilire a competenței materiale sunt reprezentate de obiectul, natura sau valoarea litigiului.

În speță, în determinarea naturii juridice a litigiului, Înalta Curte reține că din actele dosarului rezultă că între reclamanta A. S.A., în calitate de finanțator, pârâtul F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN și B. S.R.L., în calitate de beneficiar, a fost încheiat contractul de garantare nr. x din 21 iulie 2020, având ca obiect garantarea de către pârât, în numele și în contul Statului Român, rambursarea proporțională cu procentul de garantare a creditului acordat de către reclamantă în cadrul Programului de susținere a întreprinderilor mici și mijlocii - IMM INVEST ROMANIA.

Acțiunea de față are drept cauză refuzul pârâtului F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN de a-și îndeplini obligația de plată a garanției ca urmare a îndeplinirii riscului care a fost garantat prin convenția de garantare sus-meționată, refuz materializat prin decizia de respingere a cererii de plată a cărei anulare se solicită.

Ca atare, raportul juridic dedus judecății, și implicit dreptul de creanță afirmat, derivă din convenția de garantare sus-meționată, iar prin demararea procesului reclamanta urmărește realizarea propriei creanțe la care aceasta este îndreptățită în temeiul convenției.

Contenciosul administrativ este definit de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

În acord cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, autoritate publică reprezintă "orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică."

Controlul realizat de instanțele de contencios administrativ, în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 are ca obiect demersul judiciar al persoanei vătămate într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), de) a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale sau al persoanei care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Actul administrativ, conform art. 2 alin. (1) lit. c) din același act normativ, este "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ".

Raportând aceste criterii la elementele concrete ale speței, Înalta Curte constată că premisa calificării litigiului ca fiind de contencios administrativ nu se identifică în cauză.

Aceasta, în măsura în care disputa litigioasă dintre părți poartă asupra modalității de îndeplinire a obligațiilor contractuale de către părțile litigante, iar nu asupra unui act administrativ, unui refuz explicit al autorității administrative sau refuzului soluționării în termen legal a unei cereri.

Decizia de respingere a cererii de plată nu poate fi asimilată actului administrativ, în condițiile în care a fost emisă în derularea convenției de garantare, și nu în regim de putere publică, pârâtul Fondul, emitent al deciziei a cărei anulare se solicită, fiind o societate comercială pe acțiuni, constituită în condițiile Legii nr. 31/1990, instituție financiară nebancară, cu capital de risc, conform H.G. nr. 1211/2001, și nu o autoritate publică asimilată, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

De aceea, câtă vreme litigiul vizează executarea unui contract ce nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, litigiul de față are natura unui proces eminamente civil.

În consecință, competența de soluționare a litigiului aparține instanței de drept comun, determinată, din punct de vedere material, în primă fază procesuală, prin raportare la valoarea litigiului, de art. 95 pct. 1 C. proc. civ., respectiv în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Așa fiind, pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte va stabili, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 aprilie 2025.