ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 166/2023

HOTĂRÂRE

31.01.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 166/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la soluționarea de îndată a cererii de plată transmise la 21.10.2021, precum și obligarea acesteia la suportarea cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost indicate prevederile art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

La termenul de judecată din 08.09.2022, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale și a rămas în pronunțare asupra acesteia.

Prin sentința civilă nr. 1493 din 08.09.2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Sectorului 2 București.

După redarea dispozițiilor art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 102/2021, instanța arată că acest act normativ a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 916 din 24 septembrie 2021, iar cererea dedusă judecății a fost înregistrată la Curtea de Apel București la 04.05.2022, ulterior modificării legislative.

Raportat la faptul că reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1 coroborat cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, invocând refuzul nejustificat al pârâtei de a soluționa cererea de plată, ceea ce ar atrage competența instanței de contencios administrativ, instanța arată că, deși dispozițiile art. 13 alin. (5) din O.U.G nr. 102/2021 fac referire la competența de soluționare a contestației formulată împotriva deciziei de respingere a sumelor solicitate, iar în speță cererea de plată nu a fost soluționată de către Fond, acestea se aplică și cauzelor având ca obiect obligația de a face, prin care se solicită obligarea acestuia la soluționarea cererii de plată.

Mai arată instanța că legiuitorul, în urma modificării art. 13 din Legea nr. 213/2015 prin O.U.G nr. 102/2021, a atribuit raportului juridic o natură civilă, rațiunea dispozițiilor legale neputând fi aceea de a atribui, pe de o parte, competența de soluționare a contestațiilor împotriva deciziilor de respingere a sumelor pretinse instanțelor civile și, pe de altă parte, instanțelor de contencios administrativ competența de soluționare a cererilor de obligare a Fondului de Garantare a Asiguraților la soluționarea cererilor de plată.

Cât privește competența de soluționare a cauzei, raportându-se la valoarea obiectului cererii deduse judecății, instanța a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal și a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la 04.10.2022, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 14934 din 16.11.2022, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. Totodată, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî astfel, instanța arată că reclamanta a formulat o acțiune în contencios administrativ întemeiată pe dispozițiile art. 1 și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, considerându-se vătămată într-un drept al său de către o autoritate publică și, amintind prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., reține că reclamanta a stabilit expressis verbis cauza cererii de chemare în judecată, astfel că fundamentul pretenției deduse judecății nu comportă discuții.

În susținerea naturii litigiului de contencios administrativ și nu civil, instanța analizează prevederile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (2) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv art. 1 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015 concluzionând că, în speță pârâtul este o autoritate publică centrală despre care se afirmă că ar fi refuzat nejustificat să rezolve o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim aparținând reclamantei.

Mai arată instanța că art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma modificată prin O.U.G. nr. 101/2021, invocat de Curtea de Apel București este de strictă interpretare și aplicare, acesta neputând fi aplicat prin analogie situației deduse judecății, cererea de chemare în judecată neavând drept obiect contestație decizie ci obligare emitere act administrativ. Or, daca s-ar valida raționamentul curții s-ar schimba cauza acțiunii, ceea ce nu este permis.

Totodată, reține că în materie de competență nu se analizează dacă partea are sau nu deschisă calea remediului procedural la care a apelat, instanța fiind datoare să verifice, în primul rând, daca este competentă să soluționeze pricina prin raportare la cauza cererii de chemare în judecată pe care a configurat-o reclamanta.

În considerarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 96 pct. 1 C. proc. civ., Judecătoria Sectorului 2 București, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat compentența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Totodată, constatându-se ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a trimis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă la 21.12.2022, sub același număr de dosar.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe, Curtea de Apel București și Judecatoria Sectorului 2 București, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Ivirea prezentului conflict negativ de competență a fost determinată de modul diferit în care cele două instanțe au interpretat dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 precum și natura juridică a cererii de chemare în judecată, ca fiind civilă sau de contencios administrativ.

Cererea introductivă are ca obiect solicitarea reclamantei de obligare a Fondului de Garantare a Asiguraților la soluționarea cererii de plată transmisă precum și obligarea acestuia la suportarea cheltuielilor de judecată.

În susținerea acțiunii, reclamanta arată că a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015, respectiv a înaintat cererea de plată Fondului de Garantare a Asiguraților la 21.10.2021 prin care a solicitat plata despăgubirilor, invocând nerespectarea de către pârâtă a obligației de a soluționa cererea de plată, potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015.

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, "În termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege."

Totodată, potrivit dispozițiilor alin. (4), (5) și (5

) al aceluiași articol: "(4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 123; comisia specială poate dispune suspendarea soluționării cererii de plată, în condițiile art. 16 alin. (3). (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (5

) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

Se impune a se mai arăta că, în conformitate cu art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015, "Orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în stare de insolvență poate formula o cerere de plată motivată, adresată Fondului în condițiile prevăzute la art. 12

și alin. (4), dar nu mai târziu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior, sub sancțiunea decăderii din drept."

Înalta Curte reține că ipoteza mai sus menționată, reglementată de art. 13 din Legea nr. 213/2015, presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraților, ipoteză care nu se regăsește în speță, întrucât reclamantele se plâng de lipsa unui răspuns din partea Fondului de Garantare a Asiguraților, la cererea formulată în sensul art. 13 din Legea nr. 213/2015.

În condițiile în care Legea nr. 213/2015 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraților nu emite decizia nu se poate însă refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului pârâtului nu poate rămâne necenzurat pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră îndreptățit la despăgubiri de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, art. 21 alin. (2) din Constituția României prevede că acest drept poate fi exercitat neîngrădit.

Sub aspectul determinării instanței competente, trebuie avut în vedere că, astfel cum s-a menționat, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, competente să soluționeze contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației sunt instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare.

De aceea, se impune ca și în cazul refuzului Fondului de Garantare de a soluționa cererea de plată, să poată fi formulată cerere împotriva acestui refuz, tot la instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare, simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 213/2015.

Lacuna legislativă în discuție nu poate împiedica persoana îndreptățită să își valorifice drepturile și nici nu o poate pune într-o situație de inferioritate față de persoanele cărora li s-au soluționat cererile de plată.

Totodată, se impune a fi reținut că natura juridică a pretențiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare este una civilă – drept de creanță izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este un raport între persoana vătămată în drepturi și autoritatea publică emitentă a actului administrativ vătămător, astfel că sunt aplicabile normele de competență generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competență din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecință, asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

Câtă vreme soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, revine instanțelor civile de la sediul Fondului de Garantare a Asiguraților, soluționarea acțiunii având ca obiect obligarea acestuia la emiterea deciziei este tot de competența acelorași instanțe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situație, neexistând nicio rațiune juridică care să justifice partajarea competențelor instanțelor în raport de conduita emitentului actului atacat.

Nici faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile Legii nr. 554/2004 nu poate constitui un argument pentru reținerea competenței materiale a instanței de contencios administrativ. Aceasta întrucât, pe de o parte, omisiunea de a soluționa o cerere ce vizează un drept eminamente civil nu poate fi considerată act administrativ asimilat, iar, pe de altă parte, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ. judecătorul restabilește calificarea juridică a actelor deduse judecății, nefiind ținut de textul de lege greșit invocat de parte.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, precum și a principiului simetriei actelor juridice, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.