ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 374/2023

Ședința publică din data de 21 februarie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 05.05.2022, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR (F.G.A.) a solicitat obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii de plată transmise la F.G.A. în data de 23.10.2021, în conformitate cu dispozițiile legale și obligarea intimatului F.G.A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și toate celelalte dispoziții legale invocate în cuprinsul cererii (Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților).

La primul termen de judecată din data de 12 octombrie 2022, Curtea, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale a instanței și a reținut cauza în pronunțare asupra excepției invocate, în considerarea prevederilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021.

Prin sentința civilă nr. 1694 din 12 octombrie 2022, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența materială de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021 (în vigoare începând cu data de 24.09.2021): "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare." [s.n.]

În ceea ce privește ipoteza potrivit căreia legea nu ar fi de imediată aplicare, instanța, evocând prevederile art. VI ale O.U.G. nr. 102/2021, a reținut că respectivul text de lege se referă exclusiv la "procedurile administrative", nu și la cele jurisdicționale. În privința acestora din urmă, a arătat că norma de competență din Legea specială nr. 213/2015 face trimitere expresă la normele de competență generală din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

S-a mai reținut că, în considerarea dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., prezentului proces (început după data intrării în vigoare a legii noi de procedură - 05.05.2022), i se aplică dispozițiile legii noi de procedură civilă, astfel încât numai actele și operațiunile administrative în curs de emitere/efectuare sunt vizate de norma tranzitorie, sub aspectul condițiilor legale și al termenelor valabile la data la care a început procedura administrativă, iar nu în privința căii de atac prevăzute de lege, care se apreciază în funcție de norma de competență în vigoare la data începerii procesului.

De asemenea, s-a mai reținut că, anterior modificărilor intervenite prin O.U.G. nr. 102/2021 (în vigoare începând cu 24.09.2021), competența de soluționare a contestației împotriva deciziei de respingere a cererii adresate F.G.A. revenea unei instanțe unice, specializate sub aspect teritorial, respectiv secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, instanță stabilită ca fiind competentă prin lege specială, care a soluționat atât contestațiile formulate împotriva deciziei emise de F.G.A., ca act administrativ tipic, cât și contestațiile împotriva tăcerii administrative a F.G.A., tăcere asimilată conform prevederilor Legii 554/2004 actului administrativ tipic, Legea 554/2004 aplicându-se în completarea prevederilor art. 213

2

015.

Ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 102/2021, art. 13 din Legea nr. 213/2015 a suferit modificări în sensul că a fost atribuită instanțelor de drept comun competența de soluționare a contestațiilor împotriva deciziilor F.G.A., astfel încât, instanțele de drept comun au devenit instanțe speciale de contencios administrativ, în ceea ce privește verificarea întregii proceduri administrative prevăzute de Legea nr. 213/2015, singurul criteriu stabilit prin lege specială pentru determinarea competenței teritoriale fiind cel al sediului Fondului.

Astfel, prima instanță de conflict a statuat că aceste instanțe speciale de drept administrativ sunt în egală măsură competente să soluționeze atât contestațiile formulate împotriva actului administrativ tipic, cât și împotriva actului administrativ asimilat.

Prin urmare, a reținut că, deși, în speță, nu se critică o decizie emisă de pârât, de respingere a sumelor pretinse, acțiunea este circumscrisă art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, întrucât finalitatea urmărită de reclamantă este aceea de acordare a sumei solicitate prin cererea de plată, iar lipsa de răspuns a F.G.A. este asimilată deciziei de respingere a cererii.

De asemenea, Curtea a mai reținut că o soluție similară într-o ipoteză asemănătoare a fost reținută de Î.C.C.J. la pronunțarea Deciziei RIL nr. IX din 20 martie 2006.

Prin urmare, reținând că în materia contestației împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de despăgubire sau de plată îndreptate către Fondul de Garantare a Asiguraților, în desfășurarea activității sale de garantare a plății de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, instanțele civile de la sediul Fondului au competență materială și teritorială exclusivă, fapt ce nu poate fi înlăturat de părți, aceleași reguli de competență se aplică, din rațiuni de simetrie, și în cazul refuzului de a soluționa o cerere sau în ipoteza nesoluționării ei în termen rezonabil.

Nu în ultimul rând, Curtea a mai reținut că intenția legiuitorului de modificare integrală a competenței de soluționare a contestațiilor referitoare la activitatea administrativă a Fondului reiese și din Expunerea de motive a Legii privind aprobarea O.U.G. nr. 102/2021 care vorbește despre "modificarea căilor de atac din contencios în civil", referindu-se în acest context la "acțiunile, cererile, obiecțiunile, contestațiile" introduse la instanțele judecătorești în temeiul Legii nr. 213/2015.

Totodată, făcând aplicarea prevederilor art. 100 din C. proc. civ. și observând că cererea reclamantei nu are o valoare mai mare de 200.000 de RON, Curtea a reținut competența materială a judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. k) din Cod, iar, din punct de vedere teritorial, Curtea a reținut că legea specială a stabilit competența teritorială exclusivă în favoarea instanței civile de la sediul Fondului.

Având în vedere aceste considerente, precum și dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 2 potrivit cu care necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad, instanța a apreciat întemeiată excepția invocată, sens în care a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la 2 noiembrie 2022, sub același număr de dosar.

La primul termen de judecată (din 09.01.2023), instanța a invocat excepția necompetenței materiale și a reținut cauza în pronunțare.

Prin sentința civilă nr. 344 din 19 ianuarie 2023, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, având ca obiect obligație de a face, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, în favoarea Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea emiterii regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sectorului 2 București, evocând dispozițiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., a reținut că reclamanta a invocat ca temei juridic, în special, dispoziții din Legea nr. 554/2004, respectiv art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dar și faptul că aceasta a menționat în mod expres în cererea introductivă de instanță că este vorba despre o "acțiune în contencios administrativ".

Apreciind că reclamanta a stabilit expressis verbis cauza cererii de chemare în judecată, instanța a reținut că este obligată să o respecte, neputând-o modifica, potrivit art. 22 alin. (5) din C. proc. civ.. În același timp, a mai constatat că prima instanță sesizată, Curtea de Apel București, nu a procedat la aplicarea art. 22 alin. (4) din același Cod, în sensul că nu a recalificat cererea introductivă de instanță, prima instanță neputând, oricum, schimba cauza cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, cea de a doua instanță de conflict a reținut că reclamanta, considerându-se vătămată într-un drept al său de către o autoritate publică, a intentat o acțiune în contencios administrativ, sens în care, în accepțiunea sa, cauza cererii nu comportă discuții.

În continuare, evocând dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, art. 1 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, potrivit căruia pârâtul Fondul de garantare a asiguraților se constituie ca persoană juridică de drept public care își exercită atribuțiile și competențele potrivit prevederilor prezentei legi, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța a reținut că pârâtul este persoană juridică de drept public, fiind integrat în noțiunea de autoritate publică, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, a mai reținut că textul de lege invocat de către prima instanță - art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 - este de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extins la alte tipuri de litigii, precum cel din speță.

Prin urmare, în accepțiunea celei de a doua instanță de conflict, aplicarea prin analogie a textului legal antemenționat la prezenta cerere de chemare în judecată, care nu are drept obiect "contestație decizie F.G.A.", ci "obligare emitere act administrativ", nu are niciun suport legal, iar dacă s-ar valida raționamentul primei instanțe învestite cu soluționarea pricinii, s-ar schimba cauza cererii de chemare în judecată, ceea ce nu este cu putință, întrucât reclamanta este singura îndrituită să determine cauza cererii introductive de instanță.

A mai învederat că, în materie de competență, nu se analizează dacă partea are sau nu deschisă calea remediului procedural la care a apelat (o asemenea analiză vizând însăși admisibilitatea acțiunii), instanța fiind ținută să verifice, mai întâi, dacă este competentă să soluționeze pricina prin raportare la cauza cererii de chemare în judecată pe care a configurat-o reclamanta.

În considerarea tuturor aspectele de fapt și de drept reținute, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 96 pct. 1 C. proc. civ., raportat la art. 129 alin. (2) pct. 2 și art. 130 alin. (2) din același Cod, instanța a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, invocată din oficiu, și făcând aplicarea dispozițiilor art. 132 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., a declinat competența soluționării prezentei cauze în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, înaintând, totodată, dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea emiterii regulatorului de competență, conform art. 135 alin. (1) din același Cod.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă la 31 ianuarie 2023, sub același număr de dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe, Curtea de Apel București și Judecătoria Sectorului 2 București, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, iar declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că reclamanta, creditor de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraților, solicitând plata sumei de 7556,26 RON, în temeiul art. 12 alin. (1)

1

din lege, învederând faptul că, deși cererea de plată a fost transmisă la F.G.A. în data de 23 octombrie 2021, Fondul nu a soluționat în nici un fel cererea.

Divergența care a dus la crearea prezentului conflict de competență a fost determinată de calificarea diferită dată acțiunii de cele două instanțe care și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei.

Prin urmare, în stabilirea instanței competente material, se impune, în prealabil, calificarea raportului juridic din care derivă creanța creditorului.

Din analiza art. 12 și următoarele din Legea nr. 213/2015 reiese că interpunerea Fondului în raportul juridic de garantare existent între creditorul de asigurări și asigurător intervine în situația insolvabilității sau falimentului asigurătorului și urmărește satisfacerea creanței de asigurări din disponibilitățile Fondului.

Însă, între creditorii de asigurări și Fond nu se naște un raport juridic distinct de cel originar, concluzia fiind susținută de jurisprudența Curții Constituționale a României, relevantă în acest sens fiind Decizia nr. 270/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 770/09.08.2021, și de jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 509/15.06.2020).

Așadar, natura dreptului pe care îl dobândește creditorul de asigurări este cea a unui drept subiectiv patrimonial, iar decizia Fondului privește aplicarea dispozițiilor legale în materie de asigurări și interpretarea contractului de asigurare încheiat de părți.

În altă ordine de idei, se reține că Legea nr. 213/2015 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraților nu emite o decizie de respingere a cererii de plată/de despăgubiri. Lacuna legislativă în discuție nu poate împiedica persoana îndreptățită să își valorifice drepturile și nici nu o poate pune într-o situație de inferioritate față de persoanele cărora li s-au soluționat cererile de plată.

Prin urmare, sub aspectul determinării instanței competente, trebuie avut în vedere că, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației revin spre competentă soluționare instanțelor civile de la sediul Fondului de Garantare.

Simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 213/2015, se impune ca, și în cazul refuzului Fondului de Garantare de a soluționa cererea de plată, să poată fi formulată cerere împotriva acestui refuz, tot la instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare.

Reținând, așadar, că natura juridică a pretențiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare este una civilă – drept de creanță izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este un raport între persoana vătămată în drepturi și autoritatea publică emitentă a actului administrativ vătămător, sunt aplicabile normele de competență generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competență din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecință, asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

Prin urmare, câtă vreme soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015 revine instanțelor civile de la sediul Fondului de Garantare a Asiguraților, soluționarea acțiunii având ca obiect obligarea acestuia la emiterea deciziei este tot de competența acelorași instanțe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situație, neexistând nicio rațiune juridică care să justifice partajarea competențelor instanțelor în raport de conduita emitentului actului atacat.

Nici faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile Legii nr. 554/2004 nu poate constitui un argument pentru reținerea competenței materiale a instanței de contencios administrativ, aceasta întrucât, pe de o parte, omisiunea de a soluționa o cerere ce vizează un drept eminamente civil nu poate fi considerată act administrativ asimilat, iar, pe de altă parte, în considerarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul restabilește calificarea juridică a actelor deduse judecății, nefiind ținut de textul de lege greșit invocat de parte.

În considerarea celor ce preced, făcând aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 2 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 2 București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 februarie 2023.