ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 918/2023

HOTĂRÂRE

25.04.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 918/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 25 aprilie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 09.05.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR (F.G.A.), a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea F.G.A. la soluționarea de îndată a cererii de plată transmise la F.G.A. în data de 18.10.2021, în conformitate cu dispozițiile legale; obligarea pârâtului F.G.A. la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și toate celelalte dispoziții legale invocate în acțiune.

La primul termen de judecată din 07.11.2022, Curtea a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale raportat la dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021 și a reținut cauza în pronunțare asupra acestei excepții.

Prin sentința civilă nr. 1964 din 7 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea F.G.A. la soluționarea de îndată a cererii de plată ce i-a fost transmisă în data de 18.10.2021, în conformitate cu dispozițiile legale și la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, a mai reținut că, potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 102/2021, În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește ipoteza potrivit căreia legea nu ar fi de imediată aplicare, instanța a reținut că prevederile art. VI ale O.U.G. nr. 102/2021 se referă exclusiv la "procedurile administrative", nu și la cele jurisdicționale, în privința acestora din urmă instanța arătând că norma de competență din Legea specială nr. 213/2015 face trimitere expresă la normele de competență generală din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.. Or, potrivit dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

Constatând că prezentul proces a început după data intrării în vigoare a legii noi de procedură, prima instanță de conflict a reținut că aceasta este de imediată aplicare și că numai actele și operațiunile administrative în curs de emitere/efectuare sunt vizate de norma tranzitorie, sub aspectul condițiilor legale și al termenelor valabile la data la care a început procedura administrativă, iar nu în privința căii de atac prevăzute de lege, care se apreciază în funcție de norma de competență în vigoare la data începerii procesului.

De asemenea, s-a mai reținut că, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Totodată, a mai arătat că, în înțelesul Legii nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere semnifică exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, fiind asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile (art. 2 alin. (1) lit. i) din lege) și că se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal (art. 2 alin. (2) din aceeași lege).

Evocând, totodată, și ceea ce prevede art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea contenciosului administrativ, prima instanță de conflict a reținut că, pentru rațiuni de simetrie juridică, acțiunea împotriva refuzului autorității publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal (act asimilat) se supune normelor de competență prevăzute de lege pentru situația în care pârâta ar fi emis un act tipic, conform art. 13 alin. (5) Legea nr. 213/2015.

Făcând aplicarea în cauză a celor mai sus indicate, Curtea a reținut că, potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 102/2021, competența de soluționare revine Judecătoriei Sectorului 2 București, instanță în a cărei rază teritorială se află sediul pârâtului, sens în care a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea instanței indicate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 3 ianuarie 2023, sub același număr de dosar.

La primul termen de judecată din 9 martie 2023, instanța a pus în discuție excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a reținut cauza în pronunțare asupra acestei excepții.

Prin sentința civilă nr. 2567 din 9 martie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. S.A. și pe pârâta FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, în favoarea Curții de Apel București. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sectorului 2 București a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR la soluționarea cererii de plată transmise la F.G.A. în data de 18.10.2021, în conformitate cu dispozitiile legale și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, reclamantul arătând că, deși cererea de plată a fost transmisă la F.G.A. la data de 18.10.2021, acesta nu a soluționat în nici un fel cererea, fiind, astfel, îndeplinite condițiile legale pentru a se afla în situația nesoluționării în termenul legal a unei cereri, prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004. Totodată, a mai reținut că, în drept, au fost invocate, în principal, dispozițiile art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În continuare, evocând dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) și art. 8 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, cea de a doua instanță de conflict a statuat că, din perspectiva competenței materiale, cererea reclamantului se impune a fi analizată în raport de prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În altă ordine de idei, cea de a doua instanță de conflict a mai reținut că nu poate aplica prin analogie prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii cererii la instanță, în condițiile în care normele de competență sunt de strictă interpretare și aplicare, în accepțiunea celei de a doua instanțe de conflict, această concluzie fiind și mai evidentă, în condițiile în care legiuitorul a dat în competența instanțelor civile litigii având ca obiect contestarea deciziilor pronunțate de F.G.A. prin care acesta soluționează cererile de plată a despăgubirilor, litigii care țin de sfera contenciosului administrativ.

Conchizând în sensul că soluționarea acestor litigii de către instanțele civile reprezintă o excepție de la regulă și că în nici un caz nu se poate extinde sfera de competența a instanțelor civile asupra tuturor cauzelor care implică Fondul de Garantare a Asiguraților, pentru considerentele de fapt și de drept mai sus arătate, în temeiul art. 130 și art. 131 din C. proc. civ., instanța a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și, raportat la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere calitatea pârâtului, a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, în temeiul art. 134-135 C. proc. civ., a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 28 martie 2023, sub același număr de dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe, Curtea de Apel București și Judecătoria Sectorului 2 București, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, iar declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că reclamanta, creditor de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraților, solicitând plata unei sume de bani reprezentând despăgubiri, în temeiul art. 12 alin. (1)

din lege, învederând faptul că, deși cererea de plată a fost transmisă la F.G.A. în data de 18 octombrie 2021, Fondul nu a soluționat în nici un fel cererea.

Divergența care a dus la crearea prezentului conflict de competență a fost determinată de calificarea diferită dată acțiunii de cele două instanțe care și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei.

Prin urmare, în stabilirea instanței competente material, se impune, în prealabil, calificarea raportului juridic din care derivă creanța creditorului.

Din analiza art. 12 și următoarele din Legea nr. 213/2015 reiese că interpunerea Fondului în raportul juridic de garantare existent între creditorul de asigurări și asigurător intervine în situația insolvabilității sau falimentului asigurătorului și urmărește satisfacerea creanței de asigurări din disponibilitățile Fondului.

Însă, între creditorii de asigurări și Fond nu se naște un raport juridic distinct de cel originar, concluzia fiind susținută de jurisprudența Curții Constituționale a României, relevantă în acest sens fiind Decizia nr. 270/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 770/09.08.2021, și de jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 509/15.06.2020).

Așadar, natura dreptului pe care îl dobândește creditorul de asigurări este cea a unui drept subiectiv patrimonial, iar decizia Fondului privește aplicarea dispozițiilor legale în materie de asigurări și interpretarea contractului de asigurare încheiat de părți.

În altă ordine de idei, se reține că Legea nr. 213/2015 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraților nu emite o decizie de respingere a cererii de plată/de despăgubiri. Lacuna legislativă în discuție nu poate împiedica persoana îndreptățită să își valorifice drepturile și nici nu o poate pune într-o situație de inferioritate față de persoanele cărora li s-au soluționat cererile de plată.

Prin urmare, sub aspectul determinării instanței competente, trebuie avut în vedere că, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației revin spre competentă soluționare instanțelor civile de la sediul Fondului de Garantare.

Simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 213/2015, se impune ca, și în cazul refuzului Fondului de Garantare de a soluționa cererea de plată, să poată fi formulată cerere împotriva acestui refuz, tot la instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare.

Reținând, așadar, că natura juridică a pretențiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare este una civilă - drept de creanță izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este un raport între persoana vătămată în drepturi și autoritatea publică emitentă a actului administrativ vătămător, sunt aplicabile normele de competență generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competență din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecință, asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

Prin urmare, câtă vreme soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015 revine instanțelor civile de la sediul Fondului de Garantare a Asiguraților, soluționarea acțiunii având ca obiect obligarea acestuia la emiterea deciziei este tot de competența acelorași instanțe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situație, neexistând nicio rațiune juridică care să justifice partajarea competențelor instanțelor în raport de conduita emitentului actului atacat.

Nici faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile Legii nr. 554/2004 nu poate constitui un argument pentru reținerea competenței materiale a instanței de contencios administrativ, aceasta întrucât, pe de o parte, omisiunea de a soluționa o cerere ce vizează un drept eminamente civil nu poate fi considerată act administrativ asimilat, iar, pe de altă parte, în considerarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul restabilește calificarea juridică a actelor deduse judecății, nefiind ținut de textul de lege greșit invocat de parte.

În considerarea celor ce preced, făcând aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.