ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1806/2023

HOTĂRÂRE

26.09.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1806/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 20.07.2022, reclamantul Fondul de Garantare a Asiguraților, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea aprobării plății efectuate de F.G.A. la 28.10.2021 prin OP nr. x a sumei de 28.445 RON, sumă solicitată de A. prin cererea de plată nr. x/26.04.2017, soluționată prin decizia F.G.A. nr. 16517/27.08.2018, în sensul respingerii, ca urmare a atingerii plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 și obligarea pârâtei la restituirea sumei.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1 alin. (6) și urm. din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 12 și urm. din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, art. 1341 și urm. din C. civ., precum și toate celelalte dispoziții legale invocate în cuprinsul cererii.

La termenul de judecată din 07 noiembrie 2022 instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale raportat la art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G nr. 102/2021, și a rămas în pronunțare pe excepția necompetenței materiale.

Prin sentința civilă nr. 1970 din 07 noiembrie 2022 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

În motivarea soluției pronunțate, după evocarea dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, forma în vigoare la 24.09.2021, ulterior modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 102/2021, Curtea a precizat că, din interpretarea prevederilor art. VI ale O.U.G. nr. 102/2021 reiese faptul că acestea se referă exclusiv la procedurile administrative nu și la cele jurisdicționale, în privința acestora din urmă, norma de competență din Legea specială nr. 213/2015 făcând trimitere expresă la normele de competență generală din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În raport de dispozițiile art. 24 C. proc. civ. și data începerii procesului a reținut că această normă este de imediată aplicare, doar actele și operațiunile administrative în curs de emitere/efectuare fiind vizate de norma tranzitorie, sub aspectul condițiilor legale și al termenelor valabile la data la care a început procedura administrativă, iar nu în privința căii de atac prevăzute de lege, care se apreciază în funcție de norma de competență în vigoare la data începerii procesului.

Raportându-se la data efectuării plății, a apreciat că, în cauză, competența de soluționare a cererii în anularea aprobării plății se stabilește prin raportare la dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, forma în vigoare ulterior modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 102/2021, întrucât atât decizia de aprobare cât și cea de respingere a cererii de plată, reprezintă acte emise de reclamant în procesul de soluționare a cererii înregistrate de asigurat, cereri care, din punct de vedere material, sunt de competența judecătoriei în a cărei raza teritorială se află sediul pârâtului, Sector 2 București.

Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 2 București, secția Civilă, prin sentința civilă nr. 2761 din 14 martie 2023, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sectorului 2 București a arătat că reclamantul și-a fundamentat cauza juridică a acțiunii pe dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, susținând că solicitarea de anulare a actului administrativ este dată de prevederile art. 4 alin. (1) teza finală, respectiv de art. 1 alin. (6) din lege, în soluționarea cererii de chemare în judecată neputându-se face abstracție de acest aspect pentru a se dispune judecata de către instanța civilă, întrucât s-ar încălca principiul disponibilității specific procesului civil, prin înlăturarea temeiului de drept.

A subliniat faptul că noțiunea de contencios administrativ, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, vizează activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, fie din nesoluționarea în termenul legal sau din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim.

A apreciat că, deși prin norma de competență cuprinsă în art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a prevăzut în mod expres că împotriva deciziilor de respingere emise de Fondul de Garantare se poate formula contestație de competența materială a instanțelor civile, aceste prevederi nu pot fi aplicate prin analogie în cauză, normele de competență fiind de strictă interpretare și aplicare.

A concluzionat că o normă de competență ce reglementează o competență exclusiv în favoarea instanțelor civile și strict circumstanțiată ipotezei emiterii prealabile a unei decizii de respingere din partea Fondului de Garantare nu poate fi extinsă altor situații, în lipsa unei reglementări exprese în acest sens din partea legiuitorului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la 23.06.2023, sub același număr de dosar.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Curtea de Apel București și Judecătoria Sectorului 2 București - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Ivirea prezentului conflict negativ de competență a fost determinată de modul diferit în care cele două instanțe au interpretat dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015, precum și natura juridică a cererii de chemare în judecată, ca fiind civilă sau de contencios administrativ.

Obiectul litigiului îl reprezintă cererea formulată de reclamantul Fondul de Garantare a Asiguraților, în contradictoriu cu pârâta A. S.A. prin care se solicită anularea aprobării plății efectuate în 28.10.2021 pe fondul respingerii cererii de plată prin decizia F.G.A. nr. 16517/27.08.2018.

Instanțele în conflict și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal făcând aplicarea dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2021, raportându-se la faptul că plata sumei solicitată a fi restituită a fost efectuată după data intrării în vigoare a ordonanței, în timp ce Judecătoria Sectorului 2 București, secția Civilă, reținând calitatea pârâtului și temeiul de drept indicat de reclamant în susținerea cererii, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a stabilit competența de soluționare a pricinii în favoarea instanței de contencios administrativ.

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, "În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificarile și completările ulterioare.".

Prin O.U.G. nr. 102/2021, litigiile au fost transferate din competența secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București în cea a instanțelor civile, de drept comun, concordant cu natura civilă pe care o au atât actele emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, cât și drepturile dobândite de creditorii de asigurări, titulari ai cererilor de despăgubire sau de plată. Între creditorii de asigurări și Fond nu se naște un raport juridic distinct de cel care există între creditorul de asigurări și asigurătorul debitor; creanțele de asigurare derivă din raporturi juridice care sunt și continuă să fie raporturi juridice civile.

Reține instanța supremă că, deși normele speciale stabilesc competența instanțelor de drept comun numai în privința contestațiilor formulate împotriva deciziilor de respingere a cererilor de plată emise de F.G.A., atât decizia de aprobare a cererii de plată cât și decizia de respingere sunt acte emise de Fond de Garantare a Asiguraților în procesul de soluționare a cererii de plată.

De asemenea, întrucât natura juridică a pretențiilor solicitate este una civilă - drept de creanță izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, raportul juridic litigios nefiind un raport între persoana vătămată în drepturi și autoritatea publică emitentă a actului administrativ vătămător, în cauză, sunt aplicabile normele de competență generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competență din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Argumentele expuse sunt întărite de dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 potrivit căruia, " (...) Fondul, se constituie ca persoană juridică de drept public care își exercită atribuțiile și competențele potrivit prevederilor prezentei legi;", respectiv de cele ale art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, care definește autoritatea publică drept "orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică;".

Prin urmare, de vreme ce Fondul de Garantare a Asiguraților este o persoană juridică de drept public care nu acționează în regim de putere publică, acesta nu poate fi considerat "autoritate publică" în sensul legii contenciosului administrativ pentru ca o acțiune având ca obiect anularea unei decizii emisă de fond în soluționarea unei cereri de despăgubire să fie considerată a declanșa un litigiu de contencios administrativ în sensul Legii nr. 554/2004.

Nici faptul că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile Legii nr. 554/2004 nu poate constitui un argument pentru reținerea competenței materiale a instanței de contencios administrativ, întrucât potrivit prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire.

De asemenea, deși potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată.", se impune a se arăta că art. 5 alin. (2) din același act normativ prevede că, "Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.".

Pe cale de consecință, asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență de atribuțiune a instanțelor civile de drept comun, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, în cauză, incidența legii de procedură aplicabile se stabilește în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 102/2021 de modificare a Legii nr. 213/2015, competența fiind determinată potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Luând act că valoarea obiectului cererii este inferioară valorii-prag de 200.000 RON, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4), cu aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) și art. 107 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.