ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1326/2023

HOTĂRÂRE

23.05.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1326/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 23 mai 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 05.05.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR (FGA), în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 5542/2004, a solicitat instanței de judecată să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată transmise în data de 15.10.2021, în conformitate cu dispozițiile legale; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și pe toate dispozițiile legale invocate în cadrul acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 2103 din 11.11.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, în cauză, este aplicabilă Legea nr. 213/2015 în forma acesteia în vigoare la 05.05.2022, data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul Curții de Apel București, dată la care dispozițiile art. 13 alin. (5) din acest act normativ stabileau că revine instanțelor civile competența de soluționare a contestațiilor formulate împotriva deciziilor de respingere emise de FGA.

A mai reținut instanța faptul că, Legea nr. 554/2004 constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ și fiscal, fiind posibile derogări de la reglementarea sa prin normele altor acte legislative cu caracter special (lege, ordonanță a Guvernului sau ordonanță de urgență a Guvernului), astfel încât competența de judecată să fie stabilită potrivit altor reguli. Totodată, competența instanței de contencios administrativ nu este una intuitu personae, iar calitatea de instituție/autoritate publică a uneia din părți nu atrage în mod automat aplicarea jurisdicției contenciosului administrativ.

Totodată, Curtea de Apel București a reținut că, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară. Se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal (art. 2 alin. (2) din aceeași lege).

Prin urmare, raportat la dispozițiile art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea contenciosului administrativ, pentru rațiuni de simetrie juridică, acțiunea împotriva refuzului autorității publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal (act asimilat) s-ar supune normelor de competență prevăzute de lege pentru situația în care pârâta ar fi emis un act tipic.

Or, dacă legea prevede competența instanței civile de la sediul Fondului de Garantare a Asiguraților în ceea ce privește anularea actului tipic reprezentat de decizia de respingere, a conchis Curtea de Apel București că, nu pot deveni aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004 în cazul în care acțiunea are ca obiect obligarea aceleiași autorități la soluționarea cererii de plată (printr-o decizie motivată), deoarece competența în materia contenciosului administrativ este stabilită tot prin raportare la obiectul constând în anularea actului tipic și, în același timp, este prevăzută în mod expres imposibilitatea de a ataca pe calea contenciosului administrativ actele în privința cărora legea organică prevede o altă procedură judiciară.

Fiind o cerere evaluabilă, sub 200.000 de RON, a apreciat că revine judecătoriei competența materială, potrivit prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k) coroborate cu cele ale art. 123 C. proc. civ., iar din punct de vedere teritorial, legea specială a stabilit exclusivitatea în favoarea instanței civile de la sediul Fondului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 29 noiembrie 2022.

Prin sentința civilă nr. 2739 din 14 martie 2023, Judecătoria Sectorului 2 București, secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, deși prin norma de competență cuprinsă în art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a prevăzut în mod expres că împotriva deciziilor de respingere emise de Fondul de garantare se poate formula contestație de competența materială a instanțelor civile, instanța nu poate aplica prin analogie aceste prevederi în condițiile în care normele de competență sunt de strictă interpretare și aplicare.

În cauză, apreciază că această concluzie este și mai evidentă, în condițiile în care legiuitorul a dat în competența instanțelor civile litigii având ca obiect contestarea deciziilor pronunțate de Fondul de Garantare a Asiguraților prin care acesta soluționează cererile de plată a despăgubirilor. Soluționarea acestora de către instanțele civile reprezintă o excepție de la regulă și în nici un caz nu se poate extinde sfera de competența a instanțelor civile asupra tuturor cauzelor care implică Fondul de Garantare a Asiguraților.

Astfel, a reținut că, în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ sunt prevăzute ca instanțe de contencios administrativ: secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel și tribunalele administrativ-fiscale.

Prin urmare, o normă ce reglementează o competență specială exclusiv în favoarea instanțelor civile și strict circumstanțiată ipotezei emiterii prealabile a unei decizii de respingere din partea FGA nu poate fi extinsă altor situații, în lipsa unei reglementări exprese în acest sens din partea legiuitorului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, în limitele sesizării, stabilind în favoarea Judecătoriei Sector 2 București competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Înalta Curte reține că, în cauză, conflictul privește competența materială de soluționare a litigiului.

Apariția conflictului negativ de competență a fost determinată de modul diferit în care cele două instanțe au interpretat dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015, precum și natura juridică a cererii de chemare în judecată, civilă sau de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2021, "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Ipoteza reglementată de dispozițiile legale sus citate presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraților, ca atare, are în vedere cazul în care pârâtul înțelege să răspundă cererii de acordare a despăgubirilor.

În cauza dedusă judecății însă, reclamanta invocă lipsa oricărui răspuns din partea Fondului de Garantare a Asiguraților.

Având în vedere această particularitate a cauzei, Înalta Curte reține că, deși legea nu se referă explicit la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraților refuză, prin omisiune, să răspundă cererii de acordare a despăgubirilor, nu se poate concluziona, pe de o parte, că cererea ar aparține materiei contenciosului administrativ, ori, pe de altă parte, că atare conduită a pârâtului de a nu răspunde ar putea rămâne în afara controlului jurisdicțional.

Referitor la natura juridică a pretențiilor din cuprinsul cererii introductive, aceasta este una de drept civil, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din contractul de asigurare, în contextul producerii riscului asigurat.

Faptul că, în cazul specific al insolvabilității sau falimentului asigurătorului, creanța rămasă nesatisfăcută beneficiază de o garanție legală, fiind acoperită din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, nu are drept semnificație nașterea unui raport juridic nou, între creditor și Fond, distinct de raportul primar. Concluzia în acest sens este susținută de jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizia nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 509/15.06.2020.

În ceea ce privește instanța competentă, dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 instituie, o dată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2021, competența instanțelor civile în a căror rază teritorială se află sediul Fondului de Garantare a Asiguraților de a soluționa atât contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor, cât și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației.

Astfel, potrivit Notei de fundamentare a O.U.G. nr. 102/2021, legiuitorul delegat a precizat, fără a se lăsa loc de interpretare, că se are în vedere "modificarea căii de atac a deciziilor Fondului de respingere a plății sumelor solicitate; astfel, proiectul de Ordonanță de urgență prevede faptul că asemenea decizii pot fi contestate la instanțele civile de la sediul Fondului (spre deosebire de prevederile actuale care stabilesc posibilitatea de contestare la Curtea de Apel București), căile de atac fiind cele prevăzute de C. proc. civ. (…)".

Deși legiuitorul nu a prevăzut cărei instanțe aparține competența de soluționare a cererii reclamantului de obligare a pârâtului la emiterea deciziei, în cazul în care aceasta nu a fost emisă, această competență nu poate fi distinctă de cea prevăzută în situația emiterii deciziei. Întrucât legiuitorul a înțeles să instituie o competență materială în favoarea instanțelor civile de la sediul Fondului, aceasta se extinde și în privința cererii care vizează nesoluționarea în termen legal a cererii de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a pretențiilor.

În sprijinul acestei interpretări vin și argumentele expuse în Decizia ÎCCJ nr. IX din 20.03.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 653/28.07.2006.

Astfel, având a soluționa un recurs în interesul legii legat de determinarea instanței competente în situația în care textul de lege prevede doar instanța competentă să soluționeze litigiile decurgând din dispoziția de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură emise în baza Legii nr. 10/2001, nu și instanța competentă să judece refuzul emiterii dispoziției, Înalta Curte a reținut că, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a reglementat că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. De aceea, a mai reținut instanța supremă, rațiuni de simetrie impun ca și în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică notificată.

Având în vedere similitudinile existente cu prezenta cauză, considerentele deciziei învederate se aplică mutatis mutandis și în cauză, astfel că în ceea ce privește obligarea pârâtului să emită decizia de admitere sau respingere a pretențiilor, instanța civilă are competența să soluționeze și această cerere nu numai pe cea care vizează o decizie emisă.

Nici faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile Legii nr. 554/2004 nu poate constitui un argument pentru reținerea competenței materiale a instanței de contencios administrativ. Aceasta întrucât, pe de o parte, omisiunea de a soluționa o cerere ce vizează un drept eminamente civil nu poate fi considerată act administrativ asimilat, iar, pe de altă parte, judecătorul restabilește calificarea juridică exactă a actelor juridice deduse judecății, nefiind ținut de textul de lege invocat de parte, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., procedura prealabilă cu pârâta având o natură administrativă necontencioasă.

Așadar, fiind o cerere privind o obligație de a face neevaluabilă în bani, competența materială de soluționare a cauzei revine judecătoriei, potrivit prevederilor art. 94 pct. 1 lit. h) din C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 123 din același Cod, iar din punct de vedere teritorial, legea specială a stabilit exclusivitatea în favoarea instanței civile de la sediul Fondului.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, precum și a principiului simetriei actelor juridice, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, căreia i se va trimite dosarul spre soluționare.