ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 731/2023

HOTĂRÂRE

22.03.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 731/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 22 martie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 5.05.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARATARE A ASIGURAȚILOR, a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună: obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată transmise la FGA în data de 23.10.2021, în conformitate cu dispozițiile legale; obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, a invocat art. 1 rap. la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 2167 din 18 noiembrie 2022, Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea prezentei cauze în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

În fundamentarea acestei soluții, instanța a reținut, în esență:

Pentru a pronunța această soluție instanța, văzând și dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 2 C., a reținut, în esență, că prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021 (în vigoare începând cu data de 24.09.2021) sunt aplicabile în cauză.

Astfel, deși în speță nu se critică o decizie emisă de pârât de respingere a sumelor pretinse, acțiunea este circumscrisă art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, întrucât finalitatea urmărită de reclamantă este aceea de acordare a sumei solicitate prin cererea de plată, iar lipsa de răspuns a FGA este asimilată deciziei de respingere a cererii.

Prin urmare, având în vedere că în materia contestației împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de despăgubire sau de plată îndreptate către Fondul de Garantare a Asiguraților, în desfășurarea activității sale de garantare a plății de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, instanțele civile de la sediul Fondului au competență materială și teritorială exclusivă, fapt ce nu poate fi înlăturat de părți, aceleași reguli de competență aplicându-se, din rațiuni de simetrie, și în cazul refuzului de a soluționa o cerere sau nesoluționării ei în termen rezonabil.

Fiind o cerere evaluabilă, sub 200.000 de RON, competența materială revine judecătoriei, potrivit prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., iar din punct de vedere teritorial, legea specială a stabilit competența teritorială exclusivă în favoarea instanței civile de la sediul Fondului.

Pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București cauza a fost înregistrată sub același număr x/2022.

Prin sentința civilă nr. 1092 din 7 februarie 2023, Judecătoria Sectorului 2 București – secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, a constatat ivit un conflict negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în baza art. 134 C. proc. civ. și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

În fundamentarea acestei soluții, instanța a reținut, în esență, că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 și art. 8 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, din perspectiva competenței materiale, cererea reclamantului se impune a fi analizată în raport de prevederile Legii nr. 554/2004.

Totodată, este adevărat că art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii cererii la instanță, respectiv cum așa au fost modificat prin intrarea în vigoare la 24.09.2021 a O.U.G. nr. 102/2021 art. I pct. 23 și III alin. (1), prevede că:, (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Instanța nu poate aplica însă prin analogie aceste prevederi în condițiile în care normele de competență sunt de strictă interpretare și aplicare. În cauză această concluzie este și mai evidentă, în condițiile în care legiuitorul a dat în competența instanțelor civile litigii având ca obiect contestarea deciziilor pronunțate de FGA prin care acesta soluționează cererile de plată a despăgubirilor, litigii care țin de sfera contenciosului administrativ. Soluționarea acestora de către instanțele civile reprezintă o excepție de la regulă și în niciun caz nu se poate extinde sfera de competența a instanțelor civile asupra tuturor cauzelor care implică Fondul de Garantare a Asiguraților.

Pentru aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul art. 130 și art. 131 din C. proc. civ., instanța a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și, raportat la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere calitatea pârâtului, a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – secția contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București – secția Civilă competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Ivirea prezentului conflict negativ de competență a fost determinată de modul diferit în care cele două instanțe au interpretat dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 precum și natura juridică a cererii de chemare în judecată, ca fiind civilă sau de contencios administrativ.

Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 05.05.2022, reclamanta A. S.A a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la soluționarea de îndată a cererii de plată din data de 23.10.2021, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea acțiunii, reclamanta arată că a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015, respectiv a înaintat cererea de plată Fondului de Garantare a Asiguraților la 23.10.2021 prin care a solicitat plata despăgubirilor, invocând nerespectarea de către pârâtă a obligației de a soluționa cererea de plată, potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015.

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, "În termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege."

Totodată, potrivit dispozițiilor alin. (4), (5) și (5

) al aceluiași articol: "(4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 123; comisia specială poate dispune suspendarea soluționării cererii de plată, în condițiile art. 16 alin. (3). (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (5

) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

Se impune a se mai arăta că, în conformitate cu art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015, "Orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în stare de insolvență poate formula o cerere de plată motivată, adresată Fondului în condițiile prevăzute la art. 12

și alin. (4), dar nu mai târziu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior, sub sancțiunea decăderii din drept."

Înalta Curte reține că ipoteza mai sus menționată, reglementată de art. 13 din Legea nr. 213/2015, presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraților, ipoteză care nu se regăsește în speță, întrucât reclamanta se plânge de lipsa unui răspuns din partea Fondului de Garantare a Asiguraților, la cererea formulată în sensul art. 13 din Legea nr. 213/2015.

În condițiile în care Legea nr. 213/2015 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraților nu emite decizia nu se poate însă refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului pârâtului nu poate rămâne necenzurat pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră îndreptățit la despăgubiri de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, art. 21 alin. (2) din Constituția României prevede că acest drept poate fi exercitat neîngrădit.

Sub aspectul determinării instanței competente, trebuie avut în vedere că, astfel cum s-a menționat, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, competente să soluționeze contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației sunt instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare.

De aceea, se impune ca și în cazul refuzului Fondului de Garantare de a soluționa cererea de plată, să poată fi formulată cerere împotriva acestui refuz, tot la instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare, simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 213/2015.

Lacuna legislativă în discuție nu poate împiedica persoana îndreptățită să își valorifice drepturile și nici nu o poate pune într-o situație de inferioritate față de persoanele cărora li s-au soluționat cererile de plată.

Totodată, se impune a fi reținut că natura juridică a pretențiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare este una civilă – drept de creanță izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este un raport între persoana vătămată în drepturi și autoritatea publică emitentă a actului administrativ vătămător, astfel că sunt aplicabile normele de competență generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competență din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecință, asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

Câtă vreme soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, revine instanțelor civile de la sediul Fondului de Garantare a Asiguraților, soluționarea acțiunii având ca obiect obligarea acestuia la emiterea deciziei este tot de competența acelorași instanțe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situație, neexistând nicio rațiune juridică care să justifice partajarea competențelor instanțelor în raport de conduita emitentului actului atacat.

Nici faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile Legii nr. 554/2004 nu poate constitui un argument pentru reținerea competenței materiale a instanței de contencios administrativ. Aceasta întrucât, pe de o parte, omisiunea de a soluționa o cerere ce vizează un drept eminamente civil nu poate fi considerată act administrativ asimilat, iar, pe de altă parte, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ. judecătorul restabilește calificarea juridică a actelor deduse judecății, nefiind ținut de textul de lege greșit invocat de parte.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București – secția Civilă.