ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1252/2023

HOTĂRÂRE

17.05.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1252/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 17 mai 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 09.05.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a solicitat instanței de judecată să dispună obligarea acestuia la soluționarea de îndată a cererii de plată transmise la FGA în data de 18.10.2021, în conformitate cu dispozițiile legale și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 2134 din 14 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

În esență, instanța a reținut că, prin O.U.G. nr. 102/2021 pentru modificarea și completarea Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților și pentru modificarea altor acte normative, art. 13 alin. (5) a fost modificat astfel:

"(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

Chiar dacă în prezenta cauză obiectul cererii îl constituie obligarea pârâtului la emiterea deciziei, iar prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, vizează ipoteza unei decizii de respingere a cererii de plată, Curtea a apreciat că, din rațiuni de simetrie juridică, precum și caracterul unitar al procedurii de soluționare a cererilor depuse de persoanele îndreptățite la obținerea de despăgubiri din partea F.G.A., impun soluția aplicării art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 și în ipoteza de față, în care partea solicită obligarea pârâtului la emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor solicitate.

Instanța a avut în vedere dezlegarea dată, într-o situație similară, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. IX din 20.03.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 653/28.07.2006, prin care s-a soluționat un recurs în interesul legii și s-a stabilit că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă.

A arătat instanța că, în mod similar reglementării din art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 care are în vedere doar ipoteza existenței a unei decizii de respingere a cererii de despăgubire, textul tăcând în privința situației de refuz de emitere decizie din partea F.G.A. sau de neemitere a deciziei într-un termen rezonabil și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, interpretat prin decizia RIL IX/2006 prevedea că "Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".

Instanța supremă a indicat faptul că rațiuni de simetrie impun ca și în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere împotriva acestui refuz, tot la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică notificată.

Prin urmare, având în vedere că în materia contestației împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de despăgubire sau de plată îndreptate către Fondul de Garantare a Asiguraților, în desfășurarea activității sale de garantare a plății de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, instanțele civile de la sediul Fondului au competență materială și teritorială exclusivă, fapt ce nu poate fi înlăturat de părți, aceleași reguli de competență se vor aplica, din rațiuni de simetrie, și în cazul refuzului de a soluționa o cerere sau nesoluționării ei în termen rezonabil.

Așadar, ținând seama și de prevederile art. 94, alin. (1), lit. k) noul C. proc. civ. (valoarea litigiului sub 200.000 RON), precum și de împrejurarea că sediul pârâtului este în sectorul 2 Bucuresti, Curtea de apel a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Judecatoriei Sectorului 2 București.

Prin sentința civilă nr. 2573 din 9 martie 2023, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, secția Civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

În esență, Judecătoria Sectorului 2 București a reținut că potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, nesoluționarea în termenul legal a unei cereri este definită ca faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Conform art. 8 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Ca atare, instanța a apreciat că, din perspectiva competenței materiale, cererea reclamanților se impune a fi analizată în raport de prevederile Legii nr. 554/2004.

Totodată, a mai arătat că este adevărat că art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii cererii la instanță, respectiv cum așa au fost modificat prin intrarea în vigoare la 24.09.2021 a O.U.G. nr. 102/2021 art. I pct. 23 și III alin. (1), prevede că "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

Instanța a arătat, însă, că nu poate aplica prin analogie aceste prevederi în condițiile în care normele de competență sunt de strictă interpretare și aplicare. În cauză această concluzie este și mai evidentă, în condițiile în care legiuitorul a dat în competența instanțelor civile litigii având ca obiect contestarea deciziilor pronunțate de Fondul de Garantare a Asiguraților prin care acesta soluționează cererile de plată a despăgubirilor, litigii care țin de sfera contenciosului administrativ.

Soluționarea acestora de către instanțele civile reprezintă o excepție de la regulă și în nici un caz nu se poate extinde sfera de competența a instanțelor civile asupra tuturor cauzelor care implică Fondul de Garantare a Asiguraților.

Având în vedere toate aspectele de fapt și de drept reținute, în temeiul art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, instanța a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu.

În consecință, Judecătoria Sectorului 2 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că instanțele, respectiv Curtea de Apel București și Judecătoria Sectorului 2 București, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Niciuna din instanțele aflate în conflict nu se consideră competentă din punct de vedere material să judece cererea cu care a fost sesizată.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Înalta Curte reține că instanțele au fost învestite cu un litigiu având ca obiect obligația de a face, prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: obligarea F.G.A. la soluționarea de îndată a cererii de plată transmise la data de 18.10.2021, în conformitate cu dispozițiile legale; cu cheltuieli de judecată.

Pentru a determina competența materială de soluționare a cauzei, față de obiectul acțiunii, Înalta Curte arată că, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 102/2021, în termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege. Totodată, potrivit aceluiași articol:

"(4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 12

; comisia specială poate dispune suspendarea soluționării cererii de plată, în condițiile art. 16 alin. (3). (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (5

) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în stare de insolvență poate formula o cerere de plată motivată, adresată Fondului în condițiile prevăzute la art. 12

și alin. (4), dar nu mai târziu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior, sub sancțiunea decăderii din drept.

În raport de dispozițiile Legii nr. 213/2015, normă specială, derogatorie de la norma generală, care se aplică prioritar față de aceasta, nu există rațiune juridică care să justifice partajarea competențelor instanțelor în raport de conduita emitentului actului atacat. Câtă vreme soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, revine instanțelor civile de la sediul Fondului, soluționarea acțiunii având ca obiect obligarea Fondului la emiterea deciziei este tot de competența acelorași instanțe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situație.

De altfel, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. IX din 20.03.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 653/28.07.2006, dată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă, iar premisele sunt identice cu cele din prezenta acțiune.

Mai mult decât atât, deși, potrivit Legii nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată, se impune a se arăta că art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Or, așa cum s-a arătat, în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 102/2021 de modificare a Legii nr. 213/2015, competența este determinată potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, inclusiv în situația acțiunii având ca obiect obligarea Fondului la emiterea deciziei, moment care îl precedă pe cel reglementat de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

În consecință, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Sectorului 2 București, așa încât, cu aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.