ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 633/2023

HOTĂRÂRE

15.03.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 633/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 15 martie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 05.05.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a solicitat instanței de judecată să dispună obligarea acestuia la soluționarea de îndată a cererii de plată transmise la FGA în data de 23.10.2021, în conformitate cu dispozițiile legale și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1847 din 26 octombrie 2022, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

În esență, instanța a reținut că, prin O.U.G. nr. 102/2021 pentru modificarea și completarea Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților și pentru modificarea altor acte normative, art. 13 alin. (5) a fost modificat astfel: "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

Chiar dacă în prezenta cauză obiectul cererii îl constituie obligarea pârâtului la emiterea deciziei, iar prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, vizează ipoteza unei decizii de respingere a cererii de plată, Curtea a apreciat că, din rațiuni de simetrie juridică, precum și caracterul unitar al procedurii de soluționare a cererilor depuse de persoanele îndreptățite la obținerea de despăgubiri din partea F.G.A., impun soluția aplicării art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 și în ipoteza de față, în care partea solicită obligarea pârâtului la emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor solicitate.

Instanța a concluzionat în sensul că opțiunea legiuitorului prin modificarea operată cu privire la sistemul căilor de atac împotriva deciziei de respingere este neechivocă, în favoarea instanței civile, chiar dacă decizia F.G.A. are natura juridică a unui act administrativ tipic sau asimilat, precum în cauza de față.

Totodată a mai arătat că nu există nicio rațiune pentru care să se considere că legiuitorul ar fi intenționat să păstreze în competența instanțelor specializate de contencios administrativ soluționarea litigiilor intervenite într-o fază prealabilă a aplicării Legii nr. 213/2015 și să transfere instanțelor civile litigiile apărute ulterior, după momentul emiterii deciziei de respingere totală sau parțială a cererii de plată. O abordare unitară a litigiilor presupune stabilirea unei calificări juridice unice a raportului dintre părți, cu consecința identificării unui singur tip de instanțe competente a soluționa aceste litigii, cu atât mai mult cu cât scopul adoptării O.U.G. nr. 102/2021 a fost, potrivit preambulului acestui act normativ, accelerarea procedurilor de acordare a despăgubirilor, accelerare care implică în mod necesar și o viziune unitară asupra instanțelor de judecată competente și a procedurilor de judecată aferente.

Așadar, ținând seama și de prevederile art. 94, alin. (1), lit. k) noul C. proc. civ. (valoarea litigiului sub 200.000 RON), precum și de împrejurarea că sediul pârâtului este în sectorul 2 Bucuresti, Curtea de apel a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Judecatoriei Sectorului 2 București.

Prin sentința civilă nr. 1662 din 17 februarie 2023, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București – secția Civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

În esență, Judecătoria Sectorului 2 București a reținut că, potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Sub acest aspect, instanța a constatat că reclamanta a invocat ca temei juridic, în special, art. 1, raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Mai mult decât atât, reclamanta a menționat în mod expres în cererea introductivă de instanță că este vorba despre o "acțiune în contencios administrativ", a solicitat aplicarea unor măsuri specifice contenciosului administrativ, respectiv, aplicarea unei amenzi pe zi conducătorului unității, aplicarea unor penalități pe zi de întârziere. Așadar, reclamanta a stabilit expressis verbis cauza cererii de chemare în judecată, iar instanța este obligată să o respecte, neputând-o modifica, potrivit art. 22 alin. (5) C. proc. civ., iar Curtea de Apel București nu a procedat la aplicarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în sensul că nu a recalificat cererea introductivă de instanță.

Totodată, a mai arătat că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată, iar interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. De asemenea, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

De asemenea, instanța a reținut că potrivit art. 1 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, pârâtul Fondul de garantare a asiguraților se constituie ca persoană juridică de drept public care își exercită atribuțiile și competențele potrivit prevederilor prezentei legi. Or, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

Sub acest aspect, instanța a arătat că pârâtul este o autoritate publică centrală despre care se afirmă că ar fi refuzat nejustificat să rezolve o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim aparținând reclamantei, sens în care ne aflăm în prezența unui litigiu de contencios administrativ, pârâtul fiind o persoană juridică de drept public, integrat în noțiunea de autoritate publică, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, textul de lege invocat de către prima instanță - art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, este de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extins la alte tipuri de litigii, precum cel din speță.

Instanța a mai arătat că aplicarea prin analogie a textului legal antemenționat la prezenta cerere de chemare în judecată, nu are niciun suport legal, iar dacă s-ar valida raționamentul primei instanțe învestite cu soluționarea pricinii s-ar schimba cauza cererii de chemare în judecată, ceea ce nu este cu putință, întrucât reclamanta este singura îndrituită să determine cauza cererii introductive de instanță.

Având în vedere toate aspectele de fapt și de drept reținute, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 96 pct. 1 C. proc. civ., în referire la art. 129 alin. (2) pct. 2 și art. 130 alin. (2), instanța a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu.

În consecință, Judecătoria Sectorului 2 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că instanțele, respectiv Curtea de Apel București și Judecătoria Sectorului 2 București, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Niciuna din instanțele aflate în conflict nu se consideră competentă din punct de vedere material să judece cererea cu care a fost sesizată.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Înalta Curte reține că instanțele au fost învestite cu un litigiu având ca obiect obligație de a face, prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: obligarea F.G.A. la soluționarea de îndată a cererii de plată transmise la data de 23.10.2021, în conformitate cu dispozițiile legale; cu cheltuieli de judecată.

Pentru a determina competența materială de soluționare a cauzei, față de obiectul acțiunii, Înalta Curte arată că, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 102/2021, în termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege. Totodată, potrivit aceluiași articol: "(4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 12

; comisia specială poate dispune suspendarea soluționării cererii de plată, în condițiile art. 16 alin. (3). (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (5

) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în stare de insolvență poate formula o cerere de plată motivată, adresată Fondului în condițiile prevăzute la art. 12

și alin. (4), dar nu mai târziu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior, sub sancțiunea decăderii din drept.

În raport de dispozițiile Legii nr. 213/2015, normă specială, derogatorie de la norma generală, care se aplică prioritar față de aceasta, nu există rațiune juridică care să justifice partajarea competențelor instanțelor în raport de conduita emitentului actului atacat. Câtă vreme soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, revine instanțelor civile de la sediul Fondului, soluționarea acțiunii având ca obiect obligarea Fondului la emiterea deciziei este tot de competența acelorași instanțe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situație.

De altfel, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. IX din 20.03.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 653/28.07.2006, dată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă, iar premisele sunt identice cu cele din prezenta acțiune.

Mai mult decât atât, deși, potrivit Legii nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată, se impune a se arăta că art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Or, așa cum s-a arătat, în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 102/2021 de modificare a Legii nr. 213/2015, competența este determinată potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, inclusiv în situația acțiunii având ca obiect obligarea Fondului la emiterea deciziei, moment care îl precedă pe cel reglementat de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

În consecință, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Sectorului 2 București, așa încât, cu aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.