ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2344/2023

Circumstanțele litigiului: Prin cererea înregistrată la 17 septembrie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub dosar nr. x/2019, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Trezorerie și Datorie Publică, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 34.389.000 RON.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București: Prin sentința civilă nr. 1280 din 20 octombrie 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Trezorerie și Datorie Publică.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București: Prin decizia civilă nr. 158A din 10 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1280 din 20 octombrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Recurs - Înalta Curte de Casație și Justiție: Prin decizia nr. 957 din 25 mai 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 158A din 10 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A fost respinsă cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul C..

Cererea de revizuire: La 11 octombrie 2023 a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, cererea de revizuire împotriva deciziei nr. 957 din 25 mai 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de revizuenta A.. Invocând dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 și art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuenta a solicitat admiterea cererii de revizuire și desființarea deciziei atacate, iar pe fondul cererii, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului astfel cum a fost formulat. Cu privire la motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., revizuenta a arătat că instanța de recurs a depășit în mod flagrant limitele principiului disponibilității și s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut (extra petita), a modificat considerentele pentru care a fost admisă excepția prescripției și a reținut o pretinsă aplicare a Decretului Lege nr. 167/1958, omițând să pună în discuția părților această împrejurare ce nu a format obiectul judecății în recurs, dat fiind că niciuna dintre părți nu și-a întemeiat apărările cu referire la o eventuală aplicare a acestui Decret. Instanța de recurs nu a motivat în niciun sens faptul că în privința Obligațiunii-Titlu nu ar fi aplicabil termenul de prescripție de 30 de ani, astfel încât aplicarea principiului non reformatio in pejus ar fi urmat să conducă la admiterea recursului prin validarea motivelor de recurs formulate de recurenți și, în niciun caz, al respingerea acestuia. Invocarea aplicabilității art. 25 din Decretul Lege nr. 167/1958 de către instanța de recurs direct în cadrul motivării, fără ca respectiva chestiune să fi fost pusă în discuția părților, reflectă o gravă încălcare atât a principiului disponibilității, dar și a principiilor contradictorialității și dreptului la apărare, câtă vreme părțile nu au cunoscut acest "extra petita" survenit prin interpretarea unilaterală a instanței de judecată, ceea ce atrage aplicarea art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. sub aspectul pronunțării asupra unui lucru care nu s-a cerut, cu consecința admiterii cererii de revizuire. În motivarea cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuenta a expus o scurtă circumstanțiere a situației de fapt, arătând că instanța de recurs a reținut o pretinsă inexistență a autorității de lucru judecat în raport cu decizia nr. 140/C din 23 martie 2009 a Curții de Apel Constanța, hotărâre ale cărei considerente erau pe deplin aplicabile cu autoritate de lucru judecat, în temeiul art. 430 și următoarele din C. proc. civ. Revizuenta a arătat că este incident cazul de revizuire privind existența a două hotărâri definitive potrivnice, caracterul contradictoriu rezultând prin simpla comparare a celor două hotărâri, fapt ce îl susține prin redarea unor pasaje din cuprinsul acestora.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin rezoluția completului de judecată, s-a stabilit termen de soluționare a căii extraordinare de atac la 28 noiembrie 2023, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra admisibilității cererii de revizuire vizând motivul reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța a reținut cauza în pronunțare, cu prioritate asupra excepției tardivității, invocată din oficiu.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prevederile art. 513 alin. (3) C. proc. civ. fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire, indiferent de motivul de revizuire pe care se fundamentează cererea, dezbaterile fiind limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază. a) Cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.: În verificarea cerințelor de admisibilitate, se reține că motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. reglementează un caz de reformare a hotărârii determinat de împrejurarea că instanța de judecată "s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut". Legiuitorul a prefigurat cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. pentru ipoteza în care instanța s-a pronunțat plus, minus sau extra petita ca fiind o aplicare a principiului disponibilității care guvernează procesul civil, principiu în conformitate cu care instanța este ținută să statueze numai în limitele fixate de cererile cu care a fost învestită. Textul de lege se referă la obiectul cererii cu care a fost învestită instanța, deci la pretențiile concrete formulate de părți, având natura juridică a cererii de chemare în judecată (principală, reconvențională sau incidentală) a cărei soluționare pune capăt litigiului. În jurisprudență s-a statuat că prin "lucru cerut", ipoteza invocată de revizuentă în cadrul cererii de revizuire, trebuie să se înțeleagă numai cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia și au stabilit obiectul pricinii supuse judecății, iar nu argumentele care susțin cererea, nefiind incident acest motiv de revizuire atunci când se invocă neanalizarea argumentelor invocate sau analizarea altor argumente decât cele invocate de către părți. În cauză, împrejurarea că instanța de recurs a modificat considerentele pentru care a fost admisă excepția prescripției și a reținut o pretinsă aplicare a Decretului Lege nr. 167/1958 - astfel cum este formulată critica revizuentei - nu are semnificația unei situații de extra petita și nu poate fi circumscrisă ipotezei prevăzute de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Susținerile revizuentei privesc, de fapt, nemulțumiri de fond asupra soluției instanței de recurs. Or, soluția pronunțată în recurs, din perspectiva rezolvării date criticilor de nelegalitate, nu mai poate fi antamată în prezenta cale extraordinară de atac, întrucât ar însemna deschiderea unei noi judecăți. Prin limitarea câmpului de aplicare a dispozițiilor art. 509 C. proc. civ. la cazurile expres prevăzute, legiuitorul a avut în vedere ca revizuirea să nu se transforme într-o veritabilă cale de atac de reformare. Prin urmare, nu este permis a se repune în discuție o hotărâre judecătorească definitivă atunci când partea este nemulțumită de soluția pronunțată, în caz contrar stabilitatea juridică și puterea de lucru judecat de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești rămânând fără niciun fel de eficiență. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică" implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, par. 52, Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24). Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 957 din 25 mai 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. b) Cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: Deliberând asupra excepției tardivității cererii de revizuire, invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară, în raport de dispozițiile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Conform dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., termenul de revizuire este de o lună și se va socoti în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri. Termenul de o lună are caracterul unui termen legal, imperativ și absolut, a cărui încălcare atrage sancțiunea decăderii părții din dreptul de a exercita calea de atac. În speță, hotărârile pretins potrivnice sunt decizia nr. 140 din 22 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța și decizia nr. 957 din 25 mai 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, revizuenta susținând că instanța de recurs a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei definitive anterioare pronunțate de Curtea de Apel Constanța. Așadar, ultima hotărâre, în sensul dispozițiilor legale anterior redate, este decizia pronunțată de instanța supremă, definitivă la data pronunțării. Aplicând dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. privind calculul termenelor procedurale, reiese că termenul de o lună prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în care se putea solicita revizuirea deciziei nr. 957 din 25 mai 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a împlinit la 25 iunie 2023. Cererea de revizuire a fost transmisă prin email la 10 octombrie 2023, astfel încât, față de data la care a rămas definitivă ultima hotărâre, se constată că revizuirea a fost introdusă cu încălcarea termenului de o lună prevăzut de dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Apărările formulate de revizuentă prin apărător, referitoare la momentul de început al termenului de revizuire, în sensul că termenul curge de la data comunicării hotărârii definitive, nu pot fi primite. Căile de atac, termenele și condițiile în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, legiuitorul având în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc judecata unui proces. În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează. Instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat, într-o jurisprudență constantă, că dreptul de acces la un tribunal independent și imparțial reglementat de lege nu este unul absolut, ci este supus, prin natura sa, unor limitări legale care însă trebuie să urmărească un scop legitim și să fie necesare și proporționale, reținând că, în cazul căilor extraordinare de atac de retractare, scopul reglementării unor termene îl reprezintă principiul securității raporturilor juridice. În același sens este și jurisprudența Curții Constituționale, care în cuprinsul deciziei nr. 545 din 10 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 110 din 8 februarie 2023, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a reținut că "hotărârea atacată prin intermediul revizuirii - cale extraordinară de atac - nu este criticată în raport cu materialul dosarului existent la data pronunțării acelei hotărâri, ci numai pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanța de judecată la data pronunțării. De aceea, formularea și motivarea unei cereri de revizuire nu depind în mod direct de cunoașterea argumentării instanței care a stat la baza pronunțării hotărârii atacate. (...)" De asemenea, Curtea Constituțională a reținut, în cuprinsul aceleiași decizii, că "în ipoteza în care constată existența motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, instanța competentă să soluționeze cererea de revizuire nu examinează temeinicia hotărârii atacate și nu decide care dintre hotărârile în discuție este cea judicioasă, ci se rezumă la a anula ultima hotărâre cu privire la care constată că nesocotește autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare. Pentru a decide astfel, instanța se pronunță asupra identității de părți, obiect și cauză în procesele soluționate prin hotărârile comparate, care indică încălcarea autorității de lucru judecat a celei mai întâi pronunțate. Or, în verificarea existenței triplei identități menționate, nu este necesar ca instanța care soluționează cererea de revizuire să analizeze considerentele pe care instanțele și-au fondat soluțiile pronunțate, ci soluția pronunțată și impusă prin dispozitivul hotărârilor. Art. 461 alin. (1) din C. proc. civ. clarifică obiectul asupra căruia poartă orice cale de atac, stabilind că partea din hotărâre împotriva căreia se îndreaptă aceasta este soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii. Așadar, revizuirea, la fel ca orice altă cale de atac, indiferent de caracterul acesteia - ordinară sau extraordinară, de reformare sau de retractare, devolutivă sau nedevolutivă, se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii. Chiar dacă, în concepția actuală a C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât și considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2) din acest act normativ, revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorității de lucru judecat nu poate viza decât soluția pronunțată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire este, așa cum s-a arătat mai sus, anularea ultimei hotărâri, în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăți existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuție (...) Faptul că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunțarea ultimei hotărâri nu împiedică accesul la justiție al părții și dreptul la apărare și nici nu contravine dispozițiilor art. 129 din Constituție referitoare la exercitarea căilor de atac, întrucât demonstrarea existenței motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu presupune cu necesitate cunoașterea considerentelor dezvoltate de instanța care a pronunțat ultima hotărâre, ci implică doar argumentarea existenței identității de părți, obiect și cauză din cele două procese, lucru posibil și în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită." Prin urmare, astfel cum a statuat Curtea Constituțională, și atunci când se invocă încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat, termenul de revizuire nu începe să curgă de la comunicarea hotărârii, ci de la rămânerea definitivă a acesteia. Având în vedere considerentele expuse, aplicând sancțiunea reglementată de art. 185 alin. (1) din C. proc. civ. pentru neexercitarea în termenul legal a căii extraordinare de atac, cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. urmează a fi respinsă, ca fiind tardiv formulată.