ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 957/2023

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată la data de 17.09.2019, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a Civilă sub nr. x/2019, reclamanții A., B. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală de Trezorerie și Datorie Publică în calitate de pârât, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 34.389.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1280 din 20 octombrie 2020 Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea formulată de către reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală de Trezorerie și Datorie Publică, ca prescrisă.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 158A din 10 februarie 2022, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B..

Calea de atac declarată în cauză Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții A. și B., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel. În dezvoltarea motivului de recurs, recurenții au susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, învederând că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 1890 din C. civ. de la 1864, și nu dispozițiile art. 1907 din același cod, reținerea unui alt termen de prescripție în afara celui de 30 ani fiind eronată și încălcând puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 18404 din 17.12.2001 a Judecătoriei Constanța, pronunțată în dosarul nr. x/2001, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 140/C din 23.03.2009 a Curții de Apel Constanța. Cu referire la termenul de prescripție a dreptului material la acțiune reținut în cauză, recurenții au arătat că potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul 167/1958, cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere. Sub acest aspect, au arătat că este un lucru cunoscut și dovedit că recurenții nu au putut acționa în justiție până în anul 1990, datorită regimului totalitar care a existat până la această dată. În ceea ce privește încălcarea puterii de lucru judecat, recurenții au susținut că o hotărâre judecătorească definitivă nu poate fi repusă în discuție, statul fiind obligat să garanteze soluția obținută în urma litigiului.

Înregistrarea dosarului Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă la 06 septembrie 2022, fiind repartizat aleatoriu Completului nr.

Prin rezoluția din 09 noiembrie 2022, Completul nr. 10 a stabilit termen de judecată la data 09 martie 2023, în vederea soluționării recursului. La acest termen de judecată, față de împrejurarea că, în cauză, s-a formulat cerere de intervenție accesorie de către terțul C., în vederea comunicării acestei cereri, cauza a fost amânată la data de 25 mai 2023. La termenul de judecată din 25 mai 2023, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului. 6. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că aspectele de nelegalitate deduse judecății prin cererea de recurs, precum și prin cererea de intervenție accesorie sunt similare, fapt pentru care vor fi analizate în cadrul unor considerente comune. Astfel, instanța supremă constată că aspectele de nelegalitate comune celor două cereri vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., argumentându-se, în esență, soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune, rezultat al încălcării normelor de drept material, prin reținerea incidenței în speță a prevederilor art. 1907 C. civ. de la 1864, în detrimentul celor ale art. 1890 C. civ., precum și al încălcării puterii de lucru judecat de care se bucură sentința civilă nr. 18404 din 17 decembrie 2001 a Judecătoriei Constanța, pronunțată în dosarul nr. x/2001, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 140/C din 23 martie 2009 a Curții de Apel Constanța. Criticile recurenților-reclamanți sunt nefondate. Înalta Curte are în vedere că litigiul de fond, în care a fost invocat acest mijloc procesual de apărare, are ca obiect acțiunea reclamanților în obligarea pârâtului Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la răscumpărarea bonului de 100 de lire sterline seria x cu o dobândă stabilită la 4%, cu 17 cupoane neachitate din totalul celor 44 de cupoane emise și la plata dobânzilor acumulate și capitalizate din data sistării plății dobânzilor până la data cererii de chemare în judecată. Prin sentința civilă nr. 1280 din 20 octombrie 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea formulată de către reclamanții A. și B., ca prescrisă. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prezenta acțiune nu poate fi calificată ca o acțiune în revendicare, imprescriptibilă extinctiv, ci ca o acțiune personală izvorâtă din contract, fiindu-i aplicabil termenul de prescripție de 5 ani, instituit de art. 1907 C. civ. în materia obligațiilor având ca obiect prestații periodice socotite pe an sau pe termene scurte. Prin decizia atacată în cauză, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe reținând că scadențele obligațiilor de plată a celor 17 cupoane neachitate se situează în perioada 01.10.1936-01.10.1944, precum și incidența în speță a dispozițiilor legii speciale, respectiv Legea nr. 142/1947, și a unui termen de prescripție de 10 ani de la data scadenței. Drept urmare, problema ridicată în cauză este aceea a termenului de prescripție, reținut de instanța de apel ca fiind cel de 10 ani prevăzut de Legea nr. 142/1947, în timp ce recurenții susțin că acest termen este unul de 30 de ani, reglementat de dispozițiile art. 1890 din C. civ. de la 1864 și care curge de la 1 ianuarie 1990. Analizând cauza, în raport de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că este lipsită de fundament legal critica recurenților conform căreia termenul de prescripție este cel de 30 de ani reglementat de dispozițiile art. 1890 C. civ. Contrar susținerii recurenților și a intervenientului accesoriu, instanța de apel a determinat corect că, în speță, nefiind vorba de un singur raport juridic obligațional, afectat de un termen suspensiv de 30 de ani – corespunzător unui număr de 17 cupoane rămase neachitate (o obligație uno ictu), ci de o prestație periodică socotită pe an sau pe termen, reprezentată de 17 cupoane neplătite, pentru determinarea momentului de începere a cursului prescripției, trebuie luată în considerare data scadenței înscrisă pentru fiecare cupon – identificată de instanțele de fond ca fiind cuprinsă între 01 octombrie 1936 și 01 octombrie 1944. Susținerea părților cu privire la existența unei obligații uno ictu și a existenței unui număr de cupoane neplătite, cu o durată a împrumutului (de "ajungere la maturitate", cum s-a susținut) de 30 de ani este contrazisă chiar de înscrisurile aflate la dosarul cauzei (dosarul de fond), depuse chiar de recurenți, unde este descrisă obligația asumată prin contractul de împrumut de către Statul Român, menționându-se că au fost emise un număr de 44 de cupoane, plătibile semestrial conform scării de plată și sumei înscrise pe fiecare cupon. În același timp, data exigibilității acestor cupoane, înscrisă pe fiecare din ele (pe verso), a permis instanței de apel să identifice intervalul scadenței, ca fiind cel cuprins între 01 octombrie 1936 și 01 octombrie 1944. Or, atunci când este vorba despre prestații valorificabile succesiv, chiar dacă își au izvorul în același raport, există un drept la acțiune distinct, căruia îi este atașată și o prescripție extinctivă distinctă. Cum obligația în cazul concret dedus judecății nu este uno ictu, fiind vorba de prestații succesive, în mod corect a reținut instanța de apel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1890 C. civ. care prevăd termenul de 30 de ani, cum susțin atât recurenții-reclamanți, cât și intervenientul. De asemenea, a reținut curtea de apel că împlinirii cursului prescripției i s-a opus o situație de forță majoră, aceea dată de instaurarea și funcționarea regimului comunist în perioada 1945-1989, ceea ce a condus la o reluare a cursului prescripției începând cu ianuarie 1990. Astfel, în speță au devenit incidente normele tranzitorii cuprinse în Decretul nr. 167/1958, care au reglementat, deopotrivă, prin dispozițiile art. 25 și 26, situația prescripțiilor începute anterior și neîmplinite la data intrării în vigoare a decretului. Potrivit art. 25 din Decretul nr. 167/1958 "Dispozițiile prezentului Decret sunt aplicabile și prescripțiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în Decretul de față vor fi socotite că încep să curgă de la intrarea în vigoare a acestui Decret. Cu toate acestea, dispozițiile legii anterioare, privitoare la termenele de prescripție, rămân mai departe aplicabile, dacă termenele ce ele prevăd se împlinesc înaintea celor fixate prin prezentul Decret", iar potrivit art. 26 "Pe data intrării în vigoare a Decretului de față, se abrogă orice dispoziții legale contrare prezentului Decret, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul de față". Rezultă în mod clar, potrivit dispozițiilor legale menționate, că intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 a însemnat instituirea unui termen de prescripție general (care, potrivit art. 3 alin. (1), era de 3 ani), în materia dreptului la acțiune având un obiect patrimonial, aplicabil în egală măsură prescripțiilor neîmplinite - cu rezerva situației în care termenele prevăzute de legile anterioare s-ar fi împlinit înaintea celor prevăzute de Decret, situație neregăsită în speță - precum și ipotezei în care termenele reglementate anterior erau mai lungi (interpretarea a contrario a dispozițiilor art. 26 din Decret). Or, aceasta din urmă este situația din speța dedusă judecății, în care termene succesive de 30 de ani aplicabile scadențelor din intervalul 1.04.1943-1.04.1951 (corespunzătoare celor 17 cupoane neplătite aferente obligațiunii la purtător pretinse de către reclamant) s-ar fi împlinit ulterior intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958, cel care, prin dispozițiile art. 26 coroborate cu cele ale art. 3 alin. (1), a limitat durata termenelor de prescripție, în materia drepturilor personale patrimoniale, la 3 ani. Concluzia corectă este aceea a reluării cursului prescripției după încetarea suspendării (conform art. 15 din Decretul nr. 167/1958), ceea ce în speță a însemnat ianuarie 1990, dată raportat la care termenul de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din acest act normativ, era cu mult timp împlinit anterior promovării acțiunii (17 septembrie 2019). Însă reținerea acestui termen mai scurt, de 3 ani, al prescripției extinctive ar constitui o agravare a situației recurenților, care nu poate avea loc în propria cale de atac, față de dispozițiile art. 481 C. proc. civ., care reglementează principiul non reformatio in pejus, acest principiu funcționând în favoarea recurenților-reclamanți, indiferent de conținutul criticilor formulate în cadrul căii de atac exercitate de aceștia, cu excepția cazului în care partea renunță în mod expres la aplicarea lui sau în cazurile anume prevăzute de lege, ceea ce nu se poate reține în speță. Față de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că motivul de recurs prin care recurenții-reclamanți au susținut ca fiind aplicabil termenul de prescripție de 30 ani, prevăzut de art. 1890 C. civ., este lipsit de fundament legal. Nefondată este și cea de-a doua critică formulată de recurenții-reclamanți, cât și de intervenientul accesoriu, privitoare la încălcarea puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 18404 din 17.12.2001 a Judecătoriei Constanța, pronunțată în dosarul nr. x/2001, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 140/C din 23.03.2009 a Curții de Apel Constanța, care va fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (10) pct. 7 din C. proc. civ. Analizând actele dosarului, precum și sentința civilă a cărei putere de lucru judecat a fost invocată, Înalta Curte constată că sentința în discuție a fost pronunțată într-un dosar în care recurenții nu au fost părți, fiind invocată puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate de instanțele de judecată în dosare cu același tip de obiect, în realitate, motivul de recurs aducând în discuție o jurisprudență neunitară în cauze cu același obiect. Din acest unghi de analiză, Înalta Curte are a observa, ab initio, că în sistemul de drept românesc jurisprudența nu constituie izvor de drept, instanțele judecătorești nefiind ținute de soluțiile pronunțate anterior de alte instanțe. Hotărârile judecătorești au aplicabilitate numai la speță, efectele lor neputând fi extinse la cauze similare cu care instanțele au fost învestite. În acest context trebuie menționat că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond, având competență în raza lor teritorială (cu titlu de exemplu hotărârile pronunțate în cauzele Zelca c. României, Albu c. României, Ioan Radu și alții c. României). Așadar, jurisprudența nu poate fi privită ca fiind unul dintre izvoarele de drept, chiar dacă judecătorul are un rol activ prin interpretarea legii, o adaptează noilor situații de fapt, suplinește omisiunea legislativă, spre a nu determina o denegare de dreptate, întrucât puterea creatoare de drept revine numai autorităților publice învestite cu aceasta prin Constituție. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs formulate sunt nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat. În raport de soluția pronunțată cu privire la recursul declarat în cauză, pentru aceleași considerente, Înalta Curte, făcând aplicarea art. 67 din C. proc. civ., va respinge și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul C.. PENTRU ACESTE MOTIVE,