ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1047/2023

Ședința publică din data de 8 iunie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată la data de 06 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună: (i) obligarea acesteia la plata sumei de 392.407 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 1.809.100 RON – prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 27.08.2009 întocmit de către expert evaluator A. în dosarul nr. x C. civ. și valoarea de 1.416.693 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 1.862 m.p. situat în mun. Ploiești, str. x, jud. Prahova, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective; (ii) obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

La data de 21 octombrie 2021, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1990/17.12.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea, constatând prescris dreptul material la acțiune.

Prin decizia civilă nr. 1261A din 27 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 1990 din 17 decembrie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1261A din 27 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2021 a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Recursul promovat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 13 decembrie 2022, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 5.

Prin recursul declarat de reclamantul Statul Român împotriva deciziei nr. 1261A din 27 septembrie 2022, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, invocând incidența motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de pct. 6, recurentul invocă o contrarietate a hotărârii instanței de apel între soluția pronunțată și considerente, arătând că tribunalul a reținut ca fiind momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, data emiterii Deciziei de despăgubire nr. 8761/28.10.2010 prin care a fost validat raportul de evaluare a imobilului nr. 3718/27.08.2010.

Pe de altă parte, instanța de control judiciar răspunzând criticilor reclamantului, a reținut că într-adevăr, momentul obiectiv nu poate fi cel reținut de tribunal, întrucât nu i se poate pretinde autorității publice care are dreptul să controleze activitatea unei entități subordonate să efectueze verificări zilnice, însă, cu toate acestea, a respins apelul.

Există așadar o contradicție vădită între considerentele deciziei recurate și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțată de prima instanță.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de pct. 8, recurentul arată că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2528 C. civ., privitor la prescripția extinctivă.

În mod greșit a reținut instanța de apel că momentul la care apelantul ar fi putut cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, este cel al emiterii deciziei de despăgubire și a titlului de conversie pe numele beneficiarului.

În acest sens a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție printr-o decizie de speță, Decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a secției I Civile, reținând că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde ea.

Prin raportare la aceste statuări, în mod eronat instanța de control judiciar a stabilit că momentul obiectiv de la care reclamantul-apelant din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al datei emiterii deciziei de despăgubire în favoarea beneficiarilor.

O condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existența unui prejudiciu, iar pentru ca acesta să poată fi reparat trebuie să îndeplinească următoarele condiții – să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Cât timp instanța de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia și nu lui însuși.

Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

Pe de altă parte, chiar dacă pârâta din prezenta cauză, cât și organul emitent al deciziei de despăgubire, s-au aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin acțiunea introdusă, având în vedere că sunt persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat un indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă.

Pe de altă parte, chiar dacă ministerul ar fi audiat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare și identificarea celor întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare și reevaluarea de către un evaluator autorizat ANEVAR a rapoartelor de evaluare identificate în etapa anterioară, pentru stabilirea prejudiciului produs.

Din aceste motive, recurentul era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel.

Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: cel născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii și raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecință, instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18 ianuarie 2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care s-a învederat diferența dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale de evaluare.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 4 ianuarie 2023, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția inadmisibilității formulării căii de atac, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Ulterior expunerii parcursului procesual al dosarului, în susținerea excepției inadmisibilității, intimata arată că reclamantul a înțeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin Decizia nr. 862A din 31 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/2021, ale cărei considerente statuează că indiferent dacă ne raportăm la momentul obiectiv, ori la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii.

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 din C. proc. civ., potrivit cărora "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare prevăzută de art. 493 din C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 6 august 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din data de 20 februarie 2023, în temeiul dispozițiilor art. 471 alin. (5) C. proc. civ., completul filtru a stabilit termen de judecată la data de 8 iunie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1261A din 27 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2021.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ce privește excepția inadmisibilității recursului invocată de către intimată prin întâmpinare, prin raportare la argumentul pe care aceasta s-a întemeiat, respectiv împrejurarea că o cauză similară a fost soluționată definitiv, Înalta Curte reține că reprezintă o apărare de fond și nu o veritabilă excepție, argumentele invocate urmând a fi avute în vedere la soluționarea căii de atac.

În ce privește recursul promovat în cauză, prin care s-a invocat incidența atât a pct. 6, cât și a pct. 8 din art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, fapta ilicită imputată constând în întocmirea de către prepuși și omologarea de către pârâtă a raportului de evaluare nr. x din 27 august 2009, ce a avut consecință prejudicierea bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri superioare, prin raportare la valoarea de piață a proprietății evaluate.

Instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că deși momentul subiectiv al începutului cursului prescripției este cel afirmat de reclamant, respectiv data comunicării de către pârâtă a adresei prin care a informat despre existența diferențelor valorice rezultate ca urmare a reevaluării, cel obiectiv este marcat alternativ, fie de momentul emiterii Deciziei de despăgubire nr. 8761/28.10.2010 sau al comunicării titlurilor de conversie către Fondul Proprietatea, fie de momentul finalizării controlului Curții de Conturi prin Decizia nr. 10/10 octombrie 2013, având prevalență în cauză momentul obiectiv. Or, prin raportare la oricare dintre cele două momente, acțiunea este prescrisă, fiind formulată după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani.

Curtea de apel, la rândul său, a menținut concluzia potrivit căreia în cauză este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului termenului de prescripție, stabilind însă că acesta coincide cu momentul întocmirii raportului nr. x/26.04.2013 de către Curtea de Conturi.

Primul motiv de recurs încadrat în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., relevă existența unei contrarietăți între dispozitivul deciziei instanței de apel, prin care a fost respinsă calea de atac promovată de reclamant, reținând însă un alt moment care marchează începutul cursului prescripției extinctive.

Înalta Curte reține că prin apelul declarat, reclamantul a criticat soluția instanței de fond din perspectiva soluției pronunțate în ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, afirmând că momentul de început al cursului termenului este unul distinct față de cel reținut de instanța de fond, prin raportare la împrejurările de fapt.

Instanța de apel, astfel învestită, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe și a respins calea de atac, reținând însă în considerente un alt moment de început al cursului prescripției. O atare soluție este legală, având în vedere că procedând la o nouă judecată în limitele efectului devolutiv al căii de atac, instanța de apel poate substitui considerentele incorecte sau le poate completa pe cele lacunare, păstrând totuși soluția primei instanțe. Or, astfel cum a indicat și recurentul, prin raportare la oricare dintre cele două momente reținute de instanțele fondului ca marcând începutul cursului prescripției, dreptul la acțiune al reclamantului era prescris la momentul promovării cererii de chemare în judecată.

Instanța de apel ar fi putut proceda în sensul indicat de recurent, respectiv admiterea apelului, schimbarea în tot sau în parte a considerentelor și menținerea soluției cuprinse în dispozitivul primei instanțe, numai în măsura în care apelul reclamantului ar fi vizat considerentele, în condițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.. Într-o atare situație, instanța de apel ar fi putut pronunța o soluție de admitere a căii de atac și totodată de păstrare a dispozitivului.

Prin al doilea motiv de recurs, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a invocat aplicarea greșită a normelor de drept material vizând prescripția extinctivă, prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și de art. 2528 C. civ., motiv de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile recurentului vizează în esență determinarea în mod greșit a momentului de început al cursului prescripției extinctive, subliniind că nu a fost implicat în nume propriu în procedura de acordare a despăgubirilor, astfel încât momentul obiectiv al nașterii dreptului la acțiune nu este cel reținut de instanța de apel ca fiind cel al emiterii deciziei de despăgubire, ci coincide cu cel subiectiv ca fiind 19 ianuarie 2021 - data înregistrării adresei emanând de la intimata ANRP, prin care se aduce la cunoștință diferența valorică rezultată ca urmare a realizării celei de-a doua expertize.

De asemenea, recurentul arată că în lipsa determinării prejudiciului, atât sub forma existenței, cât și a întinderii sale, s-a aflat în imposibilitate de a acționa, prejudiciul cert, actual, născut, determinat sau determinabil fiind una din condițiile esențiale pentru inițierea acțiunii în răspundere civilă delictuală.

În fine, recurentul indică raporturile de prepușenie existente, arătând că deși ANRP se afla în subordinea Ministerului Finanțelor, în concret nu existau pârghiile necesare pentru exercitarea unui control a activității acestei instituții, subliniind că nici Curtea de Conturi și nici o altă entitate nu au informat Statul Român ori Ministerul Finanțelor despre rezultatul controlului întreprins, acestea aflând despre existența prejudiciului abia prin adresa din 18 ianuarie 2021. Concluzionează în sensul în care Statul Român nu poate fi ținut responsabil pentru activitatea agenților săi, fiecare dintre aceștia fiind responsabil pentru propriile greșeli.

Prin recursul formulat, recurentul arată că se afla în imposibilitate de a cunoaște paguba în momentul obiectiv reținut de către instanța de apel, formulând în acest sens considerații în ce privește natura prejudiciului ca reprezentând element esențial al răspunderii civile delictuale, iar pe de altă parte considerații ce țin de inexistența unor pârghii prin care ar fi putut reclamantul să cunoască paguba anterior primirii adresei din partea pârâtei.

În ce privește susținerea potrivit căreia reclamantul nu a putut acționa anterior primirii, la data de 19 ianuarie 2021, a adresei prin care ANRP îi comunică reclamantului cuantumul prejudiciului rezultat în urma reevaluării imobilului, de vreme ce nu cunoștea existența și întinderea prejudiciului, se constată că aceasta nu are temei în dispoziția legală reprezentată de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea."

Reiese așadar că exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită este condiționat de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea, nu și a întinderii pagubei propriu-zise. Așadar, sunt corecte considerațiile instanței de apel potrivit cărora momentul cunoașterii pagubei nu se referă la momentul când păgubitul a cunoscut întinderea exactă a prejudiciului, ci momentul la care acesta a dispus de suficiente elemente sau indicii pe baza cărora să poată concluziona că i s-a produs o pagubă, având posibilitatea ca în interiorul termenului de prescripție păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia.

Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Cu privire la susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare – așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi – nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă, de vreme ce acesta nu a făcut parte din procedura administrativă în nume propriu, este de asemenea nefondată, având în vedere că A.N.R.P. este o instituție a statului cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, iar statul are vocația și totodată obligația de a exercita supravegherea și controlul modului în care instituțiile sale își îndeplinesc rolul. Astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, Statul trebuie și poate să cunoască rapoartele Curții de Conturi, astfel că poate fi constatat ca moment de la care curge prescripția data la care s-a finalizat raportul cu relevanță în cauză, nr. 25394/26.04.2013.

Recurentul nu poate opune cu succes lipsa unor proceduri administrative apte să determine în timp real existența unui prejudiciu, cu atât mai mult cu cât instanța de apel a reținut că nu i se poate pretinde autorității publice care are dreptul să controleze activitatea unei entități subordonate să efectueze verificări zilnice. Pe de altă parte, momentul obiectiv reținut de instanța de apel este cel al întocmirii raportului Curții de Conturi, care a relevat încălcarea standardelor internaționale în procedura evaluării imobilelor, apreciind că de la acel moment, în interiorul termenului general de prescripție, reclamantul putea întreprinde demersuri proprii pentru a determina existența și întinderea pagubei, de vreme ce acesta avea cadrul legal și totodată posibilitatea organizării unui sistem adecvat, care să permită un control eficient, real și în timp util.

Inexistența pârghiilor de control, latența cu care s-a acționat în cauză ori disfuncționalitățile ce țin de necomunicarea raportului între instituțiile statului, nu pot constitui un avantaj în favoarea recurentului, de vreme ce adoptarea și implementarea unui mecanism pentru a preîntâmpina toate aceste neajunsuri invocate, erau în căderea și la dispoziția sa.

Or, pasivitatea statului a fost sancționată prin opunerea prescripției extinctive, astfel că nu se verifică nici afirmația recurentului potrivit căreia ar avea loc un transfer al răspunderii în persoana Statului Român pentru faptele ce aparțin instituțiilor acestuia. Statul, în raport cu proprii săi agenți trebuie să manifeste același nivel de vigilență care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligență, trebuie să se supună aceluiași regim sancționator ca orice alt participant la circuitul civil.

De asemenea, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia RIL nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (par. 60), neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă (par. 61,62). S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi (par. 57) și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal (par. 55).

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

Drept urmare, este corectă concluzia instanței de apel potrivit căreia Statul prin Ministerul Finanțelor putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei cel mai târziu de la data întocmirii raportului Curții de Conturi, înăuntrul unui termen de trei ani.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1261 A din 27 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2023.