ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1014/2023

Ședința publică din data de 7 iunie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă în data de 28 iulie 2021, sub nr. dosar x/2021, reclamanții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Ministerul Finanțelor, în nume propriu, au solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea pârâtei la plata sumei 1.430.649 RON, reprezentând diferența dintre prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare și prețul stabilit cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafață de 510.27 mp și casă în suprafață de 145,36 mp, situate în Ploiești, județul Prahova, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile C. civ. din 1864 care reglementează răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului.

Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 65/21.01.2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea, ca fiind prescrisă.

Prin decizia nr. 962A/2022 din 16.06.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 65 din 21 ianuarie 2022 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a anulat sentința și a reținut cauza pentru judecarea procesului pe fond, stabilind termen în data de 15.09.2022.

Prin decizia nr. 1779A din 24.11.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, evocând fondul în apel, a respins, ca nefondată, acțiunea introdusă de către reclamanți.

Prin încheierea din 28.11.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a dispus îndreptarea erorii materiale din minuta deciziei nr. 1779A din 24.11.2022, în sensul că se trece corect calea de atac ca fiind "recursul, într-un termen de 30 de zile de la comunicare, cererea de recurs depunându-se la Curtea de Apel București", în loc de mențiunea că hotărârea este "definitivă", cum din eroare apare în minută.

Împotriva deciziei nr. 1779A din 24 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., reclamanții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Ministerul Finanțelor, în nume propriu.

În ceea ce privește criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat încălcarea prevederilor art. 9 și art. 269-271 C. proc. civ., iar privitor la criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au invocat interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1241 C. civ.

În dezvoltarea criticilor, recurenții au menționat că, prin cererea de chemare în judecată, au arătat că depun înscrisuri în privința cărora sunt incidente prevederile art. 269-270 C. proc. civ., dat fiind faptul că acestea au fost înaintate Ministerului Finanțelor de către intimata-pârâtă.

Au arătat că, noțiunea de "probă" are mai multe accepțiuni, în speță relevant este sensul de mijloc de probă prevăzut de lege, prin care se poate dovedi un raport juridic, invocând inclusiv dispozițiile art. 1170 din C. civ. din 1864, potrivit cărora "dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumții, prin mărturisirea uneia dintre părți și prin jurământ".

Precizează și că, prin "înscris" se înțelege adresele despre actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă, înscrisurile transmise Ministerului Finanțelor fiind relevante întrucât conțin informații necontestate anterioare ivirii litigiului și oferă garanții de sinceritate și exactitate.

Invocă și faptul că, de îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma și aparența sa exterioară, înfățișarea unui act regulat întocmit.

De aici rezultă și prezumția de autenticitate de care se bucură orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuției sale - funcționari ai intimatei-pârăte.

Susțin că efectul prezumției de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei. Așadar, cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei.

De asemenea, și în raport de dispozițiile art. 1171 din C. civ. din 1864 (art. 1241 din C. civ. în vigoare), înscrisul autentic, din punct de vedere al forței sale probante, se bucură de prezumția de autenticitate și de validitate, sarcina probei contrare revenind celui care îl contestă.

Arată că, în cauză, partea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata-pârâtă.

Drept urmare, precizează că rezultă că înscrisurile autentice depuse la dosarul cauzei, din punct de vedere al forței probante, se bucură de prezumția de autenticitate și de validitate. Actele autentice au deplină credință despre dispozițiile și convențiile pe care le constată.

Rezultă că partea care înfățișează un act autentic legal întocmit nu mai are nicio dovadă de făcut, oricine ar fi partea adversă, adevărul pretențiilor și drepturilor sale rezultând din conținutul și din forma actului, a cărui autenticitate nu poate fi atacată decât pe calea înscrierii în fals.

Înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanțelor și care i-au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă reprezintă înscrisuri autentice în sensul prevederilor art. 269 C. proc. civ.

Invocă faptul că pârâta ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute în cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realității.

Or, din actele dosarului rezultă că intimata-pârâtă nu a efectuat niciun demers care să indice intenția sa de a contesta actele întocmite de expertul verificator A. S.R.L. și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare.

Mai mult decât atât, susțin că intimata-pârâtă a fost cea care i-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de A. S.R.L. și care le-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Rezultă că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, dar mai ales de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare care a fost comunicată reclamanților chiar prin actele care emană de la intimata-pârâtă și depuse la dosarul cauzei.

Atât timp cât nu a procedat astfel, invocă faptul că decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ., dar și cu încălcarea art. 1241 C. civ.

Mai mult, atât timp cât instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile depuse de reclamanți la dosarul cauzei și în special de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, în condițiile în care intimata-pârâtă nu a contestat respectivele înscrisuri, neurmând procedura înscrierii în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este și rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei-pârâte și, practic, încuviințând o apărare pe care această parte nu a formulat-o.

Susțin, totodată, că, în cadrul probei cu înscrisuri au depus la dosar toate înscrisurile autentice care le-au fost transmise de către intimata-pârâtă, respectiv: raportul de evaluare nr. x/03.03.2009 întocmit de către expert evaluator PFA B., raportul de verificare nr. x a celui dintâi raport, raportul de evaluare întocmit de către A. S.R.L. la data de 19.09.2020, titlul de conversie - decizia nr. 1797/23.09.2010, titlul de conversie - decizia nr. 1831/23.09.2010, titlul de conversie - decizia nr. 1830/23.09.2010, decizia nr. 5648/22.04.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind depusă, de asemenea, și corespondența prin care intimata-pârâtă a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x C. civ. și la cuantumul sumei de recuperat.

Solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimtierea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, dată fiind nelegalitatea hotărârii atacate, în circumstanțele în care intimata-pârâtă a certificat existența prejudiciului în cuantumul menționat, precum și suficienta documentare a acestuia.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a arătat că înțelege să invoce excepția de inadmisibilitate a căii de atac, raportat la faptul că reclamantul se prevalează de un argument deja statuat definitiv într-o speță similară, prin decizia nr. 862/A/31.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în sensul că, chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv ori la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să se circumscrie cazurilor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

Așadar, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În consecință, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Prin urmare, motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al reclamantei, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

Dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea deciziei recurate.

În speță, se constată că recursul, deși formal încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., nu conține critici care să poată fi subsumate textelor legale menționate.

Se observă, deci, că forma de motivare a recursului, adoptată de reclamanți, constă, practic, în referirea la modalitatea de interpretare a probelor administrate.

Astfel, deși recurenții-reclamanți invocă încălcarea de către instanța de apel atât a dispozițiilor procedurale reprezentate de prevederile art. 269-271 C. proc. civ., cât și a dispozițiilor de drept material art. 1241 C. civ., se constată că această critică este una formală.

Prioritar, se impune mențiunea că dispozițiile art. 1241 C. civ., potrivit cărora înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic, având forța probantă prevăzută de lege, nici nu sunt aplicabile în cauză, din moment ce acestea doar stabilesc, cu titlu de principiu, o formă de clasificare a înscrisurilor.

Privitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 269-271 C. proc. civ., se observă că recurentul-pârât urmărește doar modificarea deciziei, ca urmare a unei reaprecieri a probelor.

Astfel, deși se invocă o inversare a sarcinii probei în prezenta cauză, în realitate, critica formulată presupune reevaluarea probatoriului administrat, în sensul recunoașterii valenței juridice de înscris autentic rapoartelor de evaluare în discuție.

Or, aspectele ce țin de administrarea probatoriului în cauză sunt incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului, aprecierea acestora aparținând puterii suverane a instanțelor de fond.

Nici critica privitoare la încălcarea dispozițiilor art. 9 C. proc. civ. nu se traduce într-un veritabil motiv de nelegalitate al deciziei atacate, din moment ce aceasta tinde, de asemenea, la a pune în discuție modalitatea în care instanța de apel a evaluat înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

În realitate, prin invocarea nerespectării principiului disponibilității, reclamanții înțeleg să critice, de fapt, valoarea probatorie a concluziilor raportului de verificare și a concluziilor raportului de evaluare din anul 2020, în legătură cu care instanța de apel a respins aserțiunea reclamanților potrivit căreia însușirea de către intimata-pârâtă a concluziilor acestor acte juridice este suficientă pentru admiterea acțiunii, motivat de faptul că părțile nu au încheiat o tranzacție în acest sens.

Cum a fost arătat și în cele ce preced, un atare context de evaluare nu permite o reapreciere a probelor, astfel încât criticile prin care reclamanții tind la a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exercițiul dreptului la recurs.

Drept urmare, nefiind susținute critici de nelegalitate, în sensul real al acestei noțiuni, controlul de legalitate specific instanței de recurs nu poate fi realizat, iar cererea de recurs este lovită de nulitate, în sensul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor, în nume propriu, împotriva deciziei nr. 1779A din 24 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor, în nume propriu, împotriva deciziei nr. 1779A din 24 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 iunie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.