ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1356/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la data de 13.10.2021 sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 327.570 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 651.800 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/27.08.2009 de către expertul evaluator A. și valoarea de 324.230 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului din municipiul Ploiești, jud. Prahova, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile C. civ. din 1864 care reglementează răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului.

Prin sentința civilă nr. 463 din 28 martie 2022, Tribunalul București – secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Roman, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Prin decizia civilă nr. 1819A din 05 decembrie 2022, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți Statul Roman prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 463 din 28 martie 2022, pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanții Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român au declarat recurs la data de 16 februarie 2023, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă sub nr. x/2021.

Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel, deși a modificat concluziile și considerentele primei instanțe, a menținut ca legală și temeinică sentința civilă nr. 463 din 28 martie 2022 și a respins ca nefondat apelul.

Au mai susținut că prima instanță a respins acțiunea ca fiind prescrisă, reținând că reclamantul trebuia să cunoască prejudiciul și pe cel care răspunde de producerea acestuia la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10. 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, acesta fiind momentul la care s-a născut dreptul de a chema în judecată persoana responsabilă.

Contrar aspectelor reținute de prima instanță, instanța de apel a reținut că de la momentul comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea, societate deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, reclamantul era obligat ca, în cadrul termenului de prescripție să declanșeze mecanisme care să-i permită depistarea existenței unor eventuale pagube.

În acest context, urmează a se constata contradictorialitatea vădită între considerentele deciziei civile recurate și soluția de respingere ca nefondat a apelului.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și în art. 2528 C. civ.

Astfel, recurenții-reclamanți au susținut că în aplicarea acestor dispoziții legale, instanța de apel în mod greșit a reținut că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este momentul la care titlul de conversie emis în baza deciziei de despăgubire a fost comunicat Fondului Proprietatea.

Totodată, recurenții-reclamanți au indicat statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție dintr-o decizie de speță (decizia nr. 531/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă), susținând că, prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispozițiilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului la acțiune, instanța de apel în mod eronat a apreciat că momentul obiectiv de la care recurenții-reclamanți ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este data comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea.

Astfel, o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

S-a mai susținut că reclamanții din litigiul pendinte sunt Ministerul Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, iar titlul de conversie este întocmit în baza deciziei de despăgubire care este emisă de o altă entitate decât autoritatea pârâtă.

Simpla comunicare a titlului de conversie Fondului Proprietatea nu poate da naștere la curgerea termenului de prescripție din moment ce chiar Curtea de Conturi a apreciat că este necesară o verificare de specialitate de către experți ANEVAR a rapoartelor de expertiză întocmite în dosarele administrative de despăgubire soluționate în perioada 2009-2011, pentru a identifica posibile prejudicii prin nerespectarea standardelor de evaluare internaționale de către experți evaluatori contractați de ANRP.

De altfel, cât timp instanța de fond a calificat cererea reclamanților în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia și nu lui însuși.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât și organul emitent al deciziei de despăgubire și al titlurilor de conversie s-au aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere că este vorba de persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Deci, recurenții-reclamanți din prezenta cauză erau în imposibilitate de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel.

Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecință, prin prisma considerentelor dezvoltate inclusiv în prezentul recurs, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamanții ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 30.03.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/26.03.2021 emise de autoritatea pârâtă prin care reclamanții au fost încunoștiințați despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare.

Cu privire la susținerea instanței de apel că în speță ar fi incidente considerentele deciziei pronunțate în recurs în interesul legii nr. 19/2019, recurenții-reclamanți au susținut că raționamentul instanței de fond, dar și al instanței de apel, care a stat la baza admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, are la origine interpretarea eronată a unor paragrafe din respectiva decizie.

Astfel, fără a ține cont de specificul situației de fapt și de drept dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs în interesul legii, instanțele de fond și de apel și-au însușit concluziile reținute în decizie și le-au aplicat în prezenta cauză făcând abstracție de faptul că în cauză este vorba de o altă materie de drept.

În esență, Înalta Curte de Casație si Justiție a fost chemată să soluționeze în materia dreptului muncii consecința aplicării prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, în privința momentului de la care se naște dreptul la acțiune în litigiile privind "plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea unor sume care au format obiectul unor plăți nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei", în raport de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă ("Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea").

Prin urmare, cele două texte de lege analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție instituie momente diferite de la care începe să curgă dreptul la acțiune.

În speța analizată, dat fiind specificul relațiilor de muncă, legiuitorul a ales ca moment de la care se naște dreptul la acțiune data la care s-a produs efectiv paguba, independent de alte condiții subiective.

Motivele pentru care legiuitorul a recurs la o astfel de reglementare sunt deslușite de către Înalta Curte de Casație si Justiție în considerentele deciziei și s-a avut în vedere specificul raporturilor juridice reglementate.

Astfel, în decizia menționată, în urma analizării speței, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a făcut decât să arate care este momentul producerii prejudiciului (dată de la care se naște dreptul la acțiune), adică acel moment la care s-a produs efectiv paguba și nu momentul la care a fost descoperită existența prejudiciului de către Curtea de Conturi.

Prin urmare, analiza, argumentarea și concluzia Înaltei Curți de Casație se raportează la o reglementare specială (derogatorie de la dreptul comun) în materia dreptului muncii, ținând cont de specificul relațiilor de muncă. În schimb, în speța de față, este vorba de materia dreptului comun.

În concluzie, în prezenta speță, cu privire la calcularea termenului de prescripție atât instanța de fond, cât și instanța de apel au aplicat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, deși nu este aceeași ipoteză ca aceea analizată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe care instanța a invocat-o în soluționarea cauzei.

În drept au fost invocate toate actele normative invocate în cuprinsul recursului.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, intimata-pârâtă a susținut că motivele de recurs formulate de recurenții-reclamanți nu aduc argumente noi care să justifice temeinicia acestuia.

De asemenea, a învederat că susținerile părților adverse sunt total nefondate, hotărârea atacată fiind motivată suficient și în conformitate cu prevederile art. 425 C. proc. civ. Instanța de apel a analizat toate probele de la dosar și pe baza acestora s-a pronunțat asupra cererii de apel, motivând-o în mod corect, complet și cu aplicarea prevederilor legale și astfel nu pot fi reținute susținerile reclamantului, nefiind fondată cererea de recurs prin care s-a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

A mai susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că indicarea implicită, ca temei juridic, a dispozițiilor C. proc. civ. ce vizează încălcarea sau interpretarea greșită a legii, nu poate fi apreciată decât ca o întemeiere formală a recursului pe aceste dispoziții, câtă vreme acest motiv nu este dezvoltat și nu se susține de către recurent prin motivele de recurs depuse în termen, în baza unei argumentații juridice raportate la dispoziții legale.

Nu pot fi reținute susținerile reclamanților, potrivit cărora hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în cauză, deoarece instanța s-a pronunțat cu respectarea acestor dispoziții legale și cu aplicarea lor corectă.

Instanța de apel în mod corect, în soluționarea cauzei, a avut în vedere Decizia RIL nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție reținând că prin această decizie s-a reținut în considerente, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curții de Conturi sau altui organ cu atribuții de control.

Instanța de apel a reținut în mod corect că termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii.

Indiferent de momentul de început al termenului de prescripției (înainte sau după intrarea în vigoare a C. civ.), dispozițiile legale prevăd aceeași soluție, astfel: termenul este de 3 ani (art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958 și art. 2517 C. civ.), iar acesta curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 și art. 2528 alin. (1) C. civ.).

În mod corect instanța, raportându-se la Decizia RIL nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat că nu se poate reține că termenul de prescripție a început să curgă în anul 2021 (adresa x/18.01.2021), că paguba constatată este preexistentă raportului Curții de Conturi sau altui organ cu atribuții de control (paragraful 57), că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (paragraful 60), astfel încât invocarea actului de control este irelevantă, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripției extinctive (paragraful 61) și, de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripției extinctive (paragraful 62), întrucât prin intermediul actului de control se constată doar abaterile de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal. Actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu se încadrează în cele trei cazuri expres reglementate de lege, acesta nu poate marca începutul unui (nou) termen de prescripție (paragraful 63).

Susținerile reclamanților cu privire la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ. sunt simple susțineri fără a aduce argumente de natură a contrazice cele reținute de instanță și în special cele statuate de ICCJ prin Decizia nr. 19/2019.

Totodată, intimata-pârâtă a învederat că recurenții-reclamanți au înțeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 862A/31.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/2021. Astfel, potrivit considerentelor deciziei civile mai sus amintite "(...) chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii (...)".

Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În drept a invocat dispozițiile art. 205-208 C. proc. civ. și actele normative invocate în cuprinsul întâmpinării formulate în fond și apel.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin cererea de recurs dedusă judecății, recurenții-reclamanți critică decizia recurată pe motiv că există o contradictorialitate vădită între considerentele acesteia, menținerea ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe și soluția de respingere a apelului ca nefondat, precum și că această decizie a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ.

Aceste motive de nelegalitate sunt subsumate motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., însă nu pot fi primite pentru motivele ce vor fi înfățișate.

Recurenții-reclamanți au criticat hotărârea instanței de apel pe motiv că există o contradictorialitate vădită între considerentele deciziei recurate, menținerea ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe și soluția de respingere a apelului ca nefondat, susținând că, deși a modificat concluziile și considerentele primei instanțe, instanța de apel a menținut ca legală și temeinică hotărârea acesteia prin respingerea apelului ca nefondat. Astfel, instanța de apel a considerat că momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție este data comunicării către Fondul Proprietatea a titlului de conversie, în timp ce prima instanță a reținut ca moment obiectiv data pronunțării deciziei nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte observă că aserțiunile recurenților-reclamanți, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate, astfel că nu le poate primi.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale și convenționale de motivare a hotărârii judecătorești.

Motivarea constituie pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

Acest caz de casare conține diferite ipoteze care constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătorești atunci când lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a preluat tale quale argumentele hotărârii atacate, fără să răspundă criticilor, când utilizează argumente fără legătură cu situația dedusă judecății, precum și atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv sau există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este întemeiată.

Potrivit efectului său devolutiv consacrat expres în dispozițiile art. 476 C. proc. civ., apelul translatează litigiul în toate aspectele cauzei, de fapt și de drept, instanța de apel procedând la rejudecarea fondului în limitele stabilite de apelant.

În speța pendinte, se observă că instanța de apel, ținând seama de limitele efectului devolutiv al apelului, a schimbat considerentele reținute de prima instanță, în ceea ce privește momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune și a expus motivarea proprie care justifică soluția pronunțată de prima instanță, respectiv aceea de respingere a acțiunii ca fiind prescrisă.

Astfel, spre deosebire de prima instanță, care a apreciat că termenul de prescripție a început să curgă la data de 17.10.2014, data pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, instanța de apel a reținut drept moment obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune data comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea, societate al cărei unic acționar era Statul român.

De asemenea, instanța de recurs mai observă faptul că, deși diferite de considerentele primei instanțe, în cuprinsul deciziei recurate instanța de apel și-a expus pe larg considerentele pentru care a apreciat că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune începe să curgă de la data comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea, acesta fiind momentul obiectiv prevăzut de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, raportat și la statuările cu valoare de principiu din decizia nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, moment de la care reclamanții puteau să cunoască paguba ce urma a fi în mod cert produsă bugetului de stat și persoana care răspunde de producerea pagubei.

Or, aprecierea instanței de apel cu privire la momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție – data comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea – nu era de natură a determina o soluție diferită de cea pe care a pronunțat-o, respectiv de respingere a apelului și de menținere a soluției date excepției prescripției extinctive de către prima instanță, termenul de prescripție fiind considerat împlinit și în raport de acest moment.

Prin urmare, pretinsa contradicție invocată de către recurenții-reclamanți în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este cea vizată de acest text de lege, întrucât considerentele deciziei recurate, care cuprind motivele de fapt și de drept, conduc la soluția la care s-a oprit instanța de apel, au legătură directă cu aceasta, astfel că nu se poate susține că este vorba de contradictorialitate între considerente și dispozitiv, atâta vreme cât acestea sprijină soluția pronunțată.

Astfel, în acest context nu suntem în prezența unei contradicții între considerente și soluția de respingere a apelului ca nefondat, aprecierea instanței de apel cu privire la momentul începutului curgerii prescripției nefiind în măsură să atragă casarea deciziei atacate.

Ca atare, criticile recurenților-reclamanți subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi apreciate ca fiind nefondate, dezlegarea tranșată prin hotărârea atacată fiind legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți critică decizia recurată și pe motiv că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Însă și acest motiv de nelegalitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are caracter nefondat și ca atare, nu poate fi primit pentru argumentele ce urmează a fi înfățișate.

Astfel, Înalta Curte reține că prin acțiunea cu care au învestit instanța, reclamanții au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților motivat de faptul că aceasta a săvârșit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experții autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/27.08.2009, întocmit de către domnul expert A. în dosarul nr. x C. civ./20.06.2007, ceea ce ar fi condus la prejudicierea bugetului de stat/bugetului Ministerului Finanțelor prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate, respectiv 607.533,65 RON.

De asemenea, se reține că în baza raportului de evaluare nr. x/27.08.2009 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 7191/18.11.2009 în favoarea beneficiarului B.. În acest context, a fost emis în favoarea beneficiarului titlul de conversie nr. 621/28.05.2010 în valoare de 107.533,65 RON, reprezentând un număr total de 107.534 acțiuni, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune în favoarea aceluiași beneficiar. De asemenea, au fost emise titluri de plată achitate de Ministerul Finanțelor în cuantum total de 500.000 RON în favoarea presupusului succesor C..

Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, reținând în considerentele sentinței, în esență, că reclamanții trebuiau să cunoască prejudiciul și pe cel care răspunde de producerea lui la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Prin urmare, a apreciat că termenul de prescripție a început să curgă la data de 17.10.2014 și s-a împlinit la data de 17.10.2017, reclamanții neînvederând sau dovedind existența vreunei cauze de întrerupere sau suspendare.

Soluționând apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței primei instanțe, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă l-a respins ca nefondat, reținând că de la momentul comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea, societate deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de unic acționar, reclamanții erau obligați ca, în cadrul termenului de prescripție, să declanșeze mecanisme care să le permită depistarea existenței unor eventuale pagube.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și este aceea că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune.

Data nașterii dreptului material la acțiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acțiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speța pendinte, dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat și în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.

În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de față, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea și a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripția, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speță că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat Ministerului Finanțelor adresa nr. x/26.03.2021, prin care s-a adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, recurenții-reclamanți au susținut că nu au putut acționa mai devreme de 30 martie 2021, întrucât nu au avut posibilitatea de a cunoaște cuantumul prejudiciului.

Or, această susținere a recurenților-reclamanți nu poate fi primită, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiționează exercițiul dreptului la acțiune doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoașterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ține de probațiune, iar nu un aspect care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției.

De asemenea, nu poate fi primită din perspectiva legalității, nici critica referitoare la faptul că simpla comunicare a titlului de conversie Fondului Proprietatea nu poate da naștere curgerii termenului de prescripție din moment ce însăși Curtea de Conturi a apreciat că este necesară o verificare de specialitate de către experți ANEVAR a rapoartelor întocmite în dosarele administrative de despăgubire soluționate în perioada 2009-2011, pentru a identifica prejudicii prin nerespectarea Standardelor de Evaluare Internaționale de către experții evaluatori contractați de către intimata-pârâtă.

Referitor la această susținere, instanța de recurs reține că instanța supremă a dezlegat cu valoare de principiu în decizia nr. 19/2019 că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului. S-a apreciat că paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

S-a mai statuat prin decizia sus-menționată și faptul că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă în ceea ce privește punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, având în vedere că prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziție legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripției.

Așadar, în mod corect a reținut instanța de apel că statuările instanței supreme mai sus evocate sunt incidente mutatis mutandis în cauza pendinte.

Pentru aceleași considerente nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu ar putea fi cuantificată decât prin verificarea și reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a raportului de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire și succesiv, a titlului de conversie.

Susținerile recurenților-reclamanți în sensul că titlul de conversie a fost întocmit în baza unei decizii de despăgubire care a fost emisă de o altă entitate decât autoritatea pârâtă, iar în prezentul litigiu reclamanți sunt Ministerul Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, sunt nefondate, din moment ce însuși Statul Român a reglementat procedura acordării măsurilor compensatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist, având obligația să urmărească derularea acesteia și să controleze instituțiile pe care chiar reclamantul le-a stabilit pentru implementarea procedurii menționate. Cu alte cuvinte, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, este instituția publică special abilitată de Statul Român (care și-a exprimat voința în acest sens prin adoptarea Legii nr. 247/2005) pentru a se ocupa de procesul acordării măsurilor compensatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist. Această Comisie funcționează în subordinea Cancelariei Primului Ministru, președintele ei fiind chiar președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, pârâta din prezenta cauză (art. 2 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din 30.08.2005 aprobat prin decizia nr. 425/30.08.2005). Prin urmare, Statul Român, compus din totalitatea autorităților și instituțiilor publice, nu se poate disocia de instituțiile sale și nu poate ignora faptul că actele emise în procesul de acordare a despăgubirilor sunt emise de instituțiile din subordinea sa.

Instanța de recurs nu poate primi nici aserțiunile recurenților-reclamanți în sensul că nu se poate face în persoana Statului Român transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, iar nu lui însuși, atât timp cât instanța de fond a calificat cererea reclamanților în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954.

În acest sens, se constată că faptele la care fac referire recurenții-reclamanți sunt săvârșite de instituțiile statului în exercitarea atribuțiilor delegate chiar de către stat, întrucât acesta își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice, de consecințele acestor fapte răspunzând însuși statul.

De asemenea, instanța de recurs mai reține și faptul că în procedura administrativă de restituire a proprietăților preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, adică își exercită drepturile și obligațiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Deci, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților are obligația de a acționa în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuțiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligația să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuții.

Prin urmare, instanța de recurs apreciază că susținerile recurenților-reclamanți cu privire la răspunderea statului sunt eronate.

Referitor la aserțiunea că nu existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum și că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și ANRP, Înalta Curte constată că nu pot fi primite.

Astfel, așa cum a reținut și instanța de apel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componența sa făceau parte, printre alții, președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2), lit. a) și lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire).

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. a) din același act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din același act normativ, funcționa sub forma unei societăți de investiții de tip închis, deținute inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice.

Referitor la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

În consecință, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanța de recurs constată că din punct de vedere al normelor juridice incidente, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurenților-reclamanți și intimatei-pârâte în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamanți, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, rezultă că aprecierea curții de apel în sensul că recurenții-reclamanți aveau toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea, nu încalcă normele juridice aplicabile.

Astfel, contrar criticilor recurenților-reclamanți, se constată că în mod judicios a reținut instanța de apel că din perspectiva prevederilor legale menționate, aceștia beneficiau de pârghiile legale pentru a acționa în vederea evitării sancțiunii prescripției, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea să acționeze pentru identificarea pagubei; în acest sens putea declanșa mecanisme interne cu privire la controlul activității intimatei-pârâte și Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În aceste coordonate, instanța de recurs constată că, în realitate, recurenții-reclamanți se prevalează de faptul că au fost în imposibilitate să cunoască existența și întinderea pagubei la momentul indicat de instanță și identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății le-a adus la cunoștință că ar avea un drept de creanță – prin adresa nr. x/26.03.2021, înregistrată în evidențele Ministerului de Finanțe la data de 30.03.2021 – decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripției tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripție.

Înalta Curte apreciază că recurenții-reclamanți ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă și valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă pentru ea.

Or, în cazul de față, paguba invocată constă în diminuarea patrimoniului reclamanților cu despăgubirile acordate prin decizia de despăgubire emisă ca urmare a raportului de evaluare întocmit, în baza deciziei fiind emis ulterior titlul de conversie. Totodată, se observă că instanța de apel a reținut în cadrul situației de fapt - de care prezenta instanță de recurs este ținută, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului jurisdicțional prezent -, că încă de la momentul la care a fost comunicat titlul de conversie către Fondul Proprietatea, societate la care Statul Român era unic acționar, reclamanții puteau și aveau obligația de a declanșa, în cadrul termenului de prescripție, mecanismele care să le permită depistarea existenței unor eventuale pagube, cu atât mai mult cu cât aceștia erau titularii obligației de plată.

În concluzie, aprecierea curții de apel în sensul că recurenții-reclamanți trebuiau să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea de la momentul comunicării titlului de conversie emis în favoare beneficiarului B. către Fondul Proprietatea, societate deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de unic acționar, nu este neconformă normelor juridice incidente.

În ceea ce privește critica referitoare la faptul că instanța de apel a apreciat că în speță ar fi incidente considerentele deciziei nr. 19/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, deși concluziile reținute în respectiva decizie se raportează la o reglementare specială în materia dreptului muncii (derogatorie de la dreptul comun), precum și că, în ceea ce privește calcularea termenului de prescripție, atât instanța de fond, cât și cea de apel au aplicat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, Înalta Curte apreciază că se impun următoarele precizări:

Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii.

În doctrină, recursul în interesul legii este definit ca fiind acel mijloc procesual ce poate fi exercitat în scopul asigurării interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești, atunci când se constată că prin hotărâri judecătorești definitive au fost date soluții diferite aceleiași probleme de drept. Din această definiție se desprinde concluzia că rolul și funcția recursului în interesul legii sunt acelea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în privința acelor probleme de drept ce au primit o dezlegare diferită prin hotărâri judecătorești definitive.

Prin instituția recursului în interesul legii se atinge dezideratul legiuitorului constituant evocat în cuprinsul art. 126 alin. (3) din Constituția României, potrivit căruia "Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale."

Potrivit ultimului alineat al art. 517 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe. Astfel, decizia pronunțată de instanța supremă în interesul legii, fiind obligatorie pentru instanțe, se impune cu aceeași forță ca legea în ceea ce privește problemele de drept dezlegate.

Pe de altă parte, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept.

Problema de drept supusă analizei și dezlegată prin decizia nr. 19/2019 pronunțată în interesul legii a fost aceea de a se stabili dacă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control marchează sau nu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă în acțiunile inițiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariați.

Chiar dacă în speța pendinte specificul raportului juridic concret este altul, totuși există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia.

Astfel, statuările instanței supreme (aplicabile mutatis mutandis în cauza de față) cu privire la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale au valoare de principiu și sunt obligatorii pentru instanțe, astfel cum prevăd dispozițiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în speța pendinte, instanțele devolutive ale fondului cauzei au decelat momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune, ceea ce corespunde regimului juridic al prescripției configurat de Decretul nr. 167/1958 și ulterior noul C. civ. și nu Legii nr. 62/2011 privind dialogul social la care fac trimitere recurenții în mod neîntemeiat.

Instanța de apel nu a făcut cu privire la calcularea termenului de prescripție, aplicarea prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, cum eronat au susținut recurenții-reclamanți, ci s-a raportat la dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 astfel cum au fost tranșate de instanța supremă prin decizia nr. 19/2019.

În acest sens, corect a reținut instanța de apel "Chiar dacă decizia menționată a avut în vedere dispozițiile Codului muncii, regula arătată are aplicabilitate generală în materia prescripției dreptului la repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, incidența sa nefiind condiționată de specificul raportului juridic concret, ci de atitudinea persoanei care se pretinde păgub