Decizia nr. 2238/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 778/2024 a Tribunalului București

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 16 octombrie 2023, reclamantele A. și B. au solicitat obligarea Ministerului Finanțelor la plata sumei de 41.188,05 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/27.03.2023, și a sumei de 13.729,35 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/27.03.2023, precum și la plata dobânzii legale aferente, calculate de la 24 septembrie 2023 și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 778 din 13 iunie 2024, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins capătul principal de cerere, ca rămas fără obiect, iar capătul accesoriu de cerere, ca neîntemeiat.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel reclamanta A., iar, prin decizia civilă nr. 1080A din 1 noiembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 3 aprilie 2025, a formulat recurs pârâtul, solicitând casarea deciziei și, rejudecând apelul, respingerea acestuia, ca nefondat. Recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând, în sinteză, următoarele critici: Instanța de apel a ignorat prevederile O.U.G. nr. 90/2023, care au amânat plata titlurilor de despăgubire emise până în octombrie 2023 pentru 1 aprilie 2024, astfel că nu este în culpă procesuală. Din coroborarea dispozițiilor art. 41 din Legea nr. 165/2013 cu cele ale art. 1.523 din C. civ., nu reiese că debitorul se află de drept în întârziere, iar reclamanta nu a făcut dovada punerii în întârziere. Mai mult, pârâtul a recunoscut pretențiile, prin efectuarea plății, astfel că nu poate fi obligat la cheltuieli de judecată, fiind aplicabile prevederile art. 454 din C. proc. civ.. Instanța de apel nu a analizat apărările din întâmpinare referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., iar cuantumul cheltuielilor de judecată este disproporționat față de obiectul cauzei.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Întrucât criticile de recurs privesc doar soluția dată cererii accesorii privind cheltuielile de judecată și vizează aplicarea unor norme de drept procesual (art. 451 alin. (2), art. 453 și art. 454 din C. proc. civ.), se reține că acestea se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, nu celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., indicat de partea recurentă, urmând ca trimiterile din memoriul de recurs la prevederile O.U.G. nr. 90/2023, ale art. 1.523 și ale art. 1.525 alin. (5) din C. civ. să fie cercetate în acest cadru. Recurentul-pârât a invocat, în esență, faptul că nu este în culpă procesuală, că a respectat termenul de plată, astfel cum a fost prorogat prin lege, și că nu este de drept în întârziere și nici nu a fost pus în întârziere, astfel că, în mod nelegal, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.500 RON. Înalta Curte constată că aceste critici de recurs sunt nefondate. Instanța de apel a schimbat soluția tribunalului, sub aspectul cheltuielilor de judecată, și l-a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată, reținând că, deși capătul principal de cerere a rămas fără obiect, iar capătul accesoriu privind dobânda legală a fost respins, ca neîntemeiat, totuși, la momentul introducerii acțiunii, termenul de plată nu era amânat, iar plata ulterioară, ca efect al amânării intervenite între timp, nu înlătură culpa procesuală a pârâtului, conduita acestuia determinând reclamantele să formuleze cererea și să avanseze cheltuielile de judecată. Instanța de apel a reținut că obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată se justifică, dată fiind culpa sa procesuală, în condițiile în care, la data sesizării instanței, obligația de plată a sumelor din titlurile de plată erau scadente, fiind împlinit termenul de 180 de zile, prevăzut de art. 31 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, iar O.U.G. nr. 90/2023 a intrat în vigoare abia la 27 octombrie 2023. În acord cu instanța de apel, se reține că, în condițiile în care O.U.G. nr. 90/2023 a fost adoptată ulterior scadenței sumelor cuprinse în cele două titluri de plată, iar acestea nu au fost achitate de către recurentul-pârât până la data cererii de chemare în judecată, rezultă că adoptarea O.U.G. nr. 90/2023, cu consecința amânării plății, nu înlătură culpa procesuală a recurentului-pârât. Întrucât, pentru introducerea și susținerea cererii de chemare în judecată, intimatele-reclamante au avansat cheltuieli de judecată (onorariu de avocat), pe care le-au solicitat în proces, rezultă că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 din C. proc. civ. ("partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată"), astfel că instanța de apel a aplicat, în mod corect, această normă de drept procesual. Susținerile referitoare la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 90/2023 nu pot conduce la nereținerea culpei procesuale, în condițiile în care acțiunea a fost introdusă după expirarea termenului legal de plată, iar conduita anterioară a pârâtului constituie elementul determinant. Nu poate fi primită nici susținerea recurentului-pârât că este incident cazul de exonerare prevăzut de art. 454 din C. proc. civ., nefiind de drept în întârziere și nefiind pus în întârziere. Aceasta, întrucât instanța de apel a apreciat, în mod legal, că recurentul-pârât se afla de drept în întârziere, întrucât termenul de plată era deja împlinit, la data introducerii cererii de chemare în judecată. Pe de o parte, art. 454 din C. proc. civ. prevede că "pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispozițiile art. 1.522 alin. (5) din C. civ. rămân aplicabile". Conform prevederilor art. 1.523 alin. (1) din C. civ., "debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce acest efect". Pe de altă parte, potrivit art. 31 din Legea nr. 165/2013 (forma legislativă în vigoare la data emiterii titlurilor de plată): "(3) În baza cererii deținătorului de puncte, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților emite, pe parcursul a 5 ani consecutivi, titluri de plată, în tranșe anuale egale, în limita valorii stabilite prin decizia de compensare. Titlurile de plată se emit în ordinea cronologică a emiterii deciziilor de compensare. (7) Titlurile de plată se comunică, în original, în 5 zile de la emitere, Ministerului Finanțelor Publice și persoanelor îndreptățite. (8) Sumele cuprinse în titlurile de plată se plătesc de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere". Ca atare, Ministerul Finanțelor este de drept în întârziere, în cazul neplății la termenul legal a sumelor cuprinse în titlurile de plată emise în baza Legii nr. 165/2013, fără a fi necesară o notificare prealabilă, deoarece obligația are ca obiect termenele prevăzute de art. 31 din Legea nr. 165/2013 fiind termene imperative și aplicându-se principiul dies interpellat pro homine. Recurentul-pârât era de drept în întârziere la data introducerii cererii de chemare în judecată (16 octombrie 2023), din moment ce nu a achitat la scadență (27 septembrie 2023) sumele cuprinse în cele două titluri de plată. Prevederile art. V din O.U.G. nr. 90/2023, invocate de recurentul-pârât pentru a justifica amânarea plății, au intrat în vigoare abia la 27 octombrie 2023, adică după ce sumele cuprinse în cele două titluri de plată erau deja scadente, astfel că nu au relevanță sub aspectul analizat, recurentul-pârât fiind deja în întârziere la acel moment. În ce privește sentința civilă nr. 701 din 25 aprilie 2024, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2023, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1133A din 13 noiembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, aceasta nu are relevanță în cauză, întrucât jurisprudența de speță nu reprezintă izvor de drept, potrivit dispozițiilor art. 1 din C. civ. și ale art. 5 alin. (4) din C. proc. civ. În altă ordine de idei, recurentul-pârât a mai susținut că instanța de apel nu a ținut cont de criteriile prevăzute la art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., care ar fi impus reducerea considerabilă a cuantumului cheltuielilor de judecată. Însă, aceste critici privesc temeinicia deciziei recurate și nu se circumscriu niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent a soluționa recursul în interesul legii prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020: "Motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..". În considerentele acestei decizii obligatorii, s-au reținut următoarele: "33. Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia. 34. Or, stabilirea, în raport cu art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiză. (...) 36. Este vorba, așadar, despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. 37. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ..". Întrucât recurentul-pârât susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., finalitatea urmărită fiind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată într-un cuantum mai mic de 2.500 RON, se constată că este pe deplin aplicabilă decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, astfel că nu pot fi analizate respectivele critici, fiind vorba despre aspecte de netemeinicie. Față de aceste considerente, constatând că nu este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., astfel cum a fost argumentat de recurentul-pârât, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.