ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1596/2023

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la 29 iunie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să se dispună obligarea pârâtului să returneze împrumutul acordat acestuia de către reclamanta A., în cuantum de 267.026,646 RON, și de către reclamanta B., în cuantum de 94.981,1 RON, actualizate cu dobânda legală, sume ce au fost considerate de către reclamante ca reprezentând o plată nedatorată.

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1540 din 24 iunie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins acțiunea, ca nefondată, și a obligat reclamantele la plata către pârât a sumei de 6.982,50 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe și a încheierilor premergătoare au declarat apel reclamantele A. și B..

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 300A din 19 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apelul reclamantelor a fost respins, ca nefondat.

Recursul formulat în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamantele A. și B.. În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au arătat, în esență, următoarele: În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au arătat că decizia de apel cuprinde motive contradictorii. Astfel, aspectele ce țin de devoluțiunea legală și, respectiv, testamentară după defunctul D. au fost reținute în mod diferit, motivarea instanței cu privire la acestea nefiind clară, precisă și necontradictorie. De asemenea, instanța de apel a înlăturat nemotivat depozițiile ambilor martori audiați în cauză, propuși de recurente. În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au susținut că, în mod nelegal, instanța de apel a respins solicitarea de a se suplimenta probatoriul administrat în fond cu înscrisuri noi, constând în efectuarea unor adrese către birourile notariale ce dețin declarațiile autentice date în nume personal de intimat, cât și cu interogatoriul acestuia. Cu încălcarea legii, instanța de apel a respins solicitarea de emitere a unor adrese către BNP E. și SPN F. și Asociații, ca neutile soluționării apelului, prin prisma criticilor de apel invocate, precum și a faptului că aspectele privind eventualul raport al donațiilor și aducerea la masa succesorală a anumitor sume pot fi dovedite în cauză prin înscrisurile aflate la dosar. Procedând în acest sens, instanța a încălcat principiul rolului său activ în aflarea adevărului prevăzut de art. 22 C. proc. civ., raportat la obligația judecătorilor de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Au considerat că instanța de apel a aplicat în mod greșit legea, reținând în cuprinsul deciziei recurate, la fila x, faptul că deși recurentele au dezvoltat amplu, mai multe aspecte ce țin de devoluțiunea legală și, respectiv, testamentară după defunctul D. și de regimul matrimonial al foștilor soți, toate aceste aspecte nu sunt în legătură cu pretenția dedusă judecății chiar de apelante, nici cu temeiul juridic al acțiunii și nici cu considerentele decizorii ale tribunalului ce justifică soluția pronunțată în primă instanță, cea asupra căreia se realizează controlul judiciar. Au mai arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 476 și 477 C. proc. civ., întrucât a eliminat oportunitatea de a dovedi că pârâtul nu avea dreptul legal de a emite pretenții pentru eventualele liberalități făcute de defunct în timpul vieții și la banii comuni luați din cont de reclamanta A.. De asemenea, în mod nelegal, nu s-a reținut sancțiunea nulității absolute a hotărârii prin necomunicarea de către judecătorul fondului, odată cu sentința, a încheierii din 10 iunie 2019 ce făcea parte integrantă din sentință. Încheierea de amânare a pronunțării face parte integrantă din hotărâre și trebuie comunicată odată cu aceasta. Prin necomunicarea unei părți din hotărâre - încheierea din 10 iunie 2019 - s-a îngrădit posibilitatea formulării motivelor de apel și împotriva celor reținute în cuprinsul acestei încheieri ce făcea parte integrantă din hotărâre, iar faptul că nu s-a comunicat și încheierea s-a reținut ca fiind dovedit de instanța de apel. În mod greșit, instanța de apel a respins, ca nefondat, motivul de apel ce viza decăderea pârâtului din dreptul de a formula întâmpinare și de a propune probe în fața instanței de fond. De asemenea, încălcarea legii rezultă și din interpretarea dată de instanța de apel care a ținut cont de înscrisurile neconforme cu originalul, neverificându-le conformitatea ce a fost contestată și, mai mult decât atât, neaplicând sancțiunea de a nu ține seama de înscrisuri, reglementată de art. 292 alin. (2) C. proc. civ. și solicitată expres de reclamante. Totodată, în mod nelegal, a fost respins, ca nefondat, motivul de apel ce viza nelegalitatea amânării cauzei de către instanța de fond, la termenul din 11 februarie 2019, ceea ce reprezintă o încălcare a principiilor legalității și egalității în drepturi prevăzute de C. proc. civ., art. 16 din Constituție și art. 6 pct. 1 din CEDO, întrucât judecătorul fondului a încălcat flagrant legea când, strigând cauza la 8.45 în lipsa apărătorului recurentelor reclamante, a amânat fără discuții cauza, în lipsa unei cereri de judecare în lipsă, pentru un motiv pentru care legea nu permitea amânarea cauzei. Vătămarea era evidentă și nu trebuia dovedită, atâta timp cât pentru așa-zisa respectare a dreptului la apărare al intimatului s-a încălcat dreptul la apărare al recurentelor, prin nestrigarea cauzei în conformitate cu dispozițiile legale arătate, spre a se da oportunitatea apărătorului ales al acestora, ce avea delegație la dosar să formuleze apărări contradictorii pe solicitarea apărătorului intimatului. Au mai susținut că, în mod greșit, instanța de apel a respins criticile referitoare la atitudinea părtinitoare a judecătorului fondului față de intimatul pârât, față de faptul că instanța de fond și-a depășit limitele învestirii, folosind expresii jignitoare, defăimătoare la adresa recurentei A.. În mod greșit s-a apreciat, prin decizia recurată, asupra incidenței dispozițiilor art. 2158 C. civ., respectiv a faptului că recurenta A. avea obligația să probeze că ar fi fost proprietara sumelor remise intimatului, respectiv că banii din conturile defunctului nu ar fi fost bani comuni ai recurentei A. din timpul căsătoriei sale cu D., considerându-se în acest sens că recurenta trebuia să dovedească acest aspect, în condițiile în care C. civ. prevede în mod expres, prin art. 339, faptul că bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 343 C. civ., calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită, iar dacă defunctul ar fi deținut sume de bani anterioare căsătoriei, trebuia să se probeze de intimat cu inventarul prevăzut expres de art. 343 alin. (3) C. civ. În mod greșit a interpretat legea Curtea de Apel când a stabilit faptul că "Instanța de apel de față apreciază, similar primei instanțe că aceste sume în realitate fac parte din masa succesorală a defunctului D., la care intimatul avea îndreptățirea în calitatea sa de legatar universal", în condițiile în care conform C. civ., respectiv art. 953, moștenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă, iar în conformitate cu art. 954 C. civ., moștenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia. În cauză s-au depășit limitele învestirii, prin aceea că instanța de apel a confirmat analiza judecătorului fondului, precum că "nimic din actele dosarului nu indică o operațiune de împrumut între reclamanta B. și defunct", în condițiile în care învestirea instanței nu a fost în a se face dovada restituirii împrumutului între defunct și reclamanta B. sau că a existat un împrumut la baza restituirii, astfel încât au conchis recurentele că instanța prin hotărârea atacată a încălcat atât învestirea dată (art. 22 C. proc. civ.), cât și principiul contradictorialității, prevăzut expres de art. 14 din același cod, atrăgând astfel nulitatea hotărârii având în vedere art. 405 C. proc. civ., coroborat cu art. 178, 179 și 176 pct. 6 C. proc. civ. Nu s-au avut în vedere dispozițiile art. 1266 din C. civ., contractele interpretându-se după voința concordantă a părților, dar și după comportamentul lor ulterior încheierii contractului. Or, din comportamentul intimatului-pârât de a returna suma de 50.000 RON se deduce că banii au fost dați cu împrumut. Hotărărea recurată este nelegală și pentru că intimatul-pârât, în baza legatului universal ce 1-a acceptat, putea să solicite, în cadrul dezbaterii succesiunii, doar drepturi asupra averii defunctului începând cu data decesului acestuia din 15.02.2015, de aceea nu se poate aprecia că sumele plătite de recurentele reclamante cu titlu de împrumut i s-ar fi cuvenit acestuia în baza legatului ce 1-a acceptat, coroborat cu contractul de partaj voluntar întocmit ca urmare a dezbaterii succesiunii autorului comun autentificat sub nr. x/15.01.2016 de către Notarul Public F., unde acesta a declarat că nu mai are nici o pretenție bănească de nici o altă natură, trecută sau viitoare. În mod greșit a stabilit instanța de apel că recurenta-reclamanta A. nu avea dreptul să ridice în timpul căsătoriei cu soțul său banii comuni aflați în contul acestuia, pentru că, pe de o parte, erau bani comuni, iar pe de altă parte, avea de la soțul său o procură autentificată cu caracter special dată în acest sens și acești bani nu i se cuveneau intimatului-pârât în baza dreptului de legatar universal, în condițiile în care moștenirea a fost deja dezbătută și nu au fost ridicate astfel de probleme cu acea ocazie. Eventualele sumele de bani ridicate de către recurenta A. în timpul căsătoriei și în timpul vieții soțului său nu trebuiau a fi raportate succesiunii dezbătute după defunct, întrucât pârâtul nu a solicitat raportul donațiilor și reducțiunea liberalităților făcute în viață de autorul comun. Au mai arătat că recurenta A. a avut venituri proprii și posibilitatea financiară de a-1 împrumuta pe pârât. Instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 1091 din C. civ., prin care legiuitorul a stabilit că valoarea masei succesorale se stabilește prin însumarea valorii bunurilor existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii succesiunii, iar calitatea de legatar universal al pârâtului nu se poate extinde asupra bunurilor, inclusiv bani, deținute de defunct în timpul vieții, ci doar asupra bunurilor existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii succesiunii. De asemenea, nu s-a ținut seama de dispozițiile art. 1147 și 1150 din C. civ., în considerarea cărora recurenta A., prin renunțarea la moștenirea legală ce i se cuvenea de drept în calitate de soț supraviețuitor și rezervatar, nu mai avea obligația de raport față de pârât. A fost încălcată legea de către instanța de apel și prin ignorarea dispozițiilor legale învestită a le analiza prin apel, întrucât atâta timp cât pârâtul nu a solicitat raportul donațiilor și reducțiunea liberalităților în cadrul dezbaterii succesiunii, nu se poate reține în acest cadrul procesual că pârâtul nu datorează restituirea și instanța să rețină că el ar fi proprietarul sumelor împrumutate. Împrumutul acordat pârâtului a fost dovedit chiar în lipsa unui act scris, fiind incident art. 1178 din C. civ. care nu impune forma scrisă ad validitatem. Lipsa unui contract scris se justifică prin încrederea dintre părți. Având în vedere faptul că, din dispozițiile C. civ. privind împrumutul de consumație, nu se distinge că forma acestui contract trebuie să fie scrisă pentru valabilitatea lui, evident fiind utilă forma scrisă ad probationem, au arătat recurentele că, în accepțiunea legiuitorului, înscrisurile reprezentând ordine de plată și extrase de cont, fiind înscrisuri care poartă semnătura unui funcționar public, respectiv a angajaților băncii, sunt înscrisuri autentice. Au mai susținut că instanța de apel a respins, în mod greșit, critica referitoare la cheltuielile de judecată, respectiv onorariul de avocat în cuantum de 6.982,50 RON, care este disproporționat în raport de valoarea litigiului și complexitatea cauzei. Mai mult, acesta nu a fost plătit de pârât, ci de G. S.R.L., în condițiile în care aceasta nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Au invocat recurentele faptul că nu s-a dovedit plata onorariului de avocat de către pârât spre a se putea reține în sarcina reclamantelor, încălcându-se dispozițiile art. 452 C. proc. civ. În concluzie, reclamantele au solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate, cu consecințele expres prevăzute de lege.

Apărările formulate în cauză Intimatul C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât argumentele invocate nu se încadrează în motivele de casare reglementate la pct. 1-8 din același act normativ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru: Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, iar prin încheierea din 18 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, fiind respinsă excepția nulității recursului și stabilit termen, cu citare părți, la 12 octombrie 2023, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantele reclamante A. și B., în contradictoriu cu intimatul pârât C., fiind menținută soluția dispusă de prima instanță în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâților la restituirea unor sume de bani cu titlu de împrumut de consumație. În esență, instanțele de fond au reținut că probatoriul administrat relevă faptul că între părți nu a fost încheiat un contract de împrumut de consumație, în conformitate cu art. 2158 alin. (1) și art. 2160 C. civ., atât timp cât sumele de bani în discuție nu au aparținut împrumutătorilor, ci chiar împrumutatului, fiind sume preluate din masa succesorală lăsată de defunctul D., al cărui legatar universal este chiar pârâtul C.. Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurentele reclamante A. și B., invocând lipsa motivării corespunzătoare a hotărârii, precum și greșita interpretare și aplicare a unor dispoziții de drept material și de drept procesual. Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate. Motivele de recurs invocate de recurentele reclamante, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., precum și din oficiu în cele ale art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Astfel, din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au justificat soluția de respingere a cererii de apel, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părți. În aceste condiții, părțile au posibilitatea de a înțelege argumentele care au determinat pronunțarea acestei soluții, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanța de apel. Contrar susținerilor recurentelor, Înalta Curtea observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției în apel, astfel că hotărârea recurată conține motivarea conformă în fapt și în drept. Împrejurarea că recurentele reclamante nu sunt de acord cu soluția la care a ajuns instanța de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsușirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esențial este faptul că instanța de apel a prezentat în clar și coerent argumentele pentru care a pronunțat soluția de respingere a apelului și de menținere a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar. În concret, recurentele reclamante au invocat existența unor motive contradictorii, deoarece instanța de apel a reținut, pe de-o parte, că susținerile acestora legate de devoluțiunea legală și testamentară a defunctului D. nu are legătură cu pretențiile deduse judecății și cu temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, iar pe de altă parte, aceeași instanță reține în favoarea pârâtului aspecte legate de devoluțiunea legală și testamentară, argumentând astfel lipsa dreptului de proprietate al reclamantelor asupra sumelor de bani preluate din conturile bancare ale defunctului și acordate pârâtului cu titlu de pretins împrumut a cărui restituire se solicită în prezentul demers procesual. Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate, deoarece instanța de apel nu a expus vreo contradicție în cuprinsul motivării deciziei, ci a prezentat în mod logic raționamentul judiciar în baza căruia a ajuns la concluzia inexistenței contractului de împrumut invocat a fi încheiat între părți. În acest sens, instanța de apel, în mod similar primei instanțe, s-a întemeiat pe situația de fapt și pe cea de drept rezultată în urma decesului autorului comun al părților, ținând seama de calitatea de legatar cu titlu particular a soției supraviețuitoare A. și de calitatea de legatar universal a fiului C.. Prin valorificarea apărărilor invocate de pârât, instanțele de fond au ajuns la concluzia că sumele de bani virate de reclamante în contul pârâtului nu reprezintă sume date cu titlu de împrumut, astfel încât nu există nici obligația restituirii lor pe temeiul contractual invocat. Faptul că o atare concluzie se întemeiază pe împrejurarea că pârâtul are calitatea de legatar universal al defunctului D. nu vine în contradicție cu împrejurarea că instanța de apel a reținut cadrul procesual sub aspectul obiectului și cauzei cererii deduse judecății, fiind cert că pretențiile formulate au vizat obligarea la restituirea unor sume de bani pretins acordate cu titlu de împrumut, fără a fi în prezența unei cereri în materie de moștenire. Așadar, aspectele legate de devoluțiunea legală și testamentară, avute în vedere de instanțele de fond, au fost cele relevante prin prisma obiectului și a cauzei cererii deduse judecății, fără a se reține vreo contradicție în cuprinsul motivării deciziei atacate, sublinierea criticată de recurente vizând în mod exclusiv împrejurarea că instanța judecătorească nu a fost învestită cu o cerere în materie succesorală. Contrar susținerilor recurentelor reclamante, decizia instanței de apel este clară și coerentă sub aspectul prezentării motivelor de fapt și de drept care au justificat pronunțarea soluției de respingere a apelului și a pretențiilor deduse judecății, fiind relevant faptul că, în esență, s-a reținut inexistența probării încheierii contractului de împrumut în baza căruia s-a solicitat restituirea sumelor de bani pretinse. Așadar, din modul de expunere a raționamentului juridic, instanța de recurs constată că exercitarea controlului judiciar este pe deplin posibilă, iar exigențele motivării hotărârii, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., au fost pe deplin respectate. Printr-o altă critică, recurentele reclamante au invocat lipsa motivării hotărârii în legătură cu aspectul înlăturării din cadrul probatoriului administrat a depozițiilor martorilor H. și I.. Această susținere este nefondată, deoarece din expunerea motivelor de fapt și de drept de către instanțele de fond rezultă faptul că înscrisurile administrate, coroborate cu interogatoriile părților, au fost în măsură să permită aflarea adevărului și să conducă la o corectă dezlegare a problemei litigioase deduse judecății. Altfel spus, probele cu înscrisuri și cu interogatoriul au fost apreciate ca suficiente de către instanțele de fond pentru justa soluționare a cauzei, ceea ce a determinat lipsa de utilitate a probei testimoniale administrate și, implicit, înlăturarea depozițiilor martorilor audiați în cauză. Deci, nu se poate reține că instanța de apel nu a motivat înlăturarea declarațiilor martorilor, o atare împrejurare rezultând din întreaga argumentare a hotărârii atacate. Mai mult decât atât, această critică a recurentelor este una formală, generică, în sensul că nu este explicată în niciun fel relevanța probei testimoniale administrate, în sensul aptitudinii probei de a conduce la pronunțarea unei soluții diferite de cea de respingere a cererii de chemare în judecată vizând obligarea pârâtului la restituirea unor sume de bani cu titlu de împrumut. Altfel spus, în cererea de recurs nu sunt indicate datele și informațiile relevate de martori care ar fi justificat reținerea temeiniciei pretențiilor deduse judecății. Totodată, criticile legate de modalitatea în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat în legătură cu chestiunea existenței raportului contractual de împrumut exced motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., reprezentând, în realitate, critici de netemeinicie, care nu pot fi supuse cenzurii în calea de atac extraordinară a recursului. Din expunerea tuturor criticilor rezultă că recurentele reclamante sunt nemulțumite de modalitatea în care instanța de apel a apreciat probatoriul, însă o atare nemulțumire nu poate fi analizată prin invocarea motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. Probele administrate au fost coroborate și apreciate de către instanța de apel, conform puterii de apreciere rezultate din caracterul devolutiv al apelului, neputând fi reapreciate sau reinterpretate de către instanța de recurs în sensul reținerii unei situații de fapt contrare, atât timp cât recursul este o cale extraordinară de atac ce urmărește să supună instanței de control judiciar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Față de cele arătate, Înalta Curtea constată că în cuprinsul deciziei atacate există considerente suficiente care să fundamenteze soluția de respingere a apelului, să răspundă apărărilor ambelor părți, să permită acestora și instanței de recurs să înțeleagă argumentele care au stat la baza soluției dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât acest motiv de recurs invocat este nefondat. Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În esență, recurentele reclamante au invocat în mod formal acest motiv de casare, deoarece, în realitate, acestea solicită o reapreciere a probatoriului și o stabilire diferită a situației de fapt în sensul de a se reține existența contractului de împrumut încheiat între părți și, implicit, obligația pârâtului de a restitui reclamantelor sumele acordate cu acest titlu. Or, o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Printr-un prim set de critici recurentele reclamante sunt nemulțumite de faptul că instanța de apel nu a dispus suplimentarea probatoriului constând în efectuarea unor adrese către birourile notariale menționate pentru atașarea declarațiilor autentice date de pârât în legătură cu moștenirea lăsată de defunctul D., precum și în administrarea unui interogatoriu intimatului pârât. Cu privire la aceste critici nu a fost indicată nicio dispoziție de drept material pretins încălcată, aptă să permită încadrarea în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Sub acest aspect, se impune precizarea în sensul că instanțele de fond, ca instanțe devolutive, au plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, sunt suverane în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea și reaprecierea probelor administrate în fața instanței de fond și a instanței de apel. Așa fiind, statuările instanței de apel cu privire la aprecierea probatoriului și conturarea situației de fapt exced controlului instanței de recurs, deoarece se referă la aspecte privind temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia. Indicarea dispozițiilor din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială, precum și a dispozițiilor cuprinse în Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 2333/C/2013, a fost efectuată în mod formal, fără a putea susține formularea unei critici de nelegalitate a deciziei instanței de apel prin prisma neîncuviințării unor probe suplimentare solicitate de partea reclamantă. Pretinsa nesocotire a dispozițiilor art. 2158, art. 312, art. 314, art. 324, art. 225, art. 339, art. 343 și art. 345 C. proc. civ. nu poate fi reținută, deoarece, recurentele urmăresc, în realitate, o reapreciere a probatoriului în legătură cu apartenența sumelor de bani la masa bunurilor comune ale soților Budișteanu, ceea ce constituie o critică de netemeinicie a hotărârii, iar nu o critică de nelegalitate. Tot astfel, menționarea dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 7, art. 8 și art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și ale art. 17 din Pactul Internațional din 16 decembrie 1966 cu privire la drepturile civile și politice, coroborate cu prevederile art. 1 alin. (2), art. 3 și art. 252 C. proc. civ., a fost făcută de recurente în scopul susținerii unor critici de netemeinicie a deciziei recurate, vizând situația de fapt stabilită de instanțele de fond în legătură cu includerea sumelor de bani în categoria bunurilor proprii ale soțului decedat. Or, astfel de critici exced controlului de legalitate pe care îl poate realiza instanța de recurs, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Recurentele reclamante au mai invocat dispozițiile art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, însă aceste prevederi legale nu pot susține caracterul fondat al motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece aceste norme se referă la răspunderea disciplinară a magistraților și nu vizează modalitatea în care instanța de apel a făcut interpretarea și aplicarea unor dispoziții de drept material. Totodată, menționarea dispozițiilor art. 1266 C. civ. referitoare la interpretarea contractelor după voința concordanță a părților s-a făcut în mod formal, recurentele urmărind să obțină reținerea unei alte situații de fapt în sensul dovedirii raporturilor de împrumut dintre părți. Referirile la contractul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/15.01.2016 la BNP F. și la declarațiile martorilor audiați în cauză sunt lipsite de relevanță prin raportare la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece nu vizează interpretarea și aplicarea unor dispoziții de drept material, ci interpretarea probatoriului administrat, nesusceptibilă de încadrarea în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de lege. Invocarea dispozițiilor art. 1091, art. 1147 și art. 1150 C. civ. excede cadrului procesual în care se poate pronunța instanța de recurs, deoarece litigiul dedus judecății nu se referă la dezbaterea succesiunii lăsate de defunctul D., ci exclusiv la restituirea unor sume de bani pretinse cu titlu de împrumut, astfel cum corect a argumentat și instanța de apel. Criticile recurentelor reclamante legate de greșita apreciere a instanțelor de fond în sensul sustragerii fără drept a sumelor de bani din conturile deținute de D., anterior intervenirii decesului acestuia, constituie critici de netemeinicie a hotărârii, ce nu pot fi supuse cenzurii de către instanța de recurs. Recurentele reclamante au mai invocat încălcarea sau greșita aplicare a unor dispoziții de drept procesual, astfel încât toate aceste critici nu sunt în măsură să fundamenteze motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind vorba despre dispoziții de drept material. Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reține caracterul nefondat al motivului de casare invocat de către recurentele reclamante prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. De asemenea, cât privește criticile vizând încălcarea sau greșita aplicare a unor dispoziții de drept procesual, Înalta Curte urmează a le reîncadra din oficiu, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., și a le analiza prin prisma motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Invocarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. nu justifică admiterea prezentei căi de atac deoarece prevederea de drept procesual menționată nu fundamentează ideea că instanța de apel ar fi avut vreo obligație în sensul de a încuviința probele suplimentare solicitate de apelante, atât timp cât acesteia îi revine puterea de apreciere cu privire la aptitudinea probei de a duce la soluționarea cauzei, în conformitate cu art. 482, coroborat cu art. 258 și art. 255 C. proc. civ. De altfel, art. 22 alin. (2) C. proc. civ. prevede explicit că judecătorul este în drept să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, neavând obligația de a încuviința toate dovezile solicitate de părți, fără distincție, inclusiv pe acelea care nu ar fi în măsură să conducă la dezlegarea cauzei. Tot astfel, indicarea dispozițiilor art. 476 și art. 477 C. proc. civ. este lipsită de relevanță, întrucât aducerea unor argumente noi în apel, în legătură cu rezerva succesorală, raportul donațiilor, valoarea masei succesorale și regimul matrimonial al foștilor soți Budișteanu, nu permite schimbarea cauzei sau a obiectului cererii de chemare în judecată și nici formularea unor pretenții noi în apel, după cum art. 478 alin. (3) C. proc. civ. interzice în mod explicit. Recurentele reclamante au mai susținut greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 405, coroborat cu art. 174, art. 178, art. 179 și art. 176 pct. 6 C. proc. civ., atunci când instanța de apel a reținut neincidența sancțiunii nulității sentinței ca urmare a necomunicării încheierii de amânare a pronunțării din data de 10.06.2019. Cu privire la această critică, instanța de recurs constată că, într-adevăr, încheierea de amânare a pronunțării face parte din cuprinsul hotărârii judecătorești, astfel cum rezultă din coroborarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. a) cu cele ale art. 233 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că acest act trebuie comunicat odată cu hotărârea judecătorească, în temeiul art. 427 C. proc. civ. În cauza de față, instanța de apel a reținut faptul că prima instanță nu a procedat la comunicarea încheierii de amânare a pronunțării, odată cu sentința, însă o atare împrejurare nu este aptă să atragă sancțiunea nulității hotărârii judecătorești pronunțate în cauză, deoarece nu se pune problema nerespectării unei cerințe legale apte să cauzeze o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel sau a încălcării vreunor dispoziții legale referitoare la condiții extrinseci actului de procedură întocmit. Înalta Curte subliniază că nulitatea actului de procedură poată fi dispusă pentru cauze concomitente întocmirii actului, pentru că în raport de acest moment se poate verifica fie nerespectarea cerinței legale ce a cauzat părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea lui, conform art. 175 C. proc. civ., fie încălcarea dispozițiilor legale la care se referă art. 176 C. proc. civ. Or, necomunicarea încheierii de amânare a pronunțării nu reprezintă o cauză concomitentă întocmirii actului atacat, fiind relevant faptul că prima instanță a întocmit încheierea la care se referă art. 233 C. proc. civ., deci pretinsa cauză de nulitate vizează exclusiv lipsa comunicării, iar nu lipsa întocmirii încheierii. Deci, omisiunea primei instanțe a vizat o conduită ulterioară întocmirii hotărârii judecătorești atacate, respectiv inacțiunea de a comunica încheierea de amânare a pronunțării, care face parte din hotărârea judecătorească și care trebuia comunicată, conform art. 427 C. proc. civ. O atare omisiune nu este însă aptă să justifice anularea sentinței, deoarece, pe de-o parte, lipsa poate fi acoperită oricând, prin comunicarea hotărârii în întregul său, cu includerea încheierii în care au fost consemnate dezbaterile, fără a fi necesară anularea actului, iar pe de altă parte, vătămarea invocată, constând în îngrădirea posibilității de a formula motive de apel și în raport de conținutul încheierii necomunicate, nu poate fi reținută, atât timp cât partea a avut acces la dosarul primei instanțe și a putut cunoaște cuprinsul încheierii de amânare a pronunțării, având în plus posibilitatea de a formula, cu îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 186 C. proc. civ., inclusiv cerere de repunere în termenul de motivare a apelului. Așadar, necomunicarea încheierii de amânare a pronunțării, odată cu sentința comunicată de prima instanță, nu reprezintă un motiv apt să atragă nulitatea hotărârii judecătorești nici în temeiul art. 175 C. proc. civ., deoarece nu s-a cauzat părții vreo vătămare care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului, și nici în temeiul art. 176 C. proc. civ., nefiind în prezența încălcării unor dispoziții legale referitoare la capacitatea procesuală, reprezentarea procesuală, competența instanței, compunerea sau constituirea instanței, publicitatea ședinței de judecată sau a altei cerințe legale extrinseci actului de procedură atacat. Printr-o altă critică recurentele reclamante au susținut încălcarea prevederilor art. 205, art. 208, art. 231 și art. 232 C. proc. civ., prin aceea că, deși întâmpinarea în fața instanței de fond a fost depusă cu depășirea termenului legal, totuși tribunalul a încuviințat pârâtului proba cu înscrisurile atașate acesteia, în lipsa acordului reclamantelor. Cu privire la aceste apărări, în mod just au reținut instanțele de fond faptul că încuviințarea și administrarea probei cu înscrisurile depuse de pârât fără respectarea termenului legal prevăzut de lege s-a făcut în concordanță cu prevederile art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., nefiind incidentă ipoteza de la pct. 5 a aceluiași articol. Conform acestor dispoziții legale, dovezile care nu au fost propuse de pârât prin întâmpinarea depusă cu respectarea termenului legal vor putea fi încuviințate de instanță în cazul în care administrarea probei nu duce la amânarea judecății, fără ca o atare ipoteză să fie condiționată de acordul expres al tuturor părților. Or, în cauză, înscrisurile au fost depuse la data de 10.12.2018, fiind comunicate părții adverse mai înainte de discutarea admisibilității și încuviințării probei, conform încheierii de ședință din data de 13.05.2019, iar amânarea judecății a fost pricinuită de încuviințarea și administrarea altor dovezi (precum, interogatoriul pârâtului și proba testimonială), astfel încât proba cu înscrisurile depuse de pârât nu a pricinuit vreo amânare, fiind pe deplin aplicabilă situația reglementată de art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., cum în mod corect au reținut instanțele de fond. În plus, prima instanță a apreciat necesitatea administrării acestor dovezi și în raport de art. 22 alin. (2) și art. 254 alin. (5) C. proc. civ., care permit judecătorului administrarea unor probe din oficiu, apreciate necesare pentru dezlegarea litigiului, chiar dacă părțile se împotrivesc. Lipsa acordului expres al reclamantelor pentru încuviințarea probelor tardiv propuse nu determină concluzia nelegalității soluției de încuviințare a dovezii, atât timp cât este incident cazul prevăzut la art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., iar nu cel de la art. 254 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ. Contrar susținerilor recurentelor, dispozițiile art. 7, art. 8, art. 22 și art. 224 C. proc. civ. nu au fost încălcate, atât timp cât încuviințarea probei cu înscrisuri s-a făcut în deplină concordanță cu prevederile art. 254 alin. (2) C. proc. civ., care permit înlăturarea sancțiunii decăderii în ipoteza în care administrarea dovezii nu pricinuiește amânarea judecății, existând alte motive care au determinat prelungirea cercetării judecătorești și a procesului. În aceste condiții, nu se poate reține încălcarea dispozițiilor legale de drept procesual cu prilejul încuviințării de către prima instanță a probei cu înscrisurile depuse de către pârât. Invocarea presupusei nerespectări a prevederilor art. 292 C. proc. civ. nu poate fi primită, atât timp cât partea are obligația de a prezenta înscrisul original doar la cerere, conform alin. (2) al articolului menționat, respectiv doar în ipoteza în care instanța în fața căreia este administrată proba apreciază necesar acest lucru. Or, în cauza de față, instanța de fond a considerat că nu se impune depunerea înscrisurilor în original, în condițiile în care reclamantele nu au urmat procedura falsului și nici nu au indicat elementele înscrisului asupra cărora ar exista suspiciuni în sensul neconformității cu actul original. În schimb, modalitatea în care instanțele de fond au făcut aprecierea probatoriului administrat excede controlului de legalitate pe care îl poate realiza instanța de recurs, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Este nefondată și critica privind pretinsa nesocotire a art. 220 C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 5 și art. 121 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/17.12.2015, cu prilejul amânării judecății la termenul din data de 11.02.2019, la solicitarea apărătorului pârâtului, pentru a da posibilitatea să ia cunoștință de conținutul notelor de ședință depuse de reclamante. O atare măsură nu este aptă să cauzeze părții o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii judecătorești, ceea ce înseamnă că nu s-ar putea reține încălcarea unei reguli de procedură a cărei nerespectare să atragă sancțiunea nulității. Contrar susținerilor recurentelor, dispunerea amânării judecății, fără discuții, în lipsa unei părți, nu afectează în niciun fel dreptul la apărare al părții care lipsește, deoarece, prin ipoteză, nu s-a discutat și nu s-a dat nicio dezlegare cu privire la problema litigioasă dedusă judecății sau cu privire la alte aspecte care ar determina prefigurarea soluției ce s-ar dispune în cauză. Totodată, invocarea duratei nerezonabile a procedurii derulate în fața primei instanțe nu reprezintă un motiv de casare întemeiat, apt să justifice solicitarea recurentelor de anulare a hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de apel. Nici criticile privind lipsa de imparțialitate a judecătorului fondului nu pot fi primite, partea interesată având posibilitatea de a uza de căile procesuale prevăzute de lege pentru ipoteza existenței vreunui caz de incompatibilitate. În conformitate cu art. 44 C. proc. civ., mijlocul procesual de a obține constatarea cazului de incompatibilitate și înlăturarea de la judecată a judecătorului incompatibil este reprezentat de cererea de recuzare, formulată în termenul legal, respectiv înainte de începerea oricărei dezbateri sau de îndată ce motivul de incompatibilitate este cunoscut. Așadar, în lipsa formulării cererii de recuzare, partea nu poate invoca, pentru prima dată, în calea de atac, existența unui caz de incompatibilitate cunoscut anterior. Indicarea de către recurente a prevederilor art. 269 și art. 270 C. proc. civ., în legătură cu puterea doveditoare a înscrisului autentic, nu justifică temeinicia motivelor de casare invocate, deoarece, prin aceste critici, se tinde la schimbarea situației de fapt și la reaprecierea probatoriului, ceea ce intră în atributul exclusiv al instanțelor de fond. Pretinsa nesocotire a prevederilor art. 9 alin. (2), art. 14 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. nu poate fi reținută, deoarece, prin invocarea acestor dispoziții de drept procesual, recurentele urmăresc să susțină lipsa de temeinicie a soluției de respingere a pretențiilor formulate de reclamanta B.. Or, inexistența contractului de împrumut dintre această reclamantă și pârât a fost argumentată de către instanțele de fond, pe baza probelor administrate în cauză, astfel încât nu se poate reține nici că judecătorul cauzei și-a depășit limitele învestirii și nici că ar fi nesocotit principiul contradictorialității. Ceea ce este relevant este faptul că reclamanta a învestit instanța cu un capăt de cerere privind restituirea sumei de bani acordate cu titlu de împrumuta, iar instanțele de fond s-au pronunțat asupra acestor pretenții în sensul respingerii, reținând că dovezile administrate nu relevă încheierea între părți a contractului de împrumut invocat. Deci, dezbaterile au purtat asupra unor împrejurări de fapt și de drept deduse judecății prin cererea de chemare în judecată și cunoscute de ambele părți, pe baza cererii introductive și a întâmpinării depuse. Menționarea dispozițiilor art. 268 alin. (1) C. proc. civ. și a deciziei nr. 18/30.05.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în dosarul nr. x/2017, nu reprezintă o critică de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie, deoarece recurentele urmăresc să obțină o reapreciere a probei cu înscrisurile reprezentate de ordinele de plată și extrasele de cont depuse în probațiune. Totodată, criticile vizând greșita aplicare a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și susținerile în sensul caracterului disproporționat al cheltuielilor de judecată acordate cu titlu de onorariu avocațial reprezintă critici de netemeinicie, ce nu sunt susceptibile de analiză în calea extraordinară de atac a recursului. În acest sens, este incidentă decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, obligatorie pentru instanțele judecătorești, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., prin care s-a statuat că, "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." Nici susținerile în sensul nedovedirii plății onorariului de avocat de către pârât nu pot fi analizate de către instanța de recurs, deoarece sunt critici de netemeinicie a soluției vizând capătul de cerere accesoriu. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că dispozițiile de drept procesual indicate de către recurentele reclamante nu au fost nesocotite sau greșit interpretate și aplicate de către instanța de apel, astfel încât sunt pe deplin nefondate toate criticile a cărora analiză s-a realizat prin prisma motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curtea, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B. și A. împotriva deciziei civile nr. 300A din 19 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., ținând seama de soluția de respingere a recursului și reținându-se astfel culpa procesuală a recurentelor reclamante, Curtea le va obliga pe acestea să plătească intimatului pârât C. suma de 9.828,20 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul avocațial achitat în temeiul facturii fiscale nr. x/28.07.2022 cu ordinul de plată nr. x/01.11.2022, fiind probat caracterul real, necesar și rezonabil al acestor cheltuieli. De asemenea, instanța va respinge, ca neîntemeiată, cererea recurentelor reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, deoarece acestea au căzut în pretenții în recurs și doar partea care câștigă procesul este îndreptățită la recuperarea acestor sume. În temeiul art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile procesuale avansate de către stat, constând în ajutorul public judiciar acordat prin încheierea din data de 20.10.2022, în sensul reducerii taxei judiciare de timbru datorate de recurenta reclamantă B. de la suma de 1.602,30 RON la suma de 801,15 RON și de recurenta reclamantă A. de la suma de 3.137,60 RON la suma de 1.568,8 RON, vor rămâne în sarcina acestuia.