ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2003/2022

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la 1 octombrie 2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul A. a solicitat să se dispună obligarea, în solidar, a pârâtelor B. și S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 44.338,26 €, reprezentând restituire împrumut. Prin sentința nr. 179 din 23 ianuarie 2019 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București a fost admisă excepția necompetenței materiale, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând instanța că valoarea pretențiilor deduse judecății este de 206.598,55 RON.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 2714 din 6 decembrie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. C. S.R.L. și excepția prescripției dreptului la acțiune, invocate prin întâmpinare. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B. și S.C. C. S.R.L..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 669 A din 20 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței. A fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea și au fost obligate pârâtele, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 22.100,4 €, echivalent în RON la data plății. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Au fost obligate intimatele la plata către apelant a sumei de 5.118 RON, cheltuieli de judecată aferente fondului și a sumei de 1.850 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 669 A din 20 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamantul A. și pârâtele B. și S.C. C. S.R.L.. Prin recursul formulat de recurentul-reclamant A. au fost expuse critici din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea în parte a deciziei atacate. În dezvoltarea acestui motiv de recurs a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 351 C. civ., întrucât reclamantul și pârâta nu aveau calitatea de soți la data contractării creditului, motiv pentru care suma împrumutată nu intră sub incidența cazurilor expres și limitativ prevăzute de textul de lege privind datoriile comune ale soților. Așa cum rezultă din situația de fapt, reținută corect de instanța de apel, la data contractării creditului de către reclamant, acesta era în relații de concubinaj cu pârâtă, fiind căsătorit cu o altă persoană. Datoriile soților se împart în două categorii, respectiv proprii și comune. Dacă în cazul activului comunității legale, legiuitorul prezumă calitatea de bunuri comune (art. 339 C. civ.), excepția constituind-o bunurile proprii, care sunt expres și limitativ prevăzute de lege (art. 340 C. civ.), în situația pasivului regula se inversează, după cum rezultă din interpretarea normei prevăzute de art. 353 C. civ. A arătat recurentul-reclamant că suma pe care a împrumutat-o de la D. cu titlu de credit a fost remisă integral pârâtei B., cu titlu de împrumut, și a fost folosită de aceasta în scop propriu. Totodată, a susținut că din probele administrate în cauză rezultă că suma de bani a fi fost folosită, parțial, pentru plata avansului pentru achiziționarea imobilului situat în str. x - care nu este bun comun al părților, iar restul pentru modernizarea clinicii deținute de C. S.R.L.. A mai apreciat recurentul-reclamant că datoria contractată nu reprezintă o datorie comună, astfel cum această noțiune este definită prin dispozițiile art. 351 C. civ., astfel că suma împrumutată de pârâte se impune a fi restituită integral. A concluzionat în sensul că regimul juridic aplicabil datoriei contractate de reclamant în timpul concubinajului cu pârâta nu este cel privind datoria comună a soților, astfel că în mod greșit instanța de apel a extins efectul patrimonial și asupra reclamantului, apreciind că acesta trebuie să suporte jumătate din suma restituită către bancă. Prin recursul formulat de recurentele-pârâte B. și S.C. C. S.R.L. au fost expuse critici din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea în totalitate a deciziei recurate. Primul motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează faptul că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază - argumentele prezentate în conținutul hotărârii nu fac referire la nicio normă de drept substanțial. Nu există nicio normă juridică de drept civil care să fi fost invocată de instanța de apel, care să fi fost analizată și a cărei incidență să fie demonstrată în raport cu situația de fapt stabilită. Curtea de apel s-a mulțumit să facă trimitere la instituția răspunderii civile contractuale, arătând doar că în cauză sunt îndeplinite condițiile acestei instituții juridice, fără a le enumera și a indica norma juridică aplicabilă. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Curtea a reținut în mod nelegal existența contractului de împrumut la care face referire intimatul-reclamant. Clauza prevăzută la art. 6.6. din Actul adițional nr. x/2007 nu respectă cerințele ce decurg din conținutul art. 1.180 alin. (1) C. civ. de la 1864, privitoare la formalitatea "bun și aprobat", astfel că nu poate veni în sprijinul tezei că ar avea natura juridică a unui împrumut sau că între părțile în proces ar fi existat raporturi juridice caracteristice unui contract de împrumut. Au apreciat recurentele-pârâte că imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului constatator al contractului de împrumut nu poate fi invocată în raport cu pârâta C. S.R.L., întrucât aceasta este persoană juridică, entitate în privința căreia nu se poate concepe sau imagina ipoteza concubinajului sau a unor relații de familie. În aceste condiții, nu sunt admisibile proba cu martori și cea cu prezumții, raportat la prevederile art. 1.180 alin. (1) C. civ. de la 1864. În sprijinul concluziei că nu se poate reține existența unui contract de împrumut au menționat încetarea contractului de închiriere nr. x/2006 la 31 decembrie 2016, ceea ce a avut drept consecință și încetarea eficacității celor două acte adiționale, întrucât acestea aveau caracter accesoriu, iar accesoriul urmează soarta principalului. O altă greșeală de judecată a instanței de apel, în aprecierea recurentelor-pârâte, este aceea a extinderii prezumției legale ce decurge din existența unor relații de familie (de fapt, prezumția comunității de bunuri în cazul persoanelor căsătorite) la situația din prezenta cauză, în care avem de a face cu raporturi juridice ce izvorăsc din concubinaj. Nu există un text legal care să permită o asemenea operațiune, iar prezumțiile legale sunt stabilite prin norme juridice de strictă interpretare și aplicare. Are caracterul unei erori grave de judecată și obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 22.100,4€, în condițiile în care în materia răspunderii civile contractuale regula este cea a divizibilității obligațiilor, iar nu cea a solidarității. Decizia atacată nu prezintă argumentele de ordin logico-juridic sau raționamentul în baza căruia instanța de apel a ajuns la concluzia că recurentele datorează în solidar suma menționată, câtă vreme intimatul-reclamant a pretins că a împrumutat suma de 89.000€, iar prin acțiune a solicitat plata sumei de cea 44.338 €.

Apărările părților La 18 octombrie 2021, recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantelor, ca nefondat, și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, în a căror dovedire a depus chitanță și factură . La 22 octombrie 2021, recurentele-pârâte au transmis prin e-mail întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamant ca nefondat. Au transmis și răspuns la întâmpinarea depusă de recurentul-reclamant, reiterând aspectele prezentate în cererea de recurs, solicitând înlăturarea apărărilor formulate de acesta.

Procedura de filtrare Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru. În cuprinsul raportului s-a reținut că recursurile au fost declarate în termenul legal, hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, iar criticile formulate pot fi circumscrise în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Prin încheierea din 26 mai 2022, completul de filtru a respins excepția nulității recursului declarat de reclamantul A., invocată de recurentele-pârâte S.C. C. S.R.L. și B.. Au fost admise, în principiu, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtele S.C. C. S.R.L. și B. împotriva deciziei nr. 669 A din 20 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a fixat termen la 6 octombrie 2022, în vederea soluționării recursurilor. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Având în vedere că la termenul de judecată din 6 octombrie 2022, recurentele-pârâte B. și C. S.R.L. au ridicat excepția autorității de lucru judecat în raport de hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2019, respectiv sentința nr. 666 din 31 ianuarie 2020 a Judecătoriei Sector 1 București, definitivă prin decizia civilă nr. 369 din 5 mai 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori si familie, Înalta Curte în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ. urmează a examina cu prioritate excepția invocată. Excepția autorității de lucru judecat este o excepție de ordine publică, putând fi invocată, în termenii art. 432 C. proc. civ., de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs. Cum prin derogare de la art. 488 alin. (2) C. proc. civ., dispozitiile art. 432 teza I din același cod prevăd că autoritatea de lucru judecat poate fi invocată pentru prima dată înaintea instanței de recurs, atât de părți, cât și de instanță. Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată." Prin urmare, cum din dispozițiile art. 432 C. proc. civ. rezultă că excepția autorității de lucru judecat este de ordine publică, absolută și peremptorie, susceptibilă de invocare nu doar in limine litis, ci în orice fază procesuală, inclusiv în recurs, Înalta Curte reține că prin intermediul ei se urmărește împiedicarea unei noi judecăți și evitarea pronunțării unor soluții contradictorii, în condițiile în care obiectivul securității juridice și al ordinii sociale trebuie realizat prin respectarea a ceea ce o instanță a statuat deja în privința raporturilor litigioase dintre părți. Potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului, sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. În acest sens art. 430 alin. (2) C. proc. civ., mai prevede că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Pentru incidența excepției autorității de lucru judecat este necesar a se întruni tripla condiție, și anume: a identității de părți, obiect și cauză. Principiul autorității de lucru judecat împiedică nu numai judecarea unui litigiu soluționat ce a avut același obiect, cauză și aceleași părți, chiar cu poziții procesuale inversate, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre pronunțată într-un alt litigiu. Cum legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății este dezlegată în cadrul unui proces, rezultă ca aceasta nu va putea fi nesocotită/contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur). Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio) doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză). Raportând cele expuse la litigiul pendinte, din perspectiva dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În litigiul pendinte recurentele-pârâte au invocat efectul negativ al autorității de lucru judecat, consacrat de prevederile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect", în raport de hotărârea definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2019 de Judecătoria Sector 1 București. Cum în manifestarea sa de excepție procesuală autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente: de părți, obiect și cauză, față de cele expuse, Înalta Curte constată că prin sentința civilă nr. 666 din 31 ianuarie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 de Judecătoria Sector 1 București, definitivă prin decizia civilă nr. 369 din 5 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori si familie, a fost respins, ca neîntemeiat, capătul 1 din cererea principală, privind predarea de către pârâtă și pârâta-reclamantă, a exemplarului original al contractului de închiriere către reclamantul-pârât; a respins, ca fiind lipsit de interes, capătul 2 din cererea principală, în ceea ce privește solicitarea de obligare a pârâtei-reclamante la plata contravalorii chiriei aferentă lunilor aprilie, iulie și august; a respins capătul 3 din cererea principală, precizat, ca neîntemeiat; a respins în tot cererea reconvențională precizată; a respins cererea reclamantului-pârât, de obligare a pârâtei și a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată și a respins cererea pârâtei și a pârâtei-reclamante, de obligare a reclamantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Astfel, din hotărârile enunțate rezultă că prin acțiunea care face obiectul dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Sector 1 București, reclamantul-pârât A. a chemat în judecată pe pârâta B. și pe pârâta-reclamantă C. S.R.L., solicitând instanței obligarea lor la predarea exemplarului original al contractului de închiriere înregistrat la ANAF sub nr. x din 20 martie 2016, obligarea pârâtei-reclamante S.C. C. S.R.L. la plata chiriei aferente lunilor aprilie, iulie, august 2016, precum și obligarea pârâtei-reclamante la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în București, str. x, aferentă lunilor ianuarie 2017 - august 2018, respectiv a sumei de 84.044,5 RON, astfel cum a fost precizată. Cum elementele autorității de lucru judecat vizează identitatea de obiect cauză și de părți, Înalta Curte față de cele expuse, constată că nu există identitate de obiect si cauză între litigiul pendinte și litigiul soluționat definitiv în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Sector 1 București prin sentința civilă nr. 666 din 31 ianuarie 2020. Dacă obiectul acțiunii civile este reprezentat de protecția dreptului subiectiv civil, iar obiectul litigiului este reprezentat de pretenția concretă pe care instanța trebuie să o analizeze și să o judece, cauza reprezintă scopul avut în vedere la momentul reclamării dreptului sau a interesului legitim dedus judecății, ori, după caz, cel vizat prin intermediul apărării exercitate de parte. Identitatea de cauză (eadem causa petendi) privește fundamentul (actul sau faptul juridic ori material) pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmărește prin intermediul acțiunii, împreună cu împrejurările de fapt care au generat înaintarea acțiunii. Cauza cererii nu se confundă cu dreptul subiectiv civil ori de altă natură a cărui valorificare se urmărește prin demersul judiciar, ea fiind reprezentată de titlul, de izvorul dreptului respectiv. Astfel pot exista atâtea acțiuni câte cauze de obligații sunt, după cum în materia drepturilor reale există tot atâtea acțiuni câte temeiuri ale dreptului pot fi invocate. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că în litigiul pendinte, reclamantul A. a investit instanța cu o acțiune în răspundere contractuală, rezultată dintr-un contract de împrumut, solicitând obligarea, în solidar, a pârâtelor B. și S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 44.338,26 €, cu titlu de împrumut nerestituit. Or, prin acțiunea care face obiectul dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Sector 1 București, așa cum s-a arătat deja, reclamantul-pârât A. a solicitat obligarea pârâtelor la predarea exemplarului original al contractului de închiriere înregistrat la ANAF sub nr. x din 20 martie 2016, obligarea pârâtei-reclamante S.C. C. S.R.L. la plata chiriei aferente lunilor aprilie, iulie, august 2016, precum și obligarea pârâtei-reclamante la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în București, str. x, aferentă lunilor ianuarie 2017 - august 2018, respectiv a sumei de 84.044,5 RON, Prin urmare, din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că între cele două litigii nu există identitate nici de cauză și nici de obiect, nefiind incidente dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., excepția autorității de lucru judecat invocată de recurentele pârâte urmează a fi respinsă. În ceea ce privește excepția inadmisibilității și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de recurentele-pârâte la termenul de judecată din 6 octombrie 2022, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi calificate drept veritabile excepții, ci constituie critici cu privire la legalitatea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond, în condițiile în care acestea nu au fost deduse analizei prin cererea de recurs, așa cum impun dispozițiile art. 487 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care, nefiind invocate prin cererea de recurs, aceste excepții nu pot constitui obiect al controlului de legalitate cu care este învestită instanța de recurs. În ceea ce privește criticile de nelegalitate aduse de recurenți hotărârii instanței de apel, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și anume: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii. Întrucât motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil, prevăzută de art. 21 din Constituție și, respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a analizat raporturile juridice dintre părți în limitele învestirii și a situației de fapt conturată în cauză și necontestată. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici sunt fondate în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat soluția adoptată pe prezumția comunității de bunuri și a datoriei comune a soților, extinzând această prezumție la raporturile de concubinaj ale reclamantului cu pârâta B., raporturi în care se aflau părțile la data contractării creditului de către reclamant. În acest sens, instanța de apel a reținut că: "potrivit acțiunii introductive, astfel cum a fost precizată de reclamant în cursul judecății în primă instanță, se constată că acesta și-a cuantificat pretențiile la suma indicată în cerere, solicitând obligarea solidară a celor pârâte chemate în judecată. Având în vedere că la momentul contractării creditului de către reclamant și al achiziționării imobilului, reclamantul și pârâta persoană fizică nu erau căsătoriți dar conviețuiau, între aceștia existând relații specifice unei familii, ceea ce face ca regimul juridic aplicabil bunurilor dobândite împreună să fie cel corespunzător unei astfel de modalități de dobândire, regim ce se impune a fi extins asupra tuturor efectelor patrimoniale ale conviețuirii părților, deci inclusiv asupra datoriilor contractate în acest circumstanțe. Pe cale de consecință, restul rămas de achitat din valoarea creditului trebuie suportat în cote egale de părți, astfel că pârâtei îi revine obligația achitării sumei de 22100,4 euro cu acest titlu." Or, în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat soluția adoptată pe aspecte de fapt și de drept ce nu sunt în concordanță nici cu susținerile părților și nici cu raporturile reale dintre părți, care se aflau în relații de concubinaj la momentul contractării creditului, relație necontestată, precum și în condițiile în care instanța de apel a apreciat ca datorie comună suma contractată de reclamant de la D. cu titlu de credit, Înalta Curte reține atât incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, cât și a pct. 8 C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte reține că soluția instanței de apel este lipsită de temei legal raportat la efectele juridice ale relației de concubinaj, în condițiile în care legea nu reglementează o prezumție legală de bunuri comune decât pentru bunurile dobândite în timpul căsătoriei, iar dispozițiile art. 32 din Codul familiei referitoare la datoriile comune ale soților, corespondente prevederilor art. 351 din C. civ., vizează doar relațiile dintre soți, nu și relațiile de concubinaj. Or, asimilarea relațiilor de concubinaj sub anumite aspecte cu relațiile dintre soți și protecția acordată acestora în respectul prevederilor constituționale ale art. 26 nu poate fi interpretată ca punând un semn de egalitate între situația persoanelor care au trăit în concubinaj și cea a persoanelor care au ales să se căsătorească, aspect statuat de Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 699 din 6 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 49 din 15 ianuarie 2021. De altfel, în același sens este și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene care, prin Hotărârea din 19 decembrie 2019, pronunțată în Cauza C-460/18 P, paragraful 72 și următoarele, a reținut că: "deși sub anumite aspecte uniunile de fapt și uniunile legale, precum căsătoria, pot prezenta similitudini, acestea nu pot conduce neapărat la o asimilare între aceste două tipuri de uniune." (Hotărârea din 15 aprilie 2010, Gualtieri/Comisia, C-485/08 P, EU:C:2010:188, punctul 75) Din perspectiva celor expuse, și cum dispozițiile legale privitoare la efectele căsătoriei asupra drepturilor și obligațiilor dintre soți sunt de strictă interpretare, Înalta Curte reține că acestea nu se pot extinde prin asemănare relațiilor de concubinaj, întrucât raporturilor patrimoniale dintre concubini li se aplică dispozițiile dreptului comun atât cu privire la drepturile dobândite, cât și cu privire la obligațiile contractate împreună. Prin urmare, cum în cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 497 C. proc. civ., urmează a admite recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtele B. și S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 669 A din 20 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, urmând ca în rejudecare instanța de apel să analizeze și celelalte aspecte invocate în cererile de recurs, ținând seama de statuările și dezlegările din prezenta decizie raportat la efectele juridice ale relației de concubinaj dintre reclamant și pârâta B. la data contractării creditului bancar de către reclamant, în condițiile în care legea nu reglementează o prezumție legală de bunuri comune decât pentru bunurile dobândite în timpul căsătoriei, iar dispozițiile art. 32 din Codul familiei referitoare la datoriile comune ale soților, corespondente prevederilor art. 351 din C. civ., vizează doar relațiile dintre soți, nu și relațiile de concubinaj.