Decizia nr. 1628/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1180/2023 a Tribunalului Ilfov

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă la 26 ianuarie 2023, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâților C. și D. la plata sumei de 205.720 RON, reprezentând dublul prețului plătit, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1180 din 5 mai 2023, Tribunalul Ilfov, secția civilă a admis cererea și a obligat pârâții să plătească reclamanților suma de 205.720 RON, reprezentând dublul prețului plătit, precum și suma de 5.233 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, la 3 iulie 2023, au declarat apel pârâții. Prin decizia civilă nr. 1375A din 6 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul, a anulat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanțe.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 4 ianuarie 2024, au declarat recurs reclamanții, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurenții-reclamanți au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susținând că, prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, sens în care au învederat următoarele argumente: Instanța de apel a apreciat că normele de procedură permit apelanților-pârâți să invoce aspecte de fapt noi, în măsura în care prin acestea se încadrează în cadrul procesual stabilit la prima instanță, sens în care a reținut că va avea în vedere aspectele invocate de către apelanții-pârâți cu privire la modul de stabilire al cadrului procesual obiectiv și subiectiv și neîntrunirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile contractuale, deși, a reținut, în egală măsură, că "maniera de formulare a cererii de apel nu respectă conținutul și întinderea întâmpinării depuse în fața primei instanțe". În viziunea instanței de apel, prima instanță nu a răspuns apărărilor pârâților referitoare la "cadrul procesual obiectiv și subiectiv și la neîntrunirea condițiilor răspunderii civile contractuale". Procedând astfel, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, prevăzut de art. 9 din C. proc. civ., dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 477-478 din C. proc. civ., care reglementează limitele devoluțiunii, în sensul că apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum), iar, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță (tantum devolutum quantum iudicatum). Efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe acelea criticate, expres sau implicit, de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității. Or, prin întâmpinarea depusă la fond, intimații-pârâți nu au invocat apărări cu privire la cadrul procesual obiectiv și la neîntrunirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile contractuale și nici nu au susținut că situația de fapt ar fi neclară din punct de vedere juridic sau că nu ar exista un pact comisoriu expres în promisiunea de vânzare-cumpărare ori neclarități cu privire la modalitatea în care acest pact comisoriu poate fi activat. Prin întâmpinarea respectivă, intimații-pârâți au invocat excepția lipsei calității procesuale active, iar, pe fond, au susținut doar că reclamanții nu pot invoca nerespectarea dispozițiilor contractuale, întrucât nu au probat plata prețului, respectiv că ne-am afla în prezența unei noi convenții, ce reclamă prezența lui E.. În apel, pârâții au invocat că acțiunea nu ar fi completă, întrucât nu s-a solicitat și rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, precum și că nu au fost motivate soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active și respingerea apărărilor că reclamanții nu au achitat prețul și că părțile ar fi modificat, fără drept, prin intermediul promisiunii deduse judecății, o altă promisiune, încheiată anterior cu defunctul E., fără ca acesta din urmă să participe. Prin aplicarea celor două limite ale caracterului devolutiv al apelului, instanța de apel era limitată de criticile aduse de către apelanți, însă numai în măsura în care acestea coincideau cu limitele judecății la fond. Cu toate acestea, instanța de apel a considerat că prima instanță ar trebui "să încadreze situația de fapt din punct de vedere juridic, să lămurească dacă părțile au stipulat un pact comisoriu și dacă acesta și-a produs efectele, față de toate părțile contractuale sau numai față de părțile litigante, să califice prevederea contractuală stipulată în promisiunea de vânzare-cumpărare la art. 7.2 și condițiile în care partea prejudiciată o poate activa, independent de participarea unui promitent cumpărător, terț față de litigiu". Or, aceste aspecte nu au făcut obiectul judecății în fața primei instanțe, nefiind invocate în apărare de către pârâți, prin întâmpinarea depusă la dosar. Ca atare, instanța de apel a depășit limitele învestirii și a încălcat principiile disponibilității și contradictorialității, aspecte de natură să le producă o vătămare care nu poate fi remediată decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea spre rejudecare. Recurenții-reclamanți au invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținând că decizia civilă recurată cuprinde atât motive contradictorii, cât și motive străine de natura pricinii, sens în care au învederat următoarele argumente: Deși instanța de apel reține că normele de procedură ar permite apelanților să invoce motive noi, comparativ cu acelea prezentate instanței de fond, atât timp cât "acestea se încadrează în cadrul procesual stabilit la prima instanță", în considerarea caracterului devolutiv al apelului, totuși, prin aceleași considerente, instanța de apel reține că sentința nu ar fi motivată, astfel că o anulează. O astfel de conduită a instanței de apel denotă o vădită contradictorialitate între considerente, atât timp cât motivarea acceptării unor critici și aspecte de fond noi, comparativ cu limitele judecății la fond, se axează pe ideea caracterului devolutiv al apelului, însă, în realitate, instanța de apel nu aplică această regulă propriei hotărâri și alege să trimită cauza spre rejudecare, în temeiul unui alt considerent, și anume lipsa de motivare a sentinței. În realitate, instanța de apel nu a dat eficiență caracterului devolutiv al apelului și nu a analizat deloc considerentele reținute de către judecătorul fondului. Mai mult, la fila x, par. 3 din decizie, instanța de apel afirmă că "se află în imposibilitate de analizare a modului de aplicare a prevederilor legale la o situație de fapt clar stabilită". Așadar, instanța de apel nu a analizat pe fond cauza, ci a extins cadrul procesual, dincolo de voința părților, fără a realiza o devoluțiune a cauzei. Tot în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, instanța de apel explică, prin șase paragrafe, întreaga relație contractuală stabilită între părți, iar, în finalul acestei descrieri, deloc sintetice, reține următoarele: "Chestiunea înstrăinării terenului de către apelanții-promitenți vânzători către un terț este un aspect necontestat, motiv pentru care intimații-reclamanți au comunicat apelanților-pârâți o notificare de rezoluțiune a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare". Așadar, nu doar că situația de fapt nu a fost în niciun moment neclară, dar însăși instanța de apel o surprinde cu o acuratețe notabilă și, referitor la aspectul încălcării obligației contractuale de a vinde terenul către promitenții-cumpărători, subliniază că ar fi "un aspect necontestat". Contrar celor reținute de instanța de apel, sentința satisface cerința motivării, întrucât judecătorul fondului a reținut întocmai acele prevederi contractuale care sunt aplicabile în cauză, știut fiind că nstanța de judecată nu trebuie să răspundă în detaliu fiecărui argument. Decizia instanței de apel cuprinde și motive străine de natura cauzei, deoarece instanța de apel critică judecătorul fondului pentru că nu ar fi analizat anumite chestiuni, deși acestea nu fuseseră invocate de către pârâți.

Apărările formulate în cauză La 5 aprilie 2024, intimații-pârâți au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, va casa decizia civilă recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, pentru următoarele considerente de drept: Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar doar prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, părțile putând-o critica numai pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. În cauză, recurenții-reclamanți au respectat aceste exigențe legale, din moment ce argumentele invocate în memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv limitele devoluțiunii și principiile disponibilității și contradictorialității. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este fondat. Astfel, deși apelul este o cale devolutivă de atac, în sensul că provoacă o nouă judecată asupra fondului, adică a problemelor de fapt și de drept care au fost supuse judecății în fața primei instanțe, astfel cum se prevede la art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., totuși el are două limitări legale. Pe de o parte, art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că "instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului, în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată". Acest text de lege consacră regula tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căreia instanța de apel este ținută să judece în limitele criticilor invocate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt și/sau de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea care au fost criticate, expres sau implicit, de către apelant. Desigur, în situația în care motivele de apel invocate sunt incomplete, lacunare sau confuze, instanța de apel, în virtutea rolului său activ (art. 22 alin. (2), alin. (4) și alin. (5) din C. proc. civ.), respectând principiile disponibilității (art. 9 din C. proc. civ.) și contradictorialității (art. 14 din C. proc. civ.), precum și dreptul la apărare (art. 13 din C. proc. civ.), va extrage esențialul din criticile generice și argumentațiile implicite, decelând finalitatea motivelor de apel invocate de parte, dincolo de imperfecțiunea termenilor folosiți ori de insuficienta structurare a cererii de apel. În toate cazurile, limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, presupun ca instanța de apel să se raporteze la criticile de apel invocate și să nu rejudece cauza dincolo de acestea, respectând principiul disponibilității, precum și prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., conform cărora "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel". Pe de altă parte, conform art. 478 din C. proc. civ.: "(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. (2) Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. (…) (3) În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. (4) Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe (…)". Acest text de lege consacră regula tantum devolutum quantum iudicatum, potrivit căreia apelul, chiar dacă provoacă o nouă judecată în fond, rămâne o cale de atac de reformare, prin care se verifică legalitatea și temeinicia hotărârii, fiind firesc ca un atare control să se refere la ceea ce s-a judecat în primă instanță. Având a respecta limitele devoluțiunii, astfel cum au fost prezentate supra, instanța de apel este ținută să respecte, în egală măsură, principiile fundamentale ale procesului civil, astfel cum impune art. 20 din C. proc. civ. În acord cu cele susținute de către recurenții-reclamanți, Înalta Curte reține că instanța de apel a nesocotit aceste dispoziții legale, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Se constată că, prin întâmpinarea depusă în primă instanță, pârâții au invocat excepția lipsei calității procesuale active, susținând că acțiunea trebuia promovată de către toți cei trei promitenți-cumpărători (inclusiv de F.), iar, pe fond, au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, învederând că reclamanții nu au făcut dovada plății prețului, în condițiile în care s-a considerat că prețul de 21.000 euro a fost achitat prin preluarea, de către pârâți, a obligației lui E. de a vinde reclamantului A. o altă suprafață de teren de 3.000 mp, însă nu se poate vorbi despre o novație, ci despre o nouă convenție, la care trebuia să participe și E.. În ședința publică din 5 mai 2023, prima instanță a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale active, reținând că acțiunea este formulată de persoane care au calitatea de părți în promisiunea de vânzare-cumpărare, iar, prin sentința civilă nr. 1180 din 5 mai 2023, a admis acțiunea și a obligat pârâții să plătească reclamanților suma de 205.720 RON, reținând că pârâții au refuzat, cu rea-credință, să încheie cu reclamanții contractul de vânzare-cumpărare, înstrăinând către alte persoane terenul promis spre vânzare, context în care reclamanții sunt îndreptățiți a primi dublul sumei plătite, în conformitate cu clauza inserată la art. 7.2 din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâții, prin care au susținut, pe de o parte, că prima instanță le-a respins probele solicitate și a soluționat cauza la primul termen de judecată, încălcându-le dreptul la apărare, iar, pe de altă parte, că hotărârea nu este motivată corespunzător, fiind nesocotite prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., sens în care au învederat, în esență, următoarele critici: deși acțiunea nu este completă, întrucât reclamanții trebuiau să solicite, mai întâi, rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare sau constatarea valabilității rezoluțiunii unilaterale, totuși prima instanță nu a analizat acest aspect; prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale active în mod nemotivat și prin aplicarea greșită a art. 36 din C. proc. civ., în condițiile în care acțiunea trebuia introdusă de către toți promitenții-cumpărători (inclusiv F.), întrucât nu se poate constata rezoluțiunea doar față de unii dintre aceștia; prima instanță nu a arătat care sunt motivele pentru care a înlăturat apărările privind neachitarea prețului de către reclamanți și necesitatea participării la convenție și a terțului E.. Conform considerentelor deciziei civile recurate, instanța de apel a reținut că "normele de procedură civilă permit apelanților, în scopul justei soluționări a cauzei, concordant cu aflarea adevărului, să invoce prin cererea de apel inclusiv aspecte de fapt noi, în măsura în care prin acestea se încadrează în cadrul procesual stabilit la prima instanță", astfel că va avea în vedere "aspectele invocate de către apelanți, ce vizează modul de stabilire al cadrului procesual obiectiv și subiectiv, precum și neîntrunirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile contractuale, chiar dacă maniera de formulare a cererii de apel nu respectă conținutul și întinderea întâmpinării depuse în fața primei instanțe". În acest context, instanța de apel a apreciat că prima instanță era obligată "să încadreze situația de fapt din punct de vedere juridic, să lămurească dacă părțile au stipulat un pact comisoriu și dacă acesta și-a produs efectele față de toate părțile contractuale sau numai față de părțile litigante, să califice prevederea contractuală stipulată în promisiunea de vânzare-cumpărare la art. 7.2 și condițiile în care partea prejudiciată o poate activa, in/dependent de participarea unui promitent cumpărător, terț față de litigiu". Instanța de apel a conchis că "omisiunea instanței de fond de a lămuri acțiunea formulate sub toate aspectele, fără a încadra, din punct de vedere juridic, pretenția reclamanților, fără a răspunde apărărilor formulate de pârâți privitor la cadrul procesual obiectiv și subiectiv, dar și la neîntrunirea condițiilor răspunderii civile contractuale, echivalează cu necercetarea fondului, ceea ce face imposibilă exercitarea, de către instanța de apel, a controlului judiciar". Astfel cum au învederat recurenții-reclamanți, se observă că, prin cererea de apel, nu au fost formulate critici cu privire la înțelesul, natura juridică și efectele clauzei inserate la art. 7.2 din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare. Or, reținând că prima instanță trebuia să lămurească dacă părțile au stipulat un pact comisoriu și să califice clauza de la art. 7.2. din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare și condițiile în care partea prejudiciată o poate activa, instanța de apel a nesocotit limitele devoluțiunii, astfel cum sunt reglementate la art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., regula tantum devolutum quantum apellatum fiind o aplicație specifică, în apel, a principiului disponibilității. În acest sens, art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților". Mai mult, din moment ce aceste chestiuni de drept nu au fost invocate prin cererea de apel și nici nu au fost puse în discuția părților, instanța de apel a încălcat și principiul contradictorialiții. În această ordine de idei, art. 14 alin. (4) din C. proc. civ. prevede că "părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu", iar alin. (6) al aceluiași articol stipulează că "instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii". Acest principiu fundamental are, printre altele, rolul de a garanta părților exercitarea dreptului la apărare. În strânsă legătură cu cele prezentate mai sus, se mai reține că, atunci când a apreciat că prima instanță trebuia să stabilească cadrul procesual obiectiv (pretenția dedusă judecății), să lămurească dacă părțile au stipulat un pact comisoriu și să califice clauza inserată la art. 7.2. din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare și condițiile în care partea prejudiciată o poate activa, instanța de apel a omis a observa că, prin întâmpinarea depusă în primă instanță, intimații-pârâți nu au formulat apărări cu privire la cadrul procesual obiectiv și nici nu au susținut că nu ar fi fost inserat un pact comisoriu ori că ar fi neclară clauza inserată la art. 7.2. din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare. Ținând cont de limitele legale ale caracterului devolutiv al apelului, se reține că instanța de apel, în condițiile în care nu a invocat din oficiu motive de ordine publică, care să fi fost puse în discuția contradictorie a părților, era ținută să analizeze doar motivele și mijloacele de apărare invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Neprocedând astfel și dispunând anularea sentinței civile apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca prima instanță să analizeze, printre altele, anumite aspecte care nu au fost invocate nici prin cererea de apel, nici prin întâmpinarea depusă la fond, instanța de apel a depășit limitele legale ale devoluțiunii, încălcând, totodată, principiile disponibilității și contradictorialității, aspecte de natură să producă recurenților-reclamanți o vătămare care nu poate fi remediată decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Reținând incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ceea ce atrage, per se, casarea în tot a deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin intermediul căruia recurenții-reclamanți au susținut că decizia cuprinde motive contradictorii, precum și motive străine de natura pricinii. Față de aceste considerente, constatând că este întemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. și că decizia instanței de apel este nelegală, Înalta Curte, în baza prevederilor art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia civilă recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.