Decizia nr. 188/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 01.11.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Finanțelor, obligarea pârâților la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune morale pentru suferințele psihice și fizice ce i-au fost cauzate timp de 27 de ani de refuzul autorităților Statului Român de a identifica și pedepsi pe cei vinovați de moartea prin împușcare a fiului său în vârstă de 19 ani în 21.12.1989. În drept cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 252-253 C. civ. Prin sentința nr. 1079/08.03.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 102/04.02.2020, Tribunalul București, secția a IV a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Guvernul României și Ministerul Apărării Naționale; a respins acțiunea în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor; a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor; l-a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a sumei de 25.000 euro în echivalent în RON la cursul oficial al BNR din data plății, cu titlu de daune morale pentru încălcarea art. 2 din CEDO sub aspect procedural; a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 787/A/18.05.2021, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că, urmare a admiterii, în parte, a acțiunii în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, l-a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a sumei de 250.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudicii morale; a respins apelul pârâtului împotriva aceleiași hotărâri, ca nefondat; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. A arătat recurentul că instanța de apel se află în aceeași confuzie ca și instanța de fond cu privire la distincția fundamentală dintre Ministerul Finanțelor și Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor. A susținut că Ministerul Finanțelor nu poate fi chemat în judecată, în nume propriu, decât strict în legătură cu obiectul său de activitate, astfel cum este delimitat de legislația în vigoare și, de asemenea, în situațiile în care legea prevede în mod expres calitatea procesuală pasivă a acestuia, precum în cazul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Deși Ministerul Finanțelor are și calitatea de reprezentant al Statului Român în fața instanțelor de judecată în temeiul art. 223 alin. (1) C. civ., pentru a putea să stea în judecată ca reprezentant al statului trebuie îndeplinită în prealabil condiția fundamentală ca Statul Român să fie chemat în judecată – nemijlocit și în nume propriu – și să fie formulate pretenții cu privire la acesta. Or, în cauză, reclamantul nu a înțeles să cheme în judecată statul și nici instanța de fond nu i-a pus în vedere să își precizeze acțiunea cu privire la cadrul procesual pasiv al acesteia. A fost criticată astfel soluția tribunalului de respingere eronată a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, menținută de instanța de apel, care a statuat greșit în sensul că nu există nicio distincție între cele două entități și că nu are importanță pe cine înțelege reclamantul să cheme în judecată. A menționat recurentul că nu are niciun sens trimiterea pe care instanța de apel a făcut-o la dispozițiile art. 155 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., atâta timp cât statul nu a fost chemat în judecată. În opinia recurentului, confuzia curții de apel este evidentă din moment ce în considerentele deciziei atacate a reținut că în mod corect prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului prin Ministerul Finanțelor, în condițiile în care o astfel de excepție nu a fost invocată niciodată în cauză. Recurentul a criticat soluția instanței de apel și cu privire la respingerea apelului propriu privind fondul cauzei și la admiterea apelului reclamantului, învederând astfel că instanța, ignorând complet motivul de apel al pârâtului pe fondul cauzei, a multiplicat de 10 ori cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului, fără a susține respectiva decizie cu probe și argumente concrete. Admițând că stabilirea daunelor morale suferite de către o parte procesuală implică și o anumită doză de subiectivitate, neexistând baremuri normate privind cuantumul despăgubirilor ce pot fi acordate în astfel de cazuri, recurentul a susținut însă că în speță instanța de apel s-a limitat la înșira o serie de generalități, ce nu pot constitui în sine motive de schimbare a sentinței. În opinia recurentului, nu există absolut niciun temei de drept în baza căruia să se poată afirma că o hotărâre judecătorească prin care s-au stabilit despăgubiri într-un anumit cuantum ar fi nelegală, iar soluția corectă ar fi majorarea acestora, sub pretextul aplicării unor criterii care în fapt sunt doar enumerate. A mai susținut că instanța de apel a dat dovadă de superficialitate în ceea ce privește considerentele avute în vedere la pronunțarea hotărârii, inserând argumente aparținând în mod evident unei alte cauze, în care se face trimitere la multiple victime ale unui accident rutier. Chiar dacă se poate aprecia că este vorba de o eroare materială, recurentul a considerat că aceasta este relevantă pentru modul în care a fost analizată cauza și motivată decizia, cu pasaje preluate din alte spețe, fără legătură cu cea de față. A mai arătat că deși este unanim recunoscut în literatura de specialitate că despăgubirile pentru daune morale nu pot fi stabilite la un cuantum derizoriu, nici cuantumul exagerat al acestora nu este justificat, conducând la îmbogățirea nejustificată a reclamantului. Or, cuantumul de 250.000 euro este cu siguranță unul exagerat, despășind cu mult sensul acordării unor despăgubiri pentru daune morale.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19.10.2022 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 08.02.2023, apreciindu-se că nu poate fi reținută excepția nulității invocate prin întâmpinare, ci posibilitatea reîncadrării criticilor. Raportul a fost comunicat părților, iar intimatul-reclamant A. a formulat punct de vedere la raport prin care a reiterat excepția de nulitate pentru neîncadrare invocată prin întâmpinare.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a solicitat anularea recursului, considerând că motivele de casare nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea, ca nefondat. A arătat că în esență, prima critică vizează lipsa calității procesuale pasive a recurentului, fără a se preciza în ce constă nelegalitatea hotărârii, respectiv ce dispoziții de drept material au fost încălcate sau aplicate greșit de instanță. În plus, pretinsa încălcare a unor reguli de procedură (art. 36 C. proc. civ.) ar putea fi analizată din perspectiva pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., însă acest text de lege nu a fost indicat de recurent. Pe fondul cauzei, intimatul a considerat greșită argumentația recurentului privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor și obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor la plata daunelor morale cu toate că statul nu ar fi fost chemat în judecată. A susținut că faptul că Statul Român a fost chemat în judecată prin Ministerul Finanțelor rezultă cu prisosință din cererea de chemare în judecată, precum și din răspunsul reclamantului la întâmpinările pe care intimații le-au depus la dosar. În ceea ce privește criticile recurentului privind cuantumul despăgubirilor a arătat că simpla nemulțumire a părții față de soluția pronunțată, fără a arăta și dezvolta în concret în ce constă greșeala săvârșită de instanță nu poate conduce la admiterea recursului, această critică privind aspecte de netemeinice. A mai arătat că instanța a argumentat decizia de majorare a daunelor prin referire la o serie de criterii de cuantificare a despăgubirilor, între acestea enumerând lipsa culpei victimei, gradul de rudenie al părților, vârsta victimei, lipsa de reacție a autorităților în pedepsirea persoanelor vinovate, gravitatea incidentului, data producerii acestuia, statul social al victimei și al intimatului înaintea producerii incidentului, etc. Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Apărării Naționale a solicitat admiterea recursului pârâtului Ministerul Finanțelor. În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile formulate – încadrabile, potrivit mențiunilor din încheierea de dezbateri, în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., având în vedere aspectele de ordin procedural semnalate prin cererea de recurs – Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate: - Susținerea recurentului Ministerul Finanțelor Publice, conform căreia instanțele fondului au soluționat cauza fără a lămuri cadrul procesual pasiv și făcând confuzie între calitatea de parte și cea de reprezentant al părții și ca atare, fără legitimare procesuală proprie, este întemeiată și are drept consecința desfășurarea judecății cu nesocotirea limitelor învestirii, așa cum au fost ele determinate de către reclamant. Astfel, potrivit acțiunii deduse judecății, reclamantul a chemat în judecată Guvernul României, Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâților la 1.000.000 euro cu titlu de despăgubiri morale "pentru suferințele cauzate prin refuzul autorităților de a-i identifica și pedepsi pe cei vinovați de moartea prin împușcare a fiului reclamantului, în decembrie 1989". Pronunțând-se pe excepțiile vizând lipsa calității procesuale invocate de toți cei trei pârâți, prima instanță a reținut că nu este justificată legitimarea procesuală în cauză Guvernului Românei – față de atribuțiile ce revin acestuia, în calitate de autoritate publică a puterii executive, vizând organizarea executării legii, așa cum rezultă ele din art. 102, art. 108 din Constituție – și nici Ministerului Apărării Naționale, raportat la obiectul concret al pretenției deduse judecății (refuzul autorității de a identifica și pedepsi pe cei vinovați de moartea prin împușcare a fiului reclamantului). În ce-l privește pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul, pe de o parte, a respins excepția invocată de acesta, ceea ce înseamnă că a apreciat implicit că poate sta în judecată în nume propriu, pentru ca ulterior, potrivit soluției adoptate, să dispună, în mod contradictoriu, obligarea la plata despăgubirilor a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice (deși acestei din urmă instituții îi reținuse calitatea de parte, prin respingerea excepției, iar nu statului). Această inconsecvență a instanței demonstrează confuzia pe care o realizează între calitatea de parte și cea de reprezentant al părții, cu atât mai mult cu cât motivarea cererii de chemare în judecată nu putea îndreptăți concluzia că Ministerul Finanțelor Publice nu ar sta în proces în nume propriu (ci în reprezentarea statului), față de precizarea reclamanților în sensul că "statul român prin Guvernul României a dorit să îi protejeze pe vinovați, făcându-se vinovat de complicitate la împiedicarea înfăptuirii actului de justiție". Așadar, conform motivelor acțiunii, care au explicat și cadrul procesual, nu putea opera prezumția potrivit căreia Ministerul Finanțelor Publice ar sta în proces, în condițiile art. 223 alin. (1) C. civ., în numele statului, ca reprezentant al acestuia, câtă vreme nu doar că nu este făcută o asemenea mențiune, ci, dimpotrivă, se arată că pretențiile au fost îndreptate împotriva Guvernului Românei, ca reprezentant al statului (soluția vizând lipsa de calitate procesuală a Guvernului, chemat astfel în judecată, rămânând definitivă, prin neatacare). Învestită în apel cu această critică, vizând caracterul contradictoriu al judecații care, pe de o parte, reține că cel chemat în proces în calitate de pârât - Ministerul Finanțelor Publice – are justificată legitimarea procesuală, dar în același timp, o altă entitate este obligată în raportul juridic dedus judecații (față de care recurentul-pârât a avut doar calitatea de reprezentant), instanța de apel statuează eronat și cu ignorarea conținutului dispozitivului sentinței, că, în realitate, s-ar fi respins o altă excepție – cea a calității procesuale pasive a Statului român (deși excepția, consemnată ca atare, în soluția adoptată, a vizat legitimarea, în nume propriu, a Ministerului Finanțelor Publice, împotriva căruia fusese îndreptată acțiunea). De asemenea, tot eronat, aducând un plus de argumente soluției de primă instanță, pe care o confirmă ca atare, instanța de apel justifică legitimarea procesuală a Statului prin Ministerul Finanțelor, cu trimitere la dispozițiile art. 155 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care reglementează locul citării în ipoteza în care parte în proces este statul (respectiv, este citat "statul, prin Ministerul Finanțelor Publice sau alte organe anume desemnate în acest scop de lege, la sediul acestora"). Or, regulile referitoare la citare sunt unele care doar asigură formele desfășurării judecații, fără să explice sau să justifice calități procesuale care sunt grefate pe raportul juridic litigios. Ca atare, mai întâi trebuie demonstrată calitatea de parte pentru ca citarea ulterioară a acestora să fie una aptă de a asigura cadrul procesual adecvat rezolvării fondului raportului juridic dedus judecății. În realitate, ambele instanțe de fond au confundat două instituții juridice distincte: calitatea procesuală și respectiv, calitatea în care o persoană poate sta în proces – în nume propriu sau în numele altcuiva, ca mandatar sau reprezentant legal. În speță, respingându-se excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice (și considerându-se astfel că acesta are justificată legitimatio ad causam, adică poate fi obligat în nume propriu în raportul juridic dedus judecații), ulterior s-a considerat că o altă entitate, statul, are calitate de pârât, în reprezentarea căruia doar s-ar afla Ministerul Finanțelor Publice. Această inadvertență este cu atât mai nejustificată cu cât, potrivit acțiunii de primă instanță, statul nu apare chemat în judecată în conformitate cu dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ., pentru a se verifica în raport cu ipoteza acestui text, felul în care ar urma să stea în proces (cu participarea proprio nomine, ca titular de drepturi și obligații, dar cu exercițiul drepturilor și executarea obligațiilor procesuale prin intermediul altei entități). Or, așa cum corect susține recurentul-pârât, deși a formulat mai multe critici împotriva soluției de primă instanță, pe aspectul cadrului procesual pasiv, acestea nu și-au găsit dezlegare în apel, decizia atacată persistând în aceeași eroare de judecată, constând în confuzia dintre calitatea de parte și cea de reprezentant al părții și adăugând un argument nepertinent, legat de locul citării statului (inversând astfel raționamentul juridic, pentru a trage concluzii în ce privește calitatea de parte a statului). - De asemenea, tot cu nesocotirea cadrului judecații sunt redactate considerentele deciziei din apel în privința despăgubirilor solicitate cu titlu de daune morale. Separat de caracterul general al acestora – care nu poate constitui, tocmai prin prisma generalității argumentelor, neparticularizate cauzei, temei legal pentru schimbarea unei soluții – se constată și că, atunci când se încearcă o analiză punctuală, aceasta este străină de datele speței, făcând trimitere, în realitate, la alt gen de cauze decât cea dedusă prezentei judecăți. Astfel, ignorând faptul că ceea ce a pretins reclamantul a fost acordarea de despăgubiri morale pentru suferințele fizice și psihice cauzate timp de 27 ani de "refuzul autorităților de a identifica și pedepsi pe cei vinovați de moartea fiului acestuia, în decembrie 1989", instanța de apel face referire la "pierderea brutală a tatălui, fiului, respectiv a fratelui" și la împrejurarea că în aprecierea daunelor "trebuie avute în vedere și circumstanțele personale ale rudelor victimelor, precum și contextul producerii accidentului rutier". Procedând la redimensionarea cuantumului daunelor morale, decizia din apel impută primei instanțe că nu a luat în considerare criteriile anterior menționate, care n-au însă nicio legătură cu speța, lăsând și din acest punct de vedere, prin formularea de considerente străine judecății, fără temei legal hotărârea atacată cu recurs. În consecință, văzând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 497 C. proc. civ., recursul va fi admis și față de nesocotirea cadrului procesual, casate ambele hotărâri, iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanțe. La reluarea judecații vor fi avute în vedere, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date prin prezenta decizie în legătură cu distincția necesară care trebuie făcută între calitatea de parte și cea reprezentant al părții, urmând a fi corect stabilit cadrul judecații, atât din punct de vedere al părților, cât și al obiectului învestirii instanței.