Decizia nr. 2239/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 943/2024 a Tribunalului București

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 29 noiembrie 2023, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 377.317,6 RON, reprezentând daune moratorii pentru plata cu întârziere a titlurilor de plată seria x nr. x și nr. x, calculate de la scadență și până la data formulării cererii, precum și în continuare, de la data formulării cererii și până la îndeplinirea obligației de plată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 943 din 25 iunie 2024, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, invocată prin întâmpinare, a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, și a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, la 4 septembrie 2024, a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea sentinței, în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, precum și admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată. Prin decizia civilă nr. 1305/A din 11 decembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 13 martie 2025, a formulat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, cu cheltuieli de judecată. Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, prin erijarea în atribuțiile puterii legislative, din moment ce a creat dispoziții de drept pozitiv, pe care le-a aplicat în mod direct, în condițiile în care art. 41 din Legea nr. 165/2013 și decizia Curții Constituționale nr. 686 din 26 noiembrie 2014 nu exclud și nu limitează răspunderea civilă delictuală a Ministerului Finanțelor, pentru neîndeplinirea obligației de a plăti la scadență. Recurentul-reclamant a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel nu a prezentat motivele pentru care pârâtul nu datorează penalități pentru perioada cuprinsă între data scadenței sumelor și data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 90/2023. Recurentul-reclamant a invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. V din O.U.G. nr. 90/2023, ale art. 41 alin. (1) și (3) din Legea nr. 165/2013 și ale art. 1.349 alin. (1) din C. civ.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinare. La 16 septembrie 2025, recurentul-reclamant a depus cerere de sesizare a Curții Europene a Drepturilor Omului, în vederea emiterii unui aviz consultativ, cerere care a format obiectul dosarului asociat nr. x/2023 și care a fost respinsă, prin încheierea din 4 decembrie 2025. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul de față, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de către recurentul-reclamant, Înalta Curte îl va admite, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, pentru următoarele considerente de drept: Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, prin erijarea în atribuțiile puterii legislative, din moment ce a creat dispoziții de drept pozitiv, pe care le-a aplicat în mod direct, în condițiile în care prevederile art. 41 din Legea nr. 165/2013 și decizia Curții Constituționale nr. 686 din 26 noiembrie 2014 nu exclud răspunderea civilă delictuală a Ministerului Finanțelor, sub forma daunelor moratorii, pentru neîndeplinirea obligației de a plăti despăgubirile la termenele prevăzute de lege. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. se referă la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și se întemeiază pe conceptul de "exces de putere", care derivă din principiul separației și echilibrului puterilor în stat, consacrat la art. 1 alin. (4) din Constituția României, și care vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în atribuțiile puterii legislative sau executive. Astfel cum s-a reținut în practica judiciară, instanța depășește atribuțiile puterii judecătorești atunci când: săvârșește un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face; consfințește norme abrogate; aplică o lege înaintea intrării ei în vigoare; iese din cadrul atribuțiilor sale, prin imixtiunea în domenii excluse intervenției puterii judecătorești; refuză să judece, pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă. Prin exces de putere se încalcă așadar ordinea constituțională, instanța exercitând funcțiile puterii judecătorești cu depășirea sau încălcarea limitelor statornicite prin Constituție. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, atunci când a reținut că nu se pot acorda daune moratorii, ca urmare a achitării cu întârziere a sumelor cuprinse în titlurile de plată nr. x și nr. x, ci a procedat la interpretarea și aplicarea normelor juridice în vigoare, inclusiv prin raportare la jurisprudența Curții Constituționale a României și a Curții Europene a Drepturilor Omului. Argumentele ce au fost expuse la paginile 3-7 din memoriul de recurs nu demonstrează un exces de putere din partea instanței de apel, adică nerespectarea competențelor specifice în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, ci reprezintă, în realitate, critici vizând modul în care instanța de apel a interpretat anumite norme de drept material, astfel că urmează a fi analizate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care nu se datorează daune moratorii pentru perioada cuprinsă între data scadenței sumelor și data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 90/2023. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Ca atare, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic. Motivarea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, constituindu-se într-o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și într-o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar. Tocmai de aceea, obligativitatea motivării hotărârii judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, în sensul prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice parte în cadrul unei proceduri judiciare având dreptul să prezinte judecătorului argumentele sale și să pretindă acestuia a le examina. Prin hotărârea pronunțată în cauza Albina împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "dreptul la un proces echitabil include dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt, în mod real, ascultate, adică examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența". Totodată, Curtea Europeană a arătat că "obligația pe care o impune art. 6 instanțelor de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke și Lenoble împotriva Franței), precum și că "noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse" (cauza Helle împotriva Finlandei). Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale, asigurând garanțiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce, prin considerentele de la paginile 9-11 din decizia recurată, a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt și de drept pentru care a respins apelul, ca nefondat. În argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că, prin art. V din O.U.G. nr. 90/2023, s-a urmărit reglementarea rapidă și previzibilă a situației titlurilor de plată scadente și neachitate, acestea fiind amânate la plată până la 1 aprilie 2024, în preambulul ordonanței invocându-se diminuarea cheltuielilor bugetare pe perioada rămasă până la sfârșitul anului 2023, pentru ca ținta de deficit asumată să nu fie depășită. Dat fiind că sumele cuprinse în titlurile nr. x și nr. x au fost plătite la 1 aprilie 2024, instanța de apel a constatat că dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost afectat, întrucât Ministerul Finanțelor a respectat norma legală și nu a prelungit, în mod inutil, plata despăgubirilor. Înlăturând susținerilor reclamantului, instanța de apel a reținut că sunt aplicabile prevederile art. V din O.U.G. nr. 90/2023, chiar dacă, la data intrării în vigoare a acestui act normativ, despăgubirile erau scadente, întrucât interpretarea normei în discuție nu se poate face decât literal, iar din termenii utilizați nu rezultă nicio distincție între titlurile deja scadente și cele aflate în cursul termenului de plată; dimpotrivă, limbajul folosit de către legiuitor nu lasă loc interpretării, fiind afectate de măsura amânării la plată toate titlurile deja emise și neachitate la momentul adoptării ordonanței. Pe de altă parte, instanța de apel a argumentat că mecanismul reparatoriu instituit prin Legea nr. 165/2013 a fost verificat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul eficienței și conformității față de Convenție, iar caracterul special al legislației reparatorii se opune aplicării dispozițiilor de drept comun în materia executării obligațiilor, pârâtul achitându-se de obligația de plată într-un termen rezonabil și asigurând previzibilitate situației creditorului. Din perspectiva criticilor care se subsumează motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se constată că decizia recurată cuprinde motivele pentru care instanța de apel a apreciat că nu se datorează daune moratorii, inclusiv pentru perioada cuprinsă între data scadenței sumelor stabilite prin cele două titluri de plată și data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 90/2023, în acest sens argumentându-se că dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost afectat, întrucât Ministerul Finanțelor a respectat prevederile art. V din O.U.G. nr. 90/2003 și nu a prelungit, în mod inutil, plata despăgubirilor, achitându-se de obligația de plată într-un termen rezonabil, precum și că natura de act normativ special a Legii nr. 165/2013 se opune aplicării dispozițiilor de drept comun în materia executării obligațiilor. Toate celelalte argumente expuse la paginile 8-12 din memoriul de recurs nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât nu aduc în discuție lipsa motivării sau existența unor considerente contradictorii ori străine de natura pricinii, ci tocmai modalitatea în care instanța de apel a interpretat și a aplicat anumite norme de drept material, astfel că vor fi analizate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, prevederile art. V din O.U.G. nr. 90/2023, art. 41 din Legea nr. 165/2013, art. 1.349 alin. (1) și art. 1.535 alin. (1) din C. civ. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este fondat, ceea ce atrage casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, care, în temeiul art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., va ține seama de dezlegarea problemelor de drept, astfel cum va fi expusă în continuare. Recurentul-reclamant este beneficiarul titlurilor de plată seria x nr. x și nr. x, emise de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la 3 aprilie 2023, în executarea deciziei nr. 42149/04.10.2021. În urma coroborării dispozițiilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, conform cărora titlul de plată se plătește de Ministerul Finanțelor în cel mult 180 de zile de la emitere, cu cele ale art. 2.553 din C. civ., potrivit cărora, când termenul se stabilește pe zile, nu se iau în calcul prima și ultima zi, rezultă că ambele titluri de plată trebuia să fie achitate cel târziu la 2 octombrie 2023. La 27 octombrie 2023, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 90/2023 pentru aprobarea unor măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare pe anul 2023, în vederea încadrării în ținta de deficit bugetar asumată prin Programul de convergență, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative. Potrivit art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 90/2023, "prin derogare de la art. 31 și art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, precum și de la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, plata sumelor stabilite prin titlurile de plată emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților până la data de 31 octombrie 2023 și neachitate de Ministerul Finanțelor, se efectuează începând cu 1 aprilie 2024." Contrar susținerilor recurentului-reclamant, este corectă interpretarea dată de instanța de apel acestor dispoziții legale, în sensul că sub incidența art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 90/2023 intră atât titlurile de plată scadente, adică cele pentru care era deja împlinit termenul legal de 180 de zile, cât și titlurile pentru care nu se împlinise încă termenul legal de plată. La această concluzie se ajunge în urma interpretării gramaticale a normei, cu luarea în considerare a regulii ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Astfel, textul de lege în discuție se referă la "titlurile de plată emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților până la 31 octombrie 2023 și neachitate de Ministerul Finanțelor", fără a face nicio distincție în funcție de împlinirea sau nu a termenului de plată de 180 zile, prevăzut de art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013. Mai mult, se prevede expres că art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 90/2023 derogă de la prevederile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2023, ceea ce înseamnă că legiuitorul a urmărit amânarea plății sumelor cuprinse în toate titlurile de plată care au fost emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților până la 31 octombrie 2023 și nu au fost încă achitate de Ministerul Finanțelor. De altfel, la art. V alin. (2) din aceeași ordonanță se prevede că "în perioada 1 noiembrie 2023-31 martie 2024, se suspendă emiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a titlurilor de plată, realizată în baza dispozițiilor Legii nr. 165/2013 și ale Legii nr. 164/2014". Ca atare, măsura excepțională a amânării plății, dispusă prin art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 90/2023, se aplică și în cazul recurentului-reclamant, dat fiind că titlurile de plată nr. x și nr. x au fost emise de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților până la 31 octombrie 2023 și nu au fost achitate de către Ministerul Finanțelor până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 90/2023, cu toate că termenul de 180 de zile, prevăzut de art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, se împlinise deja la 2 octombrie 2023. Această din urmă împrejurare nu este de natură a atrage inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 90/2023, astfel cum eronat susține recurentul-reclamant, ci prezintă relevanță în stabilirea vinovăției debitorului privind neexecutarea la termenul legal a obligației de plată. Însă, contrar raționamentului juridic al instanței de apel, incidența în cauză a dispozițiilor art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 90/2023 nu conduce la suprimarea dreptului recurentului-reclamant de a primi daune moratorii, ca urmare a plății cu întârziere a sumelor cuprinse în titlurile de plată nr. x și nr. x. Pe de o parte, instanța de apel a reținut că natura de act normativ special a Legii nr. 165/2013 se opune aplicării dreptului comun în materia executării obligațiilor, și anume dispozițiilor art. 1.535 alin. (1) din C. civ. Acest argument al instanței de apel este lipsit de suport legal, întrucât nicio dispoziție din cuprinsul Legii nr. 165/2013 nu prevede că, în cazul în care suma de bani nu este plătită la scadență, creditorul nu are dreptul la daune moratorii. În ce privește, în mod particular, art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, acesta prevede doar că titlul de plată se emite de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și se plătește de către Ministerul Finanțelor în cel mult 180 de zile de la emitere, fără a cuprinde nicio normă derogatorie de la dispozițiile art. 1.535 alin. (1) din C. civ. pentru ipoteza în care plata se realizează cu depășirea termenului legal de 180 de zile de la emiterea titlului. În acord cu susținerile recurentului-reclamant, se constată că dispozițiile art. 21 alin. (6) și (9) din Legea nr. 165/2013, precum și deciziile Curții Constituționale a României nr. 269 din 7 mai 2014 și nr. 686 din 26 noiembrie 2014 se referă la plafonarea despăgubirilor (la nivelul valorilor cuprinse în grilele notarilor publici) acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv, ce nu pot fi restituite în natură, precum și la imposibilitatea actualizării acestor despăgubiri, nu însă și la neacordarea de daune moratorii, în situația neexecutării la termen a obligației de plată. Mai mult, daunele moratorii nu reprezintă o actualizare a valorii despăgubirilor, ci un remediu civil (daune-interese), aplicabil atunci când o sumă de bani nu este plătită la scadență și sunt îndeplinite celelalte condiții ale răspunderii civile contractuale sau, după caz, delictuale. Potrivit dispozițiilor art. 10 din C. civ., "legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege". Ca atare, nu se poate recurge la metoda analogiei (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet), în sensul de a se putea reține că, din moment ce nu este posibilă actualizarea creanței, nu ar fi permisă nici acordarea de daune moratorii pentru achitarea cu întârziere a sumelor cuprinse în titlurile de plată. Fiind vorba despre restrângerea exercițiului unui drept civil, interzicerea acordării daunelor moratorii, prin derogare de la dreptul comun (art. 1.535 alin. (1) din C. civ.), trebuie să fie expres prevăzută de legea specială, iar nu dedusă, pe cale de interpretare judiciară, prin analogie. Or, nerecunoașterea dreptului la daune moratorii, în urma aplicării dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013 sau a deciziilor Curții Constituționale a României nr. 269 din 7 mai 2014 și nr. 686 din 26 noiembrie 2014, reprezintă o restrângere, prin analogie, a exercițiului dreptului de proprietate, interzisă, în mod expres, de art. 10 din C. civ. Se mai constată că nici O.U.G. nr. 90/2023 nu prevede că, pentru perioada în care a operat amânarea plății, nu se cuvin daune moratorii, astfel că nici acest act normativ special nu cuprinde norme derogatorii de la dreptul comun. Prin urmare, nu se identifică nicio normă juridică specială, care să înlăture de la aplicare, în baza regulii specialia generalibus derogant, dispozițiile art. 1.535 alin. (1) din C. civ., conform cărora "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu (...)." Din perspectiva dispozițiilor art. 1.535 alin. (1) din C. civ., se constată că, în cauză, sunt îndeplinite toate condițiile necesare pentru acordarea daunelor moratorii, sub forma dobânzii legale penalizatoare (conform art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011), întrucât: (i) debitorul nu a executat obligația prevăzută de art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, respectiv nu a achitat sumele de bani în cel mult 180 de zile de la emitere titlurilor de plată, și anume până la 2 octombrie 2023; (ii) debitorul este în culpă, din moment ce nu a oferit nicio justificare pentru neplata la scadență a sumelor respective; (iii) prejudiciul nu trebuie dovedit, conform prevederilor art. 1.535 alin. (1) din C. civ., fiind vorba despre o obligație monetară; (iv) între neexecutarea la termen a obligației și prejudiciu există un raport direct de cauzalitate. Referitor la cuantumul daunelor moratorii cuvenite recurentului-reclamant, acesta urmează a fi stabilit, în rejudecare, prin aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 13/2011. Pe de altă parte, instanța de apel a mai reținut că "dreptul de proprietate al recurentului-reclamant a fost în întregime respectat, întrucât debitorul Ministerul Finanțelor a respectat prevederile art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 90/2023 și nu a prelungit, în mod inutil, momentul plății, achitând sumele la 1 aprilie 2024". Nici acest argument nu poate fi primit, întrucât neachitarea la scadență a sumelor cuprinse în cele două titluri de plată, omisiune ce a determinat incidența prevederilor art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 90/2023, cu consecința amânării plății până la 1 aprilie 2024, precum și nerecunoașterea dreptului creditorului la daune moratorii reprezintă, privite coroborat, o limitare a dreptului de proprietate privată, garantat de prevederile art. 44 din Constituția României și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar nu o respectare "în întregime" a acestui drept. Conform testului de proporționalitate consacrat în jurisprudența Curții Constituționale a României și a Curții Europene a Drepturilor Omului, limitarea drepturilor fundamentale este condiționată de îndeplinirea anumitor cerințe. Este real că amânarea plății urmărește un scop legitim (astfel cum este acesta redat în preambulul O.U.G. nr. 90/2023) și reprezintă o măsură adecvată (capabilă, în mod abstract, să ducă la îndeplinirea scopului urmărit) și necesară (Statul dispune de resurse financiare ce apar ca fiind limitate, în raport cu numărul și valoarea titlurilor de plată emise în temeiul Legii nr. 165/2013 și al Legii nr. 164/2014). Însă, în contextual neachitării la scadență a despăgubirilor, cu consecința intervenirii amânării plății acestora până la 1 aprilie 2024, a nu recunoaște recurentului-reclamant dreptul la daune moratorii, de la scadență și până la data plății, astfel cum prevede art. 1.535 alin. (1) din C. civ., înseamnă a rupe justul echilibru ce trebuie să existe între cerințele de interes general, enunțate în preambulul O.U.G. nr. 90/2023, și protecția dreptului de proprietate privată. Statul nu poate amâna, în mod unilateral, achitarea sumelor pe care le datorează și, în același timp, să fie exonerat de plata daunelor-interese, întrucât, într-o atare situație, creditorul ar fi pus în situația de a suporta o sarcină exorbitantă, incompatibilă cu respectarea dreptului de proprietate. Dificultățile economice și povara bugetară cauzată de sumele pe care Statul le datorează au determinat amânarea plății până la 1 aprilie 2014, însă ele nu pot justifica, în egală măsură, neacordarea daunelor moratorii, în lipsa unei dispoziții speciale, care să respecte și testul de proporționalitate enunțat anterior. Recunoașterea dreptului recurentului-reclamant la daune moratorii, calculate de la scadență și până la data plății, dincolo de faptul că este permisă de legislația internă (art. 1.535 alin. (1) din C. civ., art. 1 alin. (3) și art. 3 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 13/2011), reprezintă și un remediu eficient și necesar pentru restabilirea echilibrului între interesul public și dreptul de proprietate privată. Față de aceste considerente, constatând că este întemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza prevederilor art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.