ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2316/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.11.2023 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2023, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: (i) obligarea pârâților la plata sumei de 3.905.769,80 RON aferentă titlului de plată seria x nr. x din 22.05.2023, reprezentând tranșa 2 din despăgubirea stabilită în baza sentinței civile nr. 91/22.01.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, definitivă; (ii) actualizarea sumei de 3.905.769,80 RON aferentă titlului de plată seria x nr. x din 22.05.2023 cu indicele de inflație și obligarea pârâților la plata sumei actualizate; (iii) obligarea la plata dobânzii legale începând cu 18.11.2023 și până la data plății efective a sumei actualizate cu indicele de inflație aferentă titlului de plată seria x nr. x din 22.05.2023; (iv) obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 811/21.06.2024, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția inadmisibilității, ca rămasă fără obiect; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor; a respins cererea formulată împotriva pârâtului Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins primul capăt de cerere, ca rămas fără obiect, a respins cererea formulată în de reclamanți, pentru rest, ca neîntemeiată; a respins cererea reclamanților de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 199A din data de 11 martie 2025, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 811/21.06.2024, pronunțate de Tribunalul București – secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor. A anulat în parte sentința civilă apelată, numai în ceea ce privește soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și, evocând fondul, a respins primul capăt de cerere formulat în contradictoriu cu acest pârât, ca rămas fără obiect. A respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât, în rest, ca neîntemeiată și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței (privind soluția dată excepției inadmisibilității și privind soluția dată celorlalte cereri formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor).

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 199A din data de 11 martie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au formulat recurs reclamanții A. și B.. Prin cererea de recurs formulată, recurenții invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. Subsumat cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenții arată că în mod greșit instanța de apel s-a pronunțat în calea de atac devolutivă în ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a statului, având în vedere că prin motivele de apel reclamanții au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. Procedând astfel, a fost încălcat dreptul la apărare al reclamanților, precum și dreptul la respectarea tuturor gradelor de jurisdicție. Trimiterea cauzei spre rejudecare se impunea și întrucât, după cum reiese în mod implicit din motivarea instanței de apel, instanța de fond nu a motivat respingerea cererii cu privire la actualizarea celei de-a doua tranșe și acordarea dobânzii legale pentru 133 de zile de întârziere, cauzată de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 90/2023. Mai arată recurenții că în mod greșit s-a reținut de către instanța de apel că procedează la evocarea fondului în absența unei manifestări de voință contrară a părților, având în vedere că prin apel au cerut trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, aceste considerente fiind așadar, străine de susținerile reclamanților. Subsumat acelorași motive de recurs, se arată că instanța de apel a procedat la o denegare de justiție, cu încălcarea art. 5 C. proc. civ. prin reținerea faptului că instanțele naționale nu au jurisdicție să procedeze în aceeași manieră în care ar face-o Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Motivarea instanței de apel cu privire la respingerea capătului de cerere vizând actualizarea și acordarea dobânzii legale aferente celei de-a doua tranșe nu are nicio legătură cu motivele apelului, întrucât prin apel s-a pus în discuție atingerea adusă dreptului de creanță prin plata cu întârziere, iar nu a dreptului pretins. Astfel, prin motivele de apel s-a afirmat că intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 90/2023 prin care a fost modificat termenul de plată unilateral se înscrie în sfera abuzului de drept, prima instanța neatingând în motivarea sa acest aspect, în vreme ce motivarea instanței de apel nu are legătură cu ceea ce s-a solicitat. Astfel, în raport de prevederile art. 15 din C. civ., a cerut instanțelor fondului să rețină că deși permisă adoptarea unui act normativ cum este O.U.G. nr. 90/2023 – act ce revine în sfera de competență a Statului Român, prin adoptarea lui au fost aduse pagube recurenților, care nu pot fi îndreptate decât prin actualizarea și plata dobânzii legale. Or, potrivit art. 15 din C. civ., niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau de a păgubi pe altul. Ambele instanțe au analizat această situație doar prin prisma dreptului Statului Român, omițând în totalitate să analizeze dacă s-a produs o vătămare a drepturilor recurenților. Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în legătură cu care se arată că este susținut în ipoteza respingerii primului motiv de recurs, se invocă greșita aplicare a Convenției Drepturilor Omului, a art. 44 din Constituția României și a prevederilor O.U.G. nr. 90/2023 prin raportare la art. 1531-1535 C. civ. Se arată că O.U.G. nr. 90/2023 nu conține nicio normă care să interzică dreptul părții de a solicita actualizarea și plata dobânzii legale. În continuare se critică statuarea instanței de apel potrivit căreia instanțele naționale nu au jurisdicție în temeiul Convenției să constate o încălcare a Convenției printr-o normă internă și să impună statutului să repare consecințele, dar și statuarea potrivit căreia modificarea termenului legal, prin O.U.G. nr. 90/2023 este similară unei modificări convenționale a termenului stabilit de părți în cuprinsul unui act juridic, ceea ce determină ca termenul inițial să nu mai subziste. Au fost expuse extrase din deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului – Văleanu contra României din 2022 și respectiv din 2025, arătând că dreptul de creanță al reclamanților, stabilit prin sentința civilă nr. 2049/2020 – definitivă și executorie, intră în sfera bunurilor protejate art. 1 din Primul protocol la Convenție. În temeiul art. 4 din C. civ. și art. 20 din Constituția României, normele legale internaționale – însușite prin tratate și convenții de statul român, urmează a fi aplicate cu prioritate în măsura în care contravin normelor legale interne. În acest sens a fost citată hotărârea Curții EDO Dumitru Popescu contra României potrivit căruia statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture, din oficiu sau la cererea părților – prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția, aspect ce implică obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie necesară abrogarea acesteia de către legiuitor. De asemenea, se invocă încălcarea art. 44 din Constituția României ce garantează dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului. Garantarea acestui drept presupune că statul trebuie să achite datoria în termen de 5 ani consecutivi, potrivit Legii nr. 165/2013 și să se abțină de la orice act sau fapt juridic care să aducă atingere în vreun fel dreptului de creanță. Prorogarea termenului este de natură să conducă la o devalorizare a celei de-a doua tranșe cu indicele de inflație, dar și pierderea beneficiului nerealizat. Recurenții arată că sunt într-o poziție discriminatorie față de acele persoane care au primit tranșele la termen. Se invocă de asemenea decizia Curții Constituționale nr. 528/2013 pentru soluționarea unei excepții referitoare la amânarea plăților pentru alte situații reglementate de Legea nr. 165/2013. Astfel, în legătură cu cele două categorii mari de critici – inaplicabilitatea Convenției și încălcarea art. 44 din Constituție, recurenții arată că în cauză există o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii în accepțiunea art. 15 din C. civ., actualizarea și dobânda legală fiind modalitățile prin care creditorii pot fi puși în situația în care nu ar fi existat abuzul de drept, potrivit art. 1381 și respectiv art. 1530 – art. 1535 C. civ.. Mai arată că este lipsit de relevanță că Legea nr. 165/2013 sau ordonanța Guvernului nu se prevăd actualizarea sau acordarea dobânzii pentru suspendarea plăților, și, de vreme ce nu este interzis, înseamnă că este permis. S-a cerut aplicarea, conform principiului simetriei, a deciziilor instanței supreme nr. 2/2014, 21/2015 și 75/2020, concluzionând că de vreme ce dreptul a fost născut și confirmat în anul 2022, orice amânare la plată este purtătoare de actualizare și dobândă legală. Întrucât în cauză există un drept de creanță cert, lichid și exigibil în tranșe egale plătibile în decurs de 5 ani, stabilit de o hotărâre judecătorească definitivă și aflat în executare conform principiului tempus regit actum, în mod evident că întârzierea în discuție conduce la situația concretă a unei indisponibilizări temporare a dreptului.

Apărările formulate în cauză Recursul a fost comunicat pârâților la data de 26 iunie 2025, potrivit dovezilor de înmânare aflate la dosar. În cauză nu a fost formulată întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Subsumat cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenții arată că în mod greșit instanța de apel, admițând calea de atac, a reținut cauza spre soluționare, întrucât aceștia au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, fiindu-le astfel încălcat dreptul la apărare și dreptul la respectarea tuturor gradelor de jurisdicție. Deși prin motivele de recurs nu a fost în mod expres indicată încălcarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ., analiza acestei critici urmează să se realizeze în raport cu aceste dispoziții legale, care stabilesc că "în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare (...)." Așadar, art. 480 alin. (3) C. proc. civ. instituie atât regula evocării fondului de către instanța de apel, cât și excepția de la această regulă – trimiterea cauzei spre rejudecare. Măsura trimiterii cauzei spre rejudecare se dispune de instanța de apel, ulterior anulării hotărârii primei instanțe, în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de textul legal, respectiv (i) cel puțin una dintre părți să fi solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare, iar (ii) prima instanță să fi soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata să se fi făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată. Cu referire la prima condiție, ca cel puțin una dintre părți să fi solicitat în mod expres luarea acestei măsuri, se constată că reclamanții au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe prin concluziile orale de la termenul de judecată din 11 martie 2025, iar nu prin cererea de apel, astfel cum se afirmă prin recurs. De asemenea, potrivit practicalei deciziei recurate reiese că "apărătorul apelanților-reclamanți solicită, în principal, admiterea apelului, cu trimitere spre rejudecare la prima instanță, iar în subsidiar modificarea sentinței și pe cale de consecință admiterea parțială a cererii de chemare în judecată (...)", nefiind așadar întrunită prima condiție legală care ar fi presupus ca solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare să se facă de către reclamanți în scris, prin apel. Cu referire la cea de-a doua condiție, sintagma "soluționare a procesului fără a intra în judecata fondului" se circumscrie atât ipotezelor în care instanța, în mod greșit, a soluționat cauza în temeiul unei excepții procesuale sau a acordat altceva decât s-a cerut, cât și situației în care motivarea soluției pronunțate lipsește cu desăvârșire, astfel încât lipsește practic judecata, întrucât aceasta din urmă presupune și un raționament logico-juridic, o examinare efectivă a problemelor esențiale ce sunt supuse aprecierii și o indicare a motivelor pe care se întemeiază hotărârea. În raport de aceste repere, se observă că prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor, procedând ulterior la soluționarea capetelor de cerere formulate în contradictoriu cu celălalt pârât – Ministerul Finanțelor. Din analiza sentinței primei instanțe reiese că aceasta a realizat o judecată a fondului cu privire la toate cele trei capete principale de cerere cu care a fost învestită – respingând ca rămasă fără obiect cererea de plată a celei de-a doua tranșe aferente titlului de plată seria x nr. x/22.05.2023 și respingând ca neîntemeiate cererea de actualizare a sumei cu indicele de inflație și, respectiv, de obligare la plata dobânzii legale de la data exigibilității titlului de plată și până la data plății. De asemenea, a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Contrar susținerilor recurenților, hotărârea primei instanțe este motivată din perspectiva pretențiilor de obligare la actualizarea sumei cu indicele de inflație și a plății dobânzii legale aferente, chiar dacă motivarea este una succintă, ea fiind de natură să evoce argumentele pentru care cererea reclamanților a fost respinsă, echivalând, așadar, cu pronunțarea asupra fondului. În acest context, admițând apelul și respingând excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a doua din C. proc. civ., în raport de configurarea cererii de chemare în judecată din cuprinsul căreia reiese că emiterea O.U.G. nr. 90/2023 reprezintă, în opinia reclamanților, un abuz de drept, actul normativ nefiind conform Convenției drepturilor omului și a libertăților fundamentale. O atare precizare din cuprinsul cererii introductive de instanță nu fundamentează un capăt de cerere distinct, având ca obiect pretenții îndreptate împotriva Statului român, ci reprezintă cauza juridică a acțiunii care justifică atragerea în proces și a acestui pârât, alături de Ministerul Finanțelor, pretențiile reclamanților rămânând aceleași – de plată a debitului principal reprezentând cea de-a doua tranșă aferentă titlului de plată și actualizarea acestuia cu indicele de inflație, respectiv acordarea dobânzii legale, toate cele trei capete de cerere fiind formulate împotriva consorțiului de pârâți. Însăși prima instanță, în motivarea sa, deși a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul român, a motivat soluția de respingere a pretențiilor de actualizare a sumei cu indicele de inflație și de acordare a dobânzii legale, din perspectiva prezumției de legalitate de care se bucură O.U.G. nr. 90/2023, reținând că este un act normativ ce se aplică obligatoriu în lipsa anulării lui sau declarării ca neconstituțional. De asemenea, a analizat și conformitatea actului normativ și respectiv a măsurii de prorogare a termenului de plată cu șase luni din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest context, a reține că prima instanță nu a evocat fondul, motiv pentru care s-ar fi impus casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, ar însemna ca instanțele naționale să dea dovadă de un formalism excesiv, care trebuie evitat din perspectiva respectării dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (cauza Perez de Rada Cavanilles c. Spaniei, p. 49; cauza Sotiris et Nikos Koutras ATTEE c. Greciei, p.20, cauza RTBF c. Belgiei, p. 71-72, 74). Așadar, nu este suficient ca apelanții să fi solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, condițiile imperativ instituite de art. 480 alin. (3) teza a doua din C. proc. civ. fiind necesar a fi întrunite în mod cumulativ. Or, cum în cauză cel puțin una din aceste condiții nu este îndeplinită, Înalta Curte urmează să respingă criticile din memoriul de recurs ce se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Deși recurenții au invocat incidența în cauză și a punctului 6, în raport de considerentele contradictorii ale instanței de apel cu cele solicitate de reclamanți prin calea de atac exercitată de aceștia - instanța reținând că nu există o împotrivire a părților să procedeze la evocarea fondului, iar reclamanții susținând că au solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, Înalta Curte reține că nu reprezintă o critică susceptibilă de încadrare în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ce reglementează ipoteza existenței unei contradicții între considerente hotărârii, nu între considerente și memoriul de apel ori susținerile părților de la termenul în care instanța a rămas în pronunțare. Nefondate sunt și criticile subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care se invocă greșita aplicare a Convenției drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a art. 44 din Constituția României și a prevederilor O.U.G. nr. 90/2023 prin raportare la art. 1531-1535 C. civ. cu referire la respingerea, de către instanțele fondului, a cererii de actualizare a sumei cu indicele de inflație și de acordare a dobânzii legale. Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel nu s-a limitat să precizeze că instanțele naționale nu au jurisdicție să constate o încălcare a Convenției printr-o normă internă și să impună statutului să repare consecințele, ci a analizat, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, marjele pe care le are judecătorul național în procesul de verificare a existenței unei compatibilități a dreptului intern cu dispozițiile Convenției în scopul angajării răspunderii statului. Astfel, a reținut că potrivit celor statuate de instanța de contencios european în cauza Dumitru Popescu împotriva României - hotărârea din 26.04.2007, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu instituie o competență a instanțelor naționale de a verifica existența unei compatibilități a dreptului intern cu dispozițiile Convenției în scopul angajării răspunderii statului, ci numai de a asigura preeminența dispozițiilor Convenției față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, analizând totodată, sfera de aplicare a art. 13 din Convenție, ce garantează dreptul la un recurs efectiv. Evocând jurisprudența Curții în cauzele Murray împotriva Regatului Unit, hotărârea din 28.10.1994, Willis împotriva Marii Britanii, hotărârea din 11.06.2002), în cuprinsul cărora s-a statuat că "art. 13 nu merge până acolo încât să impună statelor contractante obligația să prevadă în legislația lor internă căi de atac prin care să poată fi denunțate, în fața unei autorități naționale, înseși legile (normele legale ca fiind contrare, prin ele însele, dispozițiilor Convenției"). Altfel spus, acest text nu deschide calea unui "recurs național în convenționalitate", care, teoretic, ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, luând accepțiunea de "lege" nu în sens formal, ci în sens general, a unui drept prevăzut de Convenția sau de protocoalele sale adiționale. Totodată, instanța de apel a surprins distincția dintre cele două instanțe europene în ce privește puterile conferite judecătorului național în aplicarea instrumentelor de drept cu care acestea operează, respectiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conferă judecătorului național o prerogativă limitată la asigurarea preeminenței Convenției față de alte dispoziții contrare din legislația națională, în vreme ce Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că regulile de drept național, oricare ar fi ele, inclusiv cele prevăzute în Constituție, care intră în conflict cu normele de drept comunitar, trebuie să fie considerate de judecătorul național inaplicabile, instituind, pe de altă parte, principiul reparării prejudiciilor cauzate persoanelor prin încălcarea normelor comunitare de către stat, în temeiul cărora acestea se pot adresa instanțelor naționale pentru repararea prejudiciului suferit. Înalta Curte remarcă, pe de-o parte, că reclamanții nu au indicat în mod concret un articol din blocul de convenționalitate care să fie aplicat cu precădere față de art. V din O.U.G. nr. 90/2023, ci aceștia solicită ca acest act normativ să fie înlăturat de la aplicare. În acest context, reține că în mod corect a statuat instanța de apel în ceea ce privește acțiunea directă, îndreptată împotriva statului român, întemeiată pe dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din perspectiva competențelor limitate ale judecătorului național. Astfel, art. 13 din Convenție prevede că "orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale". Așadar, art. 13 garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție. El are ca o consecință directă existența unui "recurs intern", care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție. Cu privire la natura acestui "recurs intern", atât jurisprudența Curții E.D.O, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.). Prin urmare, art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției. Cu alte cuvinte, în baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate. Drept urmare, Înalta Curte nu poate reține o încălcare a art. 5 din C. proc. civ. de către instanța de apel, analizând în mod adecvat susținerile reclamanților dezvoltate prin motivele de apel, analiză în urma căreia a concluzionat că nu este posibilă înlăturarea din ordinea juridică internă a art. V din O.U.G. nr. 90/2023. Din perspectiva criticii vizând încălcarea art. 44 din Constituția României ce garantează dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, Înalta Curte reține că prin adoptarea O.U.G. nr. 90/2023 nu se neagă existența și întinderea despăgubirilor cuvenite prin titlurile de plată și nu se refuză punerea în aplicare a acestora, iar măsura criticată este una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenției, fiind, deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în condițiile unui deficit ce a condus la necesitatea adoptării măsurilor de reducere a cheltuielilor bugetare. Din preambulul actului normativ prin care s-a dispus, alături de alte măsuri și prorogarea termenului de plată a titlurilor emise de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, reiese că adoptarea acestuia a fost impusă de o stare de fapt obiectivă, care pune în pericol un interes public, respectiv acela al menținerii echilibrelor bugetare și al respectării angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar. De altfel, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, reiese că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale – invocat de asemenea de recurenți, conține trei norme distincte. Prima, de ordin general, enunță principiul respectării proprietății și se regăsește în prima teză a primului paragraf. A doua vizează privarea de proprietate și condiționarea acesteia și figurează în teza a doua a primului paragraf. Cu privire la cea de-a treia, aceasta recunoaște statului puterea, între altele, de a reglementa folosirea bunurilor potrivit interesului general, emițând legile pe care le consideră necesare în acest scop, normă cuprinsă în al doilea paragraf. Din perspectiva termenului pentru care s-a dispus prorogarea plății, Înalta Curte observă că acesta este unul rezonabil - de șase luni, nefiind de natură a afecta dreptul fundamental la proprietate, iar pe de altă parte asigurând respectarea exigențelor caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare, în sensul art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel cum se degajă din jurisprudența Curții Constituționale a României termenul rezonabil este un concept esențialmente variabil și aprecierea sa se face în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de complexitatea acesteia, de comportamentul reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză. De asemenea, s-a reținut că termenul rezonabil trebuie privit atât din perspectiva cetățeanului-creditor, cât și din cea a statului-debitor, întrucât dacă s-ar privi unilateral acest termen, s-ar ajunge la situații nepermise, respectiv executarea hotărârilor judecătorești fie într-un interval mai mare de timp, care poate apărea ca fiind rezonabil pentru stat, dar total contrar intereselor cetățeanului, fie într-o perioadă de timp foarte scurtă, care pare rezonabilă pentru cetățean, dar contrară stabilității economice și financiare pe care statul trebuie să o asigure. În cauza de față se observă că miza este una foarte mare pentru stat - reprezentantul intereselor generale ale societății, întrucât se pune în discuție chiar stabilitatea sa economică, acesta fiind motivul care a condus la adoptarea actului normativ prin care au fost adoptate mai multe categorii de măsuri menite să conducă la scăderea cheltuielilor bugetare. Așa fiind, termenul de șase luni pentru care s-a dispus prorogarea plății prin O.U.G. nr. 90/2023 nu este unul nerezonabil nici din perspectiva cetățeanului creditor, în cauza de față reieșind că reclamanții au încasat integral creanța la data de 1 aprilie 2024, adică în prima zi în care se puteau face plăți în baza titlurilor emise de A.N.R.P., în condițiile în care titlul acestora a devenit exigibil la data de 18 noiembrie 2023, întârzierea la plată fiind mai mică de șase luni. Înalta Curte remarcă faptul că prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 528/2013 - invocată în motivele de recurs, s-a analizat dacă termenul în care a fost eșalonată plata unei creanțe asupra statului, respectiv dacă termenul de 10 ani instituit prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 10/2013 este unul rezonabil, de natură a nu afecta, în sensul art. 115 alin. (6) din Constituție, dreptul fundamental la proprietate. Or, O.U.G. nr. 90/2023 a prorogat termenul de plată pentru o perioadă de 6 luni, la finalul căreia reclamanții au încasat contravaloarea celei de-a doua tranșe, corespunzătoare titlului de plată. Situația nu este deci comparabilă și nu pot fi valorificate în prezenta cauză considerentele deciziei Curții Constituționale invocate. Înalta Curte reține că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiții de formă și de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispozițiile art. 21 din Constituție. Aceste condiționări nu pot fi acceptate însă, dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanța sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim și există un raport de proporționalitate între mijloacele folosite de legiuitor și scopul urmărit de acesta. Având în vedere că Înalta Curte a fost învestită prin motivele de recurs anume cu aceste critici – conformitatea măsurilor adoptate prin legislația internă cu blocul de convenționalitate și afectarea dreptului de proprietate al reclamanților, pentru a răspunde criticilor din recurs apreciază că nu este împiedicată să realizeze ea însăși testul de proporționalitate dezvoltat în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și a Curții Constituționale a României, ori de câte ori se afirmă o încălcare a unui drept ori a unei libertăți fundamentale, câtă vreme în cauză se analizează situația particulară a părților din litigiu – raportat strict la actul normativ care le vizează pe acestea și nu la succesiunea de ordonanțe prin care s-a prorogat ulterior plata, pentru noi perioade – potrivit mențiunilor recurenților de la termenul din recurs, nefăcând obiectul analizei instanței supreme conformitatea legii în abstract – acest din urmă control revenind exclusiv Curții Constituționale a României. Astfel, se observă că măsura de prorogare a termenului de plată adoptată prin art. V din O.U.G. nr. 90/2023 este adecvată - fiind aptă să ducă la îndeplinirea scopului – respectiv reducerea deficitului bugetar. De asemenea, măsura adoptată este necesară – fiind indispensabilă pentru îndeplinirea scopului, respectiv amânarea temporară a plății unor categorii de creanțe bugetare, pentru a diminua cu un procent de 10% cheltuielile bugetare în termenul de o lună, pentru a prezerva, astfel, dobândirea anumitor facilități de natură financiară potrivit acordurilor internaționale încheiate de Statul român. În fine, măsura este și proporțională, fiind respectat justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit, respectiv între interesele statului, care trebuie să asigure o bună gestionare a fondurilor publice și să împiedice posibilitatea pierderii anumitor beneficii financiare decurgând din tratatele internaționale, și interesele cetățeanului-creditor, de a-și încasa creanța bugetară. Pe de altă parte, reclamanții, al căror titlu de plată era exigibil la data de 18.11.2023, au încasat efectiv creanța bugetară în data de 1.04.2024. Concluzionând, Înalta Curte reține că prin adoptarea actului normativ a avut loc o limitare rezonabilă a dreptului reclamanților de încasare la termen a creanței bugetare garantate, care nu este disproporționată cu obiectivul urmărit și care nu a transformat dreptul într-unul iluzoriu, reclamanții încasând efectiv creanța într-un interval mai mic de 6 luni de la momentul la care titlul lor de plată a devenit exigibil. Nu în ultimul rând, Înalta Curte reamintește jurisprudența Curții Constituționale a României care, prin Decizia nr. 872/2010 a statuat principiul solidarității în contextul unei situații de criză economică, reținând că solidaritatea socială presupune că fiecare cetățean își asumă o responsabilitate proporțională pentru eliminarea consecințelor crizei. În acest context, în cauză nu își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 1381 și art. 1530 – art. 1535 C. civ. invocate de reclamanți inclusiv prin memoriul de recurs, ca fiind în directă aplicare cu celelalte două critici principale formulate, respectiv încălcarea jurisprudenței Curții E.D.O. și a art. 44 din Constituția României. Cu referire la pretinsa situație de discriminare în care s-au aflat reclamanții în relație cu alte persoane care au încasat titlurile de plată la termen, Înalta Curte reamintește că violarea principiului egalității și nediscriminării are loc atunci când se aplică tratament diferențiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă și rezonabilă. Or, așa cum reiese din analiza realizată supra, adoptarea actului normativ prin care a fost prorogat termenul de plată a titlurilor emise de A.N.R.P. a fost impusă de necesitatea atingerii într-un timp extrem de scurt a unor obiective de reducere a deficitului bugetar, existând o motivare obiectivă și rezonabilă pentru a institui un regim diferit. Persoanele care au încasat titlurile de plată înainte de data de 31 octombrie 2023 în mod evident nu mai puteau fi atinse de măsura instituită - în caz contrar legea ar fi retroactivat, fiind vorba despre situații juridice trecute, consumate -, de aceste măsuri fiind vizate numai persoanele care, deținând titluri de plată, nu le încasaseră deja. În acest context, o eventuală situație de discriminare s-ar fi putut afla reclamanții în ipoteza în care altor persoane, cărora nu li se făcuse plata până la data de 31 octombrie 2023, ar fi încasat totuși creanța bugetară înainte de împlinirea termenului pentru care a fost instituită prorogarea termenului de plată, ceea ce nu este cazul în speța de față. În ce privește pretinsul conflict de drept intertemporal între prevederile Legii nr. 165/2013, care instituie o plată eșalonată, în tranșe egale, pe parcursul a cinci ani și adoptarea O.U.G. nr. 90/2023 care prin art. V a dispus prorogarea termenului de plată cu șase luni, recurenții afirmând că noul act normativ este de natură să retroactiveze, afectând drepturi câștigate, Înalta Curte reamintește că aplicarea legii civile în timp este guvernată de principiile neretroactivității legii civile, principiul aplicării imediate a legii noi și principiul supraviețuirii legii vechi. Principiul neretroactivității legii civile este de rang constituțional și are o valoare absolută, în sensul că legiuitorul nu poate institui nicio derogare, și semnifică faptul că legea civilă se aplică tuturor situațiilor juridice născute după intrarea ei în vigoare, iar nu situațiilor juridice trecute, consumate (facta praeterita). În mod corelativ, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, de la data intrării în vigoare acesteia, ea se aplică tuturor actelor, faptelor și situațiilor juridice viitoare (facta futura), actelor, faptelor și situațiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere începând cu această dată, precum și efectelor viitoare ale unor situații juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi (facta pendentia). Cu alte cuvinte, aplicarea imediată a legii noi semnifică faptul că o situație juridică produce acele efecte juridice care sunt prevăzute de legea în vigoare la data constituirii ei (tempus regit factum). În cauza de față se constată că în cauză nu se confirmă un caz de retroactivitate a legii noi, de vreme ce în sfera acesteia de reglementare intră exclusiv situațiile juridice născute după intrarea acesteia în vigoare, prorogarea termenului de plată afectând exclusiv titlurile de plată emise până la data de 31 octombrie 2023, dar neachitate încă. Așadar, deși este vorba despre un drept câștigat anterior, prin stabilirea unei eșalonări a plății pentru o perioadă de cinci ani, plățile aferente tranșelor neachitate constituie efecte viitoare ale unor situații juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi, fiind incident în cauză principiul aplicării imediate a legii noi. Constatând caracterul nefondat al criticilor, în baza art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții A. și B..