ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1011/2023

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 03.12.2018, sub nr. dosar x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000.000 RON reprezentând daune morale. În drept, au fost invocate prevederile art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357 alin. (1) și (2) C. civ., art. 71-77, art. 223, art. 253, art. 1373, art. 1385, art. 1391 C. civ. Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a invocat excepția netimbrării, excepția lipsei calității procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. Prin încheierea din 21.09.2020, tribunalul a respins excepția insuficientei timbrări și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 338/08.03.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 500.000 RON, reprezentând daune morale; a luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 972/A/16.06.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței; a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 200.000 RON, cu titlu de daune morale; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Recurentul a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 219-224 C. civ., referitoare la răspunderea statului și a persoanelor juridice de drept public, ale art. 1349 și urm. C. civ., ale art. 36 coroborat cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ., precum și ale art. 488 1 - 488 6 C. proc. pen. Întrucât a fost constatată vina exclusivă a procurorilor DNA pentru rămânerea în nelucrare a cauzei penale timp de un an și zece luni, iar între Statul Român prin Ministerul Finanțelor și procurorii DNA nu există raport de prepușenie, ambele instanțe trebuiau să constate că doar în privința acestei instituții, dacă ar fi avut calitatea de pârâtă în cauză, se putea antrena răspunderea civilă delictuală și prin urmare, trebuiau să respingă cererea în raport cu recurentul, fie ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, fie ca neîntemeiată. Dacă se va considera că recurentul, cel puțin la nivel teoretic, poate să răspundă pentru rămânerea în nelucrare a cauzei penale timp de un an și zece luni, acesta apreciază că obligația reținută în sarcina sa prin soluția instanței de apel este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 1 - 488 6 C. proc. pen., a practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și a practicii CEDO. Astfel, s-a arătat că în mod nelegal, instanța de apel a reținut că "remediul specific al contestației pentru tergiversare nu este de natură a exclude, în sine, remediul răspunderii civile delictuale, cu atât mai mult cu cât, în speță, inacțiunea imputabilă organelor de urmărire penală a început cu mult înainte de intrarea în vigoare a Noului C. proc. pen.." Prin soluția pronunțată, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au dat eficiență pasivității în care a înțeles să rămână reclamanta prin neformularea unei contestații în temeiul dispozițiilor legale aplicabile în materie, astfel cum se regăsesc redate în cuprinsul art. 488 1 - 488 6 C. proc. pen., hotărârile respective fiind adoptate cu încălcarea prevederilor art. 1349-1357 C. civ., precum și cu ignorarea dispozițiilor art. 488 1 - 488 6 C. proc. pen. Arată recurentul că, cel puțin de la data de 14.08.2013, dată la care a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesuale penale, intimata-reclamantă putea să uziteze de prevederile dispozițiilor art. 488 1 C. proc. pen. și să urgenteze soluționarea cauzei, însă aceasta a rămas în pasivitate timp de cel puțin 8 luni. Dacă intimata-reclamantă aprecia că rămânerea în nelucrare a dosarului penal instrumentat de DNA reprezintă o încălcare a dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, avea posibilitatea să învestească instanța penală cu soluționarea contestației, iar judecătorul de drepturi și libertăți, dacă aprecia contestația ca fiind întemeiată, o admitea și stabilea termenul în care procurorul trebuie să rezolve cauza. O eventuală nerespectare a termenului de soluționare stabilit de către judecătorul de drepturi și libertăți ar fi avut semnificația săvârșirii infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești de către cel în sarcina căruia a fost stabilită obligația și, prin urmare, se năștea dreptul intimatei-reclamante de a solicita și de a obține, în cadrul acțiunii civile din procesul penal, repararea prejudiciului suferit de către cel ce se făcea vinovat de acest fapt. Astfel, reclamanta a avut la îndemână un remediu efectiv, de care nu a înțeles să uzeze, iar aprecierea instanței de apel, în sensul că "în speță nu intră practic în discuție decât un remediu post factum, de natură compensatorie", este lipsită de temei legal. Recurentul a invocat, în sprijinul acestor susțineri, decizii de speță ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform cărora s-a statuat că, ori de câte ori printr-o lege/normă se prevede o procedură specială, aceasta se va aplica în totalitate, iar nu regulile de drept comun, care reglementează răspunderea civilă delictuală, căci legea specială se aplică în baza principiului de drept "specialia derogant generalibus" (Secția I civilă, decizia nr. 8591 din 6 decembrie 2011; decizia nr. 2059/2020). S-a susținut că, în raport cu practica instanței supreme, în prezența unui remediu efectiv, astfel cum acesta a fost reglementat prin dispozițiile art. 488 1 C. proc. pen., reclamanta era ținută să se folosească de calea specială și nu să valorifice pretențiile sale pe calea dreptului comun. Pe de altă parte, potrivit aceleiași practici judiciare, rezultă că angajarea răspunderii Statului Român pentru nerespectarea duratei rezonabile a procesului penal, nu poate fi antrenată decât în lipsa consacrării pe cale legislativă a unui remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenție, ipoteză care nu se regăsește în speță. Așadar, de la 14.08.2013, dată la care a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, nu poate fi sancționat Statul Român pentru rămânerea în pasivitate a reclamantei, pentru o perioadă de circa 8 luni, și nici nu poate fi antrenată răspunderea acestuia pentru acoperirea pretinsului prejudiciu. A mai arătat recurentul că, prin hotărârea atacată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 471 alin. (1) C. proc. civ. (tantum devolutum quantum appellatum). Astfel, deși instanța de apel constată că, în conformitate cu sentința instanței de fond, neapelată de reclamantă, a fost reținută ca durată nerezonabilă a desfășurării cercetării penale numai perioada de 1 an și 10 luni, cât timp dosarul a rămas în nelucrare, în considerentele deciziei recurate Curtea de Apel București reține că "în ansamblu, durata procesului penal îndreptat împotriva intimatei-reclamante a fost una excesivă. Concluzia aceasta se sprijină pe faptul de neînlăturat că, dacă nu ar fi existat inacțiunea totală de aproape doi ani și durata procesului penal ar fi fost mai scurtă cel puțin cu această perioadă". Această apreciere, nu numai că reprezintă o simplă alegație, nefiind susținută de niciun raționament argumentat juridic, apt să îi confere credibilitate, ci și excedează obiectul analizei cu care instanța de apel a fost învestită. În măsura în care se va trece peste aceste critici, recurentul solicită diminuarea cuantumului daunelor morale, având în vedere atât caracterul excesiv al acestora față de practica CEDO, dar și perioada rămânerii în pasivitate a intimatei-reclamante, de aproximativ 8 luni (august 2013-mai 2014), după consacrarea pe cale legislativă a remediului efectiv, astfel cum acesta a fost transpus prin dispozițiile art. 488 1 C. proc. pen., perioadă pentru care răspunderea Statului Român nu poate fi antrenată. Sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală. Astfel, prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la data de 06.10.2016 în cauza Bartok împotriva României, Statul Român a fost condamnat la plata, către reclamantul B., a echivalentului în RON al sumei de 2.400 euro, cu titlu de daune morale, ca urmare a încălcării prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reținându-se că procedura în care reclamantul a fost implicat în calitate de inculpat a avut o durată totală de 9 ani și 6 luni, ceea ce a dus la constatarea încălcării dreptului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil. De asemenea, prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la data de 26.07.2018, în cauza Drăgușanu și Christoulacis împotriva României, Curtea a constatat încălcarea prevederilor art. 6 din Convenție, sub aspectul duratei nerezonabile a unor proceduri civile, obligând Statul Român să plătească, fiecăruia dintre reclamanți, echivalentul în RON al sumei de 1.500 euro, cu titlu de daune morale și cheltuieli de judecată. Curtea a constatat încălcarea prevederilor art. 6 din Convenție raportat la faptul că procedura de partaj succesoral a debutat la data de 18 octombrie 2005 și s-a finalizat la data de 14 noiembrie 2011, așadar pe o perioadă de 5 ani, 7 luni și 28 de zile. Totodată, în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la data de 13.09.2018, în cauza C. împotriva României, Curtea a luat act de declarația unilaterală a Guvernului, de a plăti reclamantului C. echivalentul în RON al sumei de 1.350 euro, cu titlu de daune morale, daune materiale și cheltuieli de judecată, ca urmare a încălcării prevederilor art. 6 din Convenție, sub aspectul duratei procedurii, întrucât procesul în care reclamantul a fost parte a durat 6 ani, 4 luni și 9 zile. A mai arătat recurentul că stabilirea cuantumului despăgubirilor nu trebuie să tindă la o îmbogățire fără justă cauză, ci este imperios necesar a se avea în vedere gradul de încălcare a dreptului afirmat, respectându-se însă, atât principiul proporționalității, cât și principiul echității. Față de argumentele prezentate, a solicitat, în principal, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, diminuarea cuantumului daunelor morale acordate.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 1 martie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 7 iunie 2023.

Apărările formulate în cauză În cauză nu a fost formulată întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora potrivit considerentelor ce vor fi arătate: - Este lipsită de temei susținerea recurentului conform căreia în determinarea cadrului judecății, prin reținerea calității procesuale pasive a acestuia, ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 36 C. proc. civ., art. 221 - 224 C. civ. întrucât, în speță, constatându-se ca faptă ilicită, lăsarea cauzei în nelucrare, de către procurorii DNA, din vina exclusivă a acestora, înseamnă că responsabilitatea pe plan civil ar fi trebuit stabilită în sarcina altei instituții, care are personalitate juridică, iar nu în sarcina statului. În primul rând, cu trimitere la dispozițiile art. 36 C. proc. civ., instanța de apel a constatat corect că, în verificarea legitimării procesuale a celui chemat în judecată, trebuie avute în vedere, astfel cum rezultă în mod expres, din conținutul textului procedural menționat, natura și subiectele raportului juridic litigios, pe care se suprapune raportul de drept procesual, în timp ce existența sau inexistența drepturilor afirmate constituie o chestiune de fond (adică de cercetare jurisdicțională a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile în sarcina pârâtului, ca fundament al cererii deduse judecății). În al doilea rând, referirea recurentului la dispozițiile art. 221-224 C. civ., pentru a susține că, în speță, o altă persoană juridică, respectiv, DNA (și procurorii acesteia), față de care Statul nu se află într-un raport juridic comitent - prepus ar fi trebuit să răspundă și deci să aibă calitate procesuală pasivă este una care ignoră temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății și ilicitul faptei, așa cum a fost el afirmat de reclamantă și reținut de instanțele fondului. Astfel, ceea ce s-a stabilit în speță, pe aspectul faptei ilicite reclamate, a fost omisiunea îndelungată a efectuării oricărui act de urmărire penală timp de 1 an și 10 luni, după punerea publică sub acuzare a reclamantei, ceea ce s-a repercutat pe planul procedurii judiciare echitabile, din punct de vedere al duratei rezonabile, cu consecințe în ce privește răspunderea statului pentru neîndeplinirea obligației sale generale de a garanta buna înfăptuire a actului de justiție. Prin cererea dedusă judecății nu s-au învederat aspecte care să vizeze o răspundere subsidiară a statului (cum este cea reglementată prin dispozițiile art. 221 - 224 C. civ., de care se prevalează recurentul), de vreme ce s-a pretins nesocotirea, cu ocazia desfășurării procedurii judiciare penale, a unor drepturi fundamentale ocrotite de Convenția europeană - respectiv, dreptul la un proces echitabil din perspectiva duratei rezonabile (art. 6), dreptul la viață privată, onoare și demnitate (art. 8). Or, prin ratificarea Convenției europene - conform Legii nr. 30/1994 - Statul român și-a asumat, alături de celelalte state semnatare, obligația de a respecta drepturile și libertățile garantate de Convenție, în sarcina acestuia urmând să fie pusă răspunderea în cazul nesocotirii respectivelor drepturi/libertăți fundamentale. În acest sens, instanța de contencios european a stabilit că, de vreme ce art. 1 din Convenție se referă la respectarea drepturilor și libertăților persoanelor aflate sub jurisdicția statelor contractante, această jurisdicție trebuie înțeleasă ca însumând toate autoritățile acelui stat (legislativă, executivă și judecătorească). De aceea, în măsura în care actul unei asemenea autorități se concretizează într-o încălcare a unui drept garantat de Convenție, se angajează răspunderea statului în cauză. Ca atare, trimiterea pe care o face recurentul-pârât la dispozițiile art. 221 - 224 C. civ., privitoare la angajarea răspunderii persoanelor juridice de drept public, ca fiind prioritară răspunderii statului (aceasta din urmă rămânând una subsidiară) este una inadecvată și care nu poate schimba pe titularul responsabilității, atunci când în disputa judiciară este vorba despre nesocotirea unor drepturi fundamentale garantate de Convenția europeană. Față de toate aceste considerente, criticile recurentului legate de cadrul procesual pasiv au caracter nefondat, instanțele anterioare reținându-i corect calitatea procesuală în cauză. - Este, de asemenea, total lipsită de fundament critica recurentului conform căreia, în soluționarea pricinii, instanțele fondului "ar fi dat eficientă pasivității reclamantei, care nu a formulat contestație la tergiversarea procesului în condițiile reglementate de art. 488 1 - 488 6 C. proc. pen..", ceea ce i-ar fi permis "urgentarea soluționării cauzei". Formulând o asemenea critică recurentul ignoră, pe de o parte, scopul acestei reglementări vizând contestația la tergiversarea procesului iar, pe de altă parte, total inadecvat, tinde la o deplasare a culpei organelor judiciare în neîndeplinirea obligațiilor legale ce le incumbau către victima acestei conduite, cea care a suportat consecințele unei proceduri inechitabile datorată tocmai comportamentului culpabil al celor care trebuia să asigure desfășurarea cu celeritate a procedurii judiciare penale. Faptul că a fost reglementată contestația la tergiversarea procesului prin dispozițiile art. 488 1 - 488 6 din noul C. proc. pen. nu înseamnă decât că în această materie a fost consacrat legislativ dreptul la un recurs efectiv, în sensul art. 13 CEDO, adică posibilitatea titularilor drepturilor fundamentale garantate de Convenție, de a se plânge și de a aduce în fața instanțelor naționale încălcarea vreunuia dintre aceste drepturi de către autoritățile statale. Aceasta întrucât exigențele art. 13 CEDO presupun ca atunci când o persoană aflată sub jurisdicția statelor contractante, semnatare ale Convenției, a suferit o limitare sau încălcare a vreunuia din drepturile și libertățile fundamentale protejate, ea să aibă posibilitatea ca prin intermediul unei căi procedurale legal reglementate, să se poată adresa instanțelor naționale cu o plângere (recurs efectiv) prin intermediul căreia să pună în discuție încălcarea suferită și să obțină reparația corespunzătoare. Doar în felul acesta, titularul dreptului nesocotit poate cere autorității statale să înlăture orice încălcare prin intervenție directă (înainte de a se recurge la o protecție internațională, deschisă părții în măsura epuizării căilor interne) și fără ca aceasta să însemne suprimarea celuilalt drept, substanțial, la obținerea despăgubirilor pentru o încălcare a dreptului fundamental care s-a produs deja. În sfera de reglementare a art. 13 CEDO, instanța de contencios european verifică existența în dreptul intern a acestui recurs efectiv, adică a dreptului de acces în fața instanței interne pentru înlăturarea situației create prin nesocotirea drepturilor fundamentale protejate de Convenție. Or, este ceea ce s-a realizat prin dispozițiile noului C. proc. pen. care, reglementând contestația la tergiversarea procesului, au recunoscut o cale de recurs efectivă, inexistentă anterior, pentru ca părțile să poată aduce în fața autorităților judiciare plângerea acestora referitoare la nesocotirea dreptului fundamental prevăzut de art. 6 CEDO, vizând procesul echitabil, în componenta acestuia referitoare la durata procedurii. De aceea, o asemenea reglementare nu poate avea semnificația pretinsă, total eronat, de către recurent, de a deplasa și a pune în sarcina victimei răspunderea nerespectării obligațiilor autorităților statului, legate de celeritatea procedurii judiciare penale (reproșându-i-se că nu a acționat pe calea contestației la tergiversare) ci doar de a asigura persoanei vătămate o cale efectivă, adecvată de a se plânge de nesocotirea drepturilor acesteia. Pe de altă parte, chiar a uza de această procedură, a contestației la tergiversarea procesului, cu scopul dinamizării activității judiciare penale - în condițiile în care unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal este tocmai acela al oficialității, adică al îndeplinirii actelor necesare procesului "din oficiu" de către organele judiciare, adică din proprie inițiativă, iar nu la solicitarea celui cercetat - nu înseamnă suprimarea dreptului victimei de a pretinde și a obține reparația morală corespunzătoare prejudiciului cauzat prin afectarea dreptului său la un proces echitabil. Aceasta întrucât este vorba despre un drept substanțial de altă natură - corespunzător unui prejudiciu deja produs - decât cel procedural recunoscut și posibil de valorificat pe calea contentației la tergiversare, cu scopul de a obține încetarea atingerii aduse dreptului la proces echitabil pe tărâmul art. 6 CEDO. Astfel, de vreme ce nesocotirea duratei rezonabile s-a produs din cauza conduitei organelor statului, care timp de 1 an și 10 luni n-au efectuat niciun act de urmărire penală (fără a se putea imputa ceva comportamentului reclamantei), demersul în sine, al contestației la tergiversare, n-ar fi fost apt să conducă la înlăturarea sau redresarea situației astfel create și nici la asigurarea unei reparații datorate încălcării unui drept fundamental. În asemenea coordonate, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a organelor judiciare penale care și-au nesocotit obligațiile ce le incumbau în legătură cu efectuarea din oficiu a actelor de urmărire penală, în așa fel încât procesul penal să se finalizeze într-un termen rezonabil, nu are decât rolul de a compensa post factum, a posteriori, stresul moral suferit de reclamantă ca urmare a duratei excesive a procedurii (cauzate, cum s-a menționat, de neîntocmirea în faza urmăririi penale a niciunui act din cele prevăzute de lege, timp de 1 an și 10 luni). În același sens, respectiv al lipsei oricărui fundament legal și cu finalitatea transferării răspunderii sale asupra victimei faptei ilicite, recurentul susține în mod incoerent, cu trimitere la relații ce i-au fost comunicate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA, că reclamanta "nu ar fi dat dovadă de diligență și nu s-a interesat de dosarul penal", "nu a făcut niciun demers, așteptând o eventuală soluție de netrimitere în judecată", de unde rezultă "cu evidență pasivitatea în care s-a aflat reclamanta față de perioada/durata în care s-a desfășurat cercetarea penală". O astfel de susținere nesocotește flagrant principiile desfășurării procesului penal care, spre deosebire de procesul civil nu este unul al intereselor private, în care este prioritar dreptul de dispoziție al părților, ci unul care are ca obiect tragerea la răspunderea penală și restabilirea ordinii sociale, astfel încât actele necesare desfășurării acestuia se îndeplinesc din oficiu, în beneficiul societății și fără intervenția celor prezumați a avea legătură cu săvârșirea infracțiunii. - De asemenea, separat de denaturarea sensului și scopului reglementării contestației la tergiversarea procesului (care poate oferi doar un remediu acceleratoriu al procedurii și nu unul reparatoriu), recurentul face aprecieri eronate și în legătură cu momentul de la care această instituție ar fi fost incidentă cauzei, susținând că "cel puțin de la 14.08.2013", dată la care a fost publicată, în Monitorul Oficial, Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, dar ignorând prevederile art. 103 din acest act normativ, conform cărora noul C. proc. pen. intră în vigoare la data de 01.02.2014. - În plus, norma tranzitorie de la art. 105 din Legea nr. 255/2013 a prevăzut că dispozițiile art. 488 1 - 188 6 din Legea nr. 135/2010 referitoare la contestația privind durata rezonabilă a procesului se aplică numai proceselor penale începute după intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., în timp ce procesul penal al reclamantei începuse anterior, la 7.02.2012. Chiar dacă în practică s-a acceptat posibilitatea promovării unor astfel de contestații și în privința proceselor penale aflate în desfășurare la data intrării în vigoare a noului C. proc. pen., prin aplicarea prioritară a blocului convențional reprezentat de art. 13 raportat la art. 6 CEDO, pentru toate argumentele arătate anterior, un asemenea demers nu putea constitui decât un remediu acceleratoriu al procedurii iar nu unul reparatoriu și, în niciun caz, unul apt să înlăture răspunderea pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil. - Pretinzând caracterul derogatoriu al normelor care reglementează contestația privind durata procesului penal de la dreptul comun referitor la răspunderea civilă delictuală, recurentul-pârât este în eroare asupra condițiilor în care poate exista raportul între o normă considerată generală și cea având caracter special, pentru a se putea face aplicarea principiului specialia generalibus derogant, așa cum susține acesta. Astfel, pentru a fi în situația unui raport între norma generală și cea specială este necesar ca acestea să reglementeze aceeași materie, cu deosebire că cea specială este derogatorie de la soluția legislativă conținută de reglementarea-cadru în materie (fiind circumstanțiată pentru anumite categorii de situații și prin specificul soluțiilor legislative pe care le instituie, conform art. 15 alin. (2) și (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă). Or, recurentul opune, sub pretenția de a identifica raportul dintre norma generală și cea specială, cu aplicarea greșită a principiului specialia generalibus derogant, norme juridice care reglementează materii și instituții diferite, din ramuri diferite ale dreptului, respectiv, răspunderea civilă delictuală și contestația privind durata procesului penal, fără să se poată pune așadar, problema raportului dintre acestea și a priorității aplicării unei norme în raport cu cealaltă, câtă vreme sfera de reglementare a acestora este diferită. - Are caracter nefondat și critica recurentului-pârât referitoare la pretinsa încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ. și a principiului tantum devolutum quantum apellatum. Pe acest aspect, recurentul a arătat că, deși instanța de apel a reținut, în acord cu sentința primei instanțe, neapelată de reclamantă, ca durată nerezonabilă a desfășurării cercetării penale doar perioada de 1 an și 10 luni cât dosarul a rămas în nelucrare, totuși, în considerentele deciziei apreciază că durata procesului penal a fost una excesivă, întrucât "dacă n-ar fi existat inacțiunea totală de aproape doi ani și durata procesului ar fi fost mai scurtă cel puțin cu această perioadă". S-a pretins că această statuare a instanței de apel nu doar că nu este susținută de niciun argument juridic, dar și excedează obiectul analizei cu care a fost învestită. Critica este lipsită de fundament, judecata în apel realizându-se în limitele devoluțiunii, în contextul în care, prin calea de atac exercitată, pârâtul a contestat faptul că i-ar putea fi angajată răspunderea pentru acțiunea ilicită reținută de prima instanță referitoare la durata nerezonabilă a urmăririi penale dată de neîndeplinirea niciunui act timp de 1 an și 10 luni. Or, pe acest aspect, instanța de apel a validat sentința tribunalului, arătând că este corectă calificarea acestuia ca fiind faptă ilicită, cauzatoare de prejudicii, omisiunea îndelungată a efectuării oricărui act de urmărire penală după punerea sub acuzare publică a reclamantei. Concluzia instanței de apel conform căreia această perioadă, adăugându-se celor două etape ale judecății penale, în fond și apel - în privința cărora tribunalul a apreciat că nu este excesivă pentru parcurgerea celor două grade de jurisdicție -a avut drept consecință o durată excesivă a procesului penal, nu este una lipsită de raționament și argumente juridice, cum eronat se susține în recurs. Dimpotrivă, având în vedere că urmărirea penală este doar o fază a procesului penal, în mod logic a conchis instanța de apel că durata desfășurării acesteia se adaugă celor două faze jurisdicționale, repercutându-se asupra duratei finale a procesului penal, considerată nerezonabilă. - Este nefondată, de asemenea, critica recurentului privitoare la cuantumul, de 200.000 RON, al daunelor morale, considerat excesiv față de jurisprudența CEDO în materie și față de "rămânerea în pasivitate a reclamantei, timp de 8 luni după consacrarea remediului efectiv reprezentat de contestația la durata procesului penal". Totodată, făcând trimitere la o serie de cauze din jurisprudența CEDO (Bartoș împotriva României, Drăgușanu și Christoulacis împotriva României, C. împotriva României) recurentul a arătat că în astfel de spețe, referitoare la încălcarea duratei echitabile a procedurii, poziția instanței europene este moderată, prin acordarea unor sume rezonabile cu titlu de reparație morală. Formularea criticii în acești termeni ignoră dezlegările din considerentele deciziei atacate, care au pornit tocmai de la aceste premise, arătând că în materia depășirii termenului rezonabil, jurisprudența instanței europene constă în acordarea de despăgubiri în cuantum mai redus sau chiar simbolic, dar că, în speță, o asemenea modalitate de cuantificare a prejudiciului nu poate fi transpusă ca atare, fără a se ține seama de toate circumstanțele procesului. În acest context s-a evidențiat că prejudiciul moral cauzat este unul semnificativ, față de calitatea victimei căreia i s-a încălcat un drept fundamental, aceea de judecător în cadrul celei mai înalte jurisdicții a statului, al cărei statut profesional trebuie să fie în permanență strâns legat de reputația morală și profesională, exigențe care, alături de pregătirea juridică, sunt inseparabile exercitării funcției. De aceea, s-a considerat cu temei că onoarea, reputația și demnitatea reclamantei, din poziția acesteia de judecător al instanței supreme au fost afectate într-un grad ridicat prin atitudinea organelor judiciare penale care, în mod deliberat, fără nicio justificare au încălcat principiul oficialității și al legalității procesului penal, ceea ce presupunea întocmirea din oficiu a actelor urmăririi penale, cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților. Or, procedându-se în sens contrar, lăsându-se în nelucrare faza de urmărire penală un timp îndelungat, consecința a fost aceea a unei stări de incertitudine în legătură cu situația juridică a reclamantei, care, dat fiind statutul acesteia de judecător al instanței supreme, a atras atenția întregii comunități juridice și întregii societăți. Aceste circumstanțe personale ale reclamantei au determinat instanța de apel să se raporteze la un standard exigent de interpretare a cerințelor art. 6 par. 1 CEDO, ținând seama totodată, de consecințele care s-au repercutat pe planul art. 8 CEDO, din punct de vedere al afectării demnității, onoarei și reputației. S-a considerat în mod corect că numai în felul acesta este asigurată o reparație morală adecvată intimatei-reclamante, aptă totodată să consolideze un standard jurisprudențial exigent cu privire la răspunderea obiectivă a Statului în această materie. Fără să combată în vreun fel aceste statuări ale instanței de apel, recurentul susține că este excesiv cuantumul daunelor morale, făcând referire doar la durata procedurii, dar ignorând toate circumstanțele cauzei care au justificat soluția din apel. La fel, în mod inadecvat, recurentul-pârât reia susținerile referitoare la "rămânerea reclamantei în pasivitate după consacrarea remediului legislativ al contestației la durata procesului", pentru a pretinde că această atitudine ar fi fost de natură să conducă la diminuarea despăgubirilor. O asemenea susținere este, pentru considerentele expuse anterior, în legătură cu scopul și funcția contestației la tergiversarea procesului (aceea de remediu acceleratoriu al procedurii, iar nu reparatoriu al nesocotirii unui drept fundamental, nesocotire deja produsă) una inaptă să se constituie în criteriu de evaluare a despăgubirilor, respectiv de diminuare a acestora. Pentru toate argumentele arătate, criticile recurentului-pârât au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.