ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2248/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 3 octombrie 2022, sub dosar nr. x/30/2022, reclamanții A, B, C, D și E, în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor, au solicitat: - în ceea ce o privește pe A, obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale; - în ceea ce o privește pe B, obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale; - în ceea ce o privește pe C, obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale; - în ceea ce îl privește pe D, obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale; - în ceea ce o privește pe E, obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1182 din 18 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul Timiș, Secția I civilă, a fost respinsă excepția netimbrării cererii de chemare în judecată; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor; a fost respinsă cererea formulată de reclamanții A, B, C, D și E, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 38 din 15 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă, a fost respins apelul formulat de către apelanții A, B, C, D și E împotriva sentinței civile nr. 1182 din 18 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul Timiș.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 38 din 15 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A, B, C, D și E, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții invocă dispozițiile art. 1000 C. civ. de la 1864 și arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele legale referitoare la raportul dintre comitent și prepus, având în vedere raportul dintre un fost șef de stat și statul pe care l-a reprezentat. Susțin că raportul a fost tocmai invers față de cel reținut de instanța de apel, întrucât Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte care, prin dispozițiile sale, angrena statul în raporturile cu terții, în raporturile interne și internaționale unde acționa în calitate de subiect de drept. Prin analogie cu o societate (comercială), consideră că nu se poate aprecia că doar aceasta răspunde pentru întreaga activitate infracțională presupus a fi săvârșită, iar organele sale de conducere nu vor avea vreo vină, pentru că ele doar au primit instrucțiuni de la această societate. Susține că raportul a fost invers, statul fiind răspunzător pentru acțiunile organului său de conducere, astfel cum un părinte răspunde pentru faptele copilului său, chiar dacă acesta din urmă nu a fost direcționat într-un anume fel de către primul. Arată că instanța de apel a interpretat greșit că există un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni unui președinte întrucât un stat, ca subiect de drept, nu poate face acest lucru. Dacă s-ar accepta teza instanței de apel, care a făcut o interpretare a raportului dintre stat și președinte asemănătoare instanței de fond, ar însemna să se accepte existența unui „for” superior, care să atribuie acestuia din urmă niște instrucțiuni, sarcini, etc. Învederează că interpretarea raportului dintre fostul președinte și Statul Român, dată de instanța de apel, este greșită inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia din 1989, în sensul că acestea nu au nicio relevanță, și nici legile care au fost edictate cu titlu de recunoștință față de persoanele persecutate între 1945-1989. Invocă dispozițiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 alin. (1) C. proc. pen., art. 221 și art. 224 alin. (1) C. civ. și arată că Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, contrar susținerilor instanței de apel, acesta fiind ținut să răspundă pentru faptele fostului președinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea și rănirea gravă a persoanelor care au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluției Române din 1989.

Apărările formulate în cauză Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu a formulat întâmpinare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 12 iunie 2024, a fost fixat termen de judecată la 17 octombrie 2024, în ședință publică, pentru soluționarea recursului declarat în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. În esență, reclamanții au promovat o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtului Statul Român, pentru prejudiciul suferit prin decesul tatălui, respectiv soțului acestora, urmare a evenimentelor care au avut loc în intervalul 16 decembrie 1989 – 22 decembrie 1989, la Timișoara, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864. Verificând îndeplinirea calității de comitent a Statului Român în raport de fostul președinte al acestuia, respectiv raportul de prepușenie pe care îl presupune răspunderea pentru fapta altuia, întemeiată pe prevederile art. 1000 C. civ. din 1864, astfel cum reclamanții au înțeles în mod explicit să își construiască demersul judiciar, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, reținând, în principal, că nu a existat un raport de subordonare a fostului șef suprem al statului, în condițiile în care fostul președinte era reprezentantul statului care nu avea prerogativa îndrumării, direcționării și controlării șefului său suprem. De asemenea, a apreciat că nu se poate concepe un atare raport între actualele organisme ale Statului Român, instaurat după 1989 și fostul președinte, în condițiile în care regimul comunist a și fost condamnat în mod public de către actualul regim politic, prin reprezentanții săi aleși, regim care a și procedat la emiterea de legi speciale de reparație a prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, în semn de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluție la înlăturarea regimului comunist, și nu ca o consecință a asumării răspunderii juridice pentru prejudiciile create. În aceeași măsură, a constatat că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei nu au fost săvârșite în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, în condițiile în care tocmai în considerarea săvârșirii lor, cu depășirea evidentă a atribuțiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat. Recurenții critică prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. -,,aplicarea greșită a unei norme de drept substanțial”, acest raționament, susținând că raportul de subordonare invocat prin acțiune a fost invers față de cel reținut de instanța de apel, întrucât Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte care, prin dispozițiile sale, angrena Statul Român în raporturile interne și internaționale cu terții, unde acesta acționa în calitate de subiect de drept. Critica este nefondată. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este incidentă în situația în care între cei doi există un raport de subordonare în baza căruia prepusul săvârșește o faptă ilicită în exercitarea atribuțiilor încredințate de comitent. În speță, în raporturile juridice între președinte și stat nu poate fi reținută existența celor două elemente pentru a putea fi aplicate dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., privind răspunderea juridică pentru fapta altuia, ca răspundere juridică de drept privat, în mod corect instanța de apel constatând că nu există, pe de o parte, un raport de subordonare ierarhică, ce poate fi asimilat raportului de prepușenie din dreptul privat și, pe de altă parte, că faptele imputate nu pot fi analizate în contextul unei legături cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate. Raportul de prepușenie reglementat de Codul civil presupune subordonare, supraveghere și control asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul altuia. Or, fostul președinte al statului, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul, nu se afla într-o asemenea relație de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului. De asemenea, susținerea recurenților în sensul că raportul de prepușenie ar fi activ în sens opus, statul fiind cel care acționa la ordinele fostului președinte, nu poate fi încadrată în teza reglementată de art. 1000 alin. (3) C. civ. întrucât răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcționează și în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) și nici nu a reprezentat fundamentul acțiunii introductive prin care, în mod neechivoc, reclamanții au arătat că temeiul acțiunii este angajarea răspunderii pârâtului în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul președinte, constând în ordonarea represiunii din decembrie 1989, în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ., și nu pentru o faptă proprie. Prepusul poate răspunde direct față de victimă, atunci când e acționat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia și, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul și sub direcția căruia acționează prepusul). Pe de altă parte, afirmația instanței de apel în sensul că pârâtul este cel care, prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior și, de asemenea, a adoptat legi speciale pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, de participanții la luptele pentru victoria acesteia și urmașii celor decedați, nu ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de prețuire și de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluția pentru înlăturarea regimului comunist vine să sublinieze, o dată în plus, de ce acțiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale, a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a statului. Nici analogia pe care o fac recurenții cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăți) în legătură cu actele săvârșite de organele acesteia nu poate fi reținută întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseși, așa încât, și în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acțiunea dedusă judecății, fundamentată în drept pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Recurenții au invocat și dispozițiile art. 221 și art. 224 noul C. civ. privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului, fără să indice argumente care să justifice incidența lor în raport de situația de fapt reținută și fără să aibă în vedere faptul că acestea nu pot fi aplicate în cauză întrucât, potrivit reglementării cuprinse în art. 6 alin. (2) C. civ. cu privire la aplicarea legii civile în timp, în materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite. Pentru toate considerentele arătate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.