ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1136/2022

Ședința publică din data de 24 mai 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 decembrie 2020, pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, sub nr. x/2020, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtului: în ceea ce îl privește pe reclamantul A., la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale și la plata de daune materiale (al căror cuantum va fi indicat precis după administrarea probei cu expertiza de specialitate în domeniul contabilitate); în ceea ce o privește pe reclamanta B., la plata sumei de 400.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale și la plata de daune materiale (al căror cuantum va fi indicat precis după administrarea probei cu expertiza de specialitate în domeniul contabilitate).

În drept, au fost invocate prevederile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1000 C. civ. de la 1864, precum și celelalte dispoziții legale la care s-a făcut referire în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă

Prin sentința civilă nr. 883/PI din data de 12 mai 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârât prin întâmpinare și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, fără cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă

Prin decizia civilă nr. 215 din data de 27 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamanții B. și A. împotriva sentinței civile nr. 883/PI din data de 12 mai 2021 pronunțate de Tribunalul Timiș, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

I.4. Calea de atac exercitată

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel au declarat recurs reclamanții A. și B..

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Astfel, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a analizat raportul dintre dispozițiile legii vechi și ale celei noi, susținând greșit că ar fi invocat în mod nejudicios dispozițiile legale privind prescripția, din perspectivă temporară, dar și faptul că premisa de la care s-a plecat cu analiza cauzei ar fi una greșită.

În opinia recurenților-reclamanți, curtea de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile privind principiul neretroactivității legii civile, nefiind vorba despre o aplicarea greșită a dispozițiilor legale invocate, în sensul aplicării legii în afara limitelor sale.

Au menționat că, în cauză, raportat la invocarea de către partea adversă, prin întâmpinare, a excepției prescripției dreptului material la acțiune, au formulat apărări, făcând o analiză a Decretului nr. 167/1958, cu trimitere la condițiile și la momentul de la care, în accepțiunea textelor relevante, ar începe să curgă termenul de prescripție.

Recurenții-reclamanți au precizat că au indicat art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și au invocat faptul că momentul de la care curge termenul de prescripție reglementat de aceste dispoziții legale este cel la care a avut loc cunoașterea pagubei, cât și a persoanei care răspunde de săvârșirea ei.

Au subliniat că, abia odată cu soluția de clasare pronunțată în dosarul nr. x/2014 a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989, în cuprinsul rechizitorului arătându-se că, în speță, coordonarea acțiunii a fost făcută de președintele C..

În opinia recurenților-reclamanți, împrejurarea că, în urma analizei Decretului nr. 167/1958, se ajunge la concluzia că termenul de prescripție curge după intrarea în vigoare a C. civ. actual, nu înseamnă că s-a dorit invocarea a două texte de lege, așa cum a reținut instanța de apel, ci doar faptul că, în cauză, nu este împlinit termenul de prescripție a dreptului material la acțiune.

Au mai susținut și faptul că, în condițiile în care au arătat că termenul de prescripție a început să curgă odată cu soluția de clasare din dosarul nr. x/2014, nu Decretul nr. 167/1958 este aplicabil, însă, cu toate acestea, analiza incidenței sau nu a prescripției a trebuit să plece inclusiv de la analiza dispozițiilor acestui act normativ.

Recurenții-reclamanți au arătat și că inclusiv instanța de apel a arătat că este imposibil a se cunoaște, la momentul exercitării violențelor asupra manifestanților, care au fost autorii faptelor, tocmai acesta fiind motivul pentru care se urmărește răspunderea fostului președinte, în calitate de comitent; legea dă posibilitatea ca acțiunea să fie îndreptată direct împotriva comitentului, pentru faptele prepușilor, astfel că instanța de apel a procedat la o interpretare și aplicare greșită a normelor de drept din această materie, atunci când a reproșat faptul că se tinde la atragerea răspunderii fostului președinte și nu a altor persoane din subordinea acestuia.

Totodată, raportându-se la prevederile art. 1394 C. civ., recurenții-reclamanți au susținut că, întrucât infracțiunile contra umanității și de genocid sunt imprescriptibile, și prezenta acțiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracțiuni, chiar dată nu mai poate fi alăturată acțiunii penale în procesul penal, are același regim juridic.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, au arătat că nu au făcut o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat nașterea acestui drept, însă imprescriptibilitatea crimelor contra umanității face ca termenul de prescripție a răspunderii penale să se aplice și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., au solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

I.5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, în esență, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că instanța de apel a reținut în mod corect că termenul de prescripție pentru recuperarea prejudiciului suferit este cel cu caracter general, de 3 ani, și a început să curgă în cauză de la înlăturarea regimului comunist, în 22 decembrie 1989, acțiunea recurenților-reclamanți, formulată la mai bine de 31 de ani după acest moment, fiind prescrisă.

I.6. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Cauza a fost înregistrată, la data de 3 ianuarie 2022, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2020, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului de judecată nr. 2, astfel cum rezultă din fișa Ecris aflată la dosar.

Prin rezoluția din data de 10 ianuarie 2022, s-a dispus efectuarea comunicărilor reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., iar, după finalizarea acestor proceduri, prin rezoluția din data de 22 martie 2022, s-a fixat termen de judecată la data de 24 mai 2022, când instanța a reținut cauza în pronunțare asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au adus critici cu privire la aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale ce reglementează instituția prescripției dreptului material la acțiune, respectiv a constatării de către instanța de apel a incidenței prescripției în ceea ce privește acțiunea având ca obiect obligarea intimatului-pârât la despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare a rănirii acestora prin împușcare în timpul Revoluției Române din 1989.

Astfel, recurenții-reclamanți, în esență, au considerat că în cauză nu este incident Decretul nr. 167/1958, ci dispozițiile în materie ale noului C. civ., iar raportarea la un alt act normativ încalcă principiul neretroactivității legii civile.

Au mai arătat recurenții-reclamanți că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1394 C. civ., că solicitarea de despăgubiri derivând din prejudicii produse prin infracțiunii contra umanității are caracter imprescriptibil (la fel ca infracțiunile ce au determinat solicitarea de despăgubiri), iar termenul de prescripție în cauză a început să curgă de la soluția de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014

Sub acest aspect, în speță, instanța de apel a stabilit legea aplicabilă litigiului, prin raportare la prevederile art. 6 alin. (4) din noul C. civ. și ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., concluzionând că, fiind vorba despre o prescripție începută și împlinită sub imperiul reglementării anterioare, sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, iar nu cele ale Legii nr. 287/2009.

Ulterior, instanța de apel a analizat dacă în speță este sau nu incidentă excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportându-se la situația de fapt stabilită și la dispozițiile legale a căror incidență a reținut-o în cauză, cercetând și dacă a operat sau nu o întrerupere a termenului de prescripție și înlăturând argumentat susținerile recurenților-reclamanți privind extinderea aplicării termenul de prescripție a răspunderii penale și dreptului la acțiune în răspundere civilă, arătând că are relevanță natura dreptului valorificat prin acțiunea civilă, iar nu izvorul acestuia.

Referitor la dreptul material incident și la modalitatea în care acesta a fost aplicat sau interpretat de instanța de apel, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu poate fi primit, nefiind de natură a determina concluzia nelegalității deciziei recurate.

Astfel, recurenții-reclamanți au inițiat prezentul demers judiciar la data de 29 decembrie 2020, solicitând despăgubiri aferente unui prejudiciu produs prin fapte săvârșite la nivelul anului 1989, respectiv rănirea prin împușcare cu prilejul participării la Revoluția Română din 1989.

Contrar apărărilor recurenților-reclamanți și astfel cum în mod corect a stabilit instanța de apel, la data săvârșirii pretinselor fapte, în materia prescripției era în vigoare Decretul nr. 167/1958, atât din perspectiva momentului propriu-zis al săvârșirii faptelor prejudiciabile, cât și din cea a consacrării legale ulterioare prin art. 6 alin. (4) din noul C. civ., care supune prescripția legii în vigoare la data începutului curgerii termenului.

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea", iar potrivit art. 3 din același act normativ "Termenul de prescripție este de 3 ani...".

Întrucât învestirea instanței cu prezenta acțiune în despăgubiri s-a realizat la data de 29 decembrie 2020, pentru fapte produse și cunoscute la nivelul anilor 1989, este evidentă incidența prescripției dreptului material la acțiune în cauză.

Susținerii recurenților-reclamanți potrivit căreia autorul faptelor ar fi fost cunoscut abia la momentul soluției de clasare din dosarului penal nr. x/2014, i se opun notorietatea evenimentelor din decembrie 1989, faptul că prin cererea de chemare în judecată recurenții-reclamanți au arătat în mod expres că represiunea a fost coordonată de către C. și, nu în ultimul rând, faptul că acesta din urmă a fost condamnat și executat la sfârșitul lunii decembrie 1989 tocmai pentru faptele expuse de către părți; toate aceste elemente contrazic susținerile recurenților-reclamanți cu privire la data cunoașterii autorului faptei prejudiciabile, cu efect asupra momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție.

Ca atare, acest moment nu este cel indicat de către recurenții-reclamanți, prin raportare la soluția de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014 pentru perioada cuprinsă între 16 decembrie 1989 și 22 decembrie 1989, ci se situează la nivelul anului 1989, când cel care a dispus măsurile represive, C., a fost condamnat și executat, fiind, deci, anterior soluției de clasare dispuse în dosarul penal menționat și la care recurenții-reclamanți se raportează permanent în apărările formulate.

Prin urmare, în mod legal instanța de apel a reținut că, întrucât identificarea persoanei responsabile direct de săvârșirea in concreto a faptei ilicite, rănirea recurenților-reclamanți prin împușcare, este imposibil de determinat, precum și având în vedere și împrejurarea că împușcarea recurenților-reclamanți a fost făcută de către forțele armate care au acționat la comanda și ordinul conducătorului suprem de la acea dată, respectiv dictatorul C., răspunderea alegată a Statului Român pentru fapta acestuia a fost cunoscută sau ar fi trebuit să fie cunoscută cel mai târziu încă de la data înlăturării regimului dictatorial din România, la data de 22 decembrie 1989, dată de la care nu mai exista niciun impediment de ordin politic sau juridic pentru a se acționa pentru repararea prejudiciului.

În ceea ce privește critica recurenților-reclamanți prin care aceștia au susținut încălcarea prevederilor art. 1394 din noul C. civ., arătând că, întrucât infracțiunile contra umanității sunt imprescriptibile, același caracter îl va avea și acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracțiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acțiunii penale în procesul penal, instanța supremă constată că, în speță, curtea de apel a reținut în mod legal faptul că aceste prevederi nu sunt aplicabile în prezentul litigiu.

Astfel, așa cum s-a arătat anterior, prescripția incidentă în prezenta cauză este supusă reglementărilor cuprinse în Decretul nr. 167/1958 și nu celor din noul C. civ. și, ca atare, prevederile art. 1394 din noul C. civ. nu sunt aplicabile litigiului pendinte.

Prin urmare, în speță, imprescriptibilitatea răspunderii penale în ceea ce privește faptele invocate nu atrage și imprescriptibilitatea dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală, prescripția dreptului la acțiune în fața instanței civile rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârșirii faptelor ilicite invocate de către recurenții-reclamanți.

În aceste circumstanțe, sub imperiul reglementărilor legale incidente speței, astfel cum a reținut în mod corect și instanța de apel, prescripția răspunderii penale și aceea a răspunderii civile delictuale sunt instituții de drept autonome, având principii și reguli proprii, iar ceea ce are relevanță în dezlegarea problemei prescripției în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acțiune, și nu izvorul acestuia.

Prin prezentul demers judiciar, recurenții-reclamanți, solicitând obligarea intimatului-pârât la plata daunelor morale și materiale pentru prejudiciul cauzat prin rănirea în timpul Revoluției Române din decembrie 1989, tind a valorifica un drept patrimonial supus prescripției extinctive reglementate de Decretul nr. 167/1958, a cărui natură juridică nu poate fi schimbată prin aceea că despăgubirile solicitate decurg din săvârșirea unor fapte ilicite ce reprezintă crime împotriva umanității.

Or, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă [art. 1 alin. (1) și art. 3 alin. (3)], aplicabil în cauză, drepturile patrimoniale, cum este și cel ce face obiectul prezentului litigiu, sunt supuse prescripției extinctive, iar termenul de prescripție este de 3 ani.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu pot primi finalitatea urmărită de către recurenții-reclamanți susținerile acestora prin care se afirmă că instanța de apel al fi reținut în mod greșit invocarea atât a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, cât și a celor cuprinse în noul C. civ. privitoare la prescripție, precum și că s-ar fi reproșat faptul că se tinde la atragerea răspunderii fostului președinte și nu a altor persoane din subordinea acestuia.

Astfel, instanța de apel a înlăturat susținerile recurenților-reclamanți privind aplicarea în speță a dispozițiilor art. 1394 C. civ., apreciindu-le a fi lipsite de fundament legal, aspect din care rezultă fără dubiu împrejurarea că instanța de apel a reținut invocarea de către părți a normelor cuprinse în noul C. civ. și nu pe cele ale reglementării anterioare, privind prescripția, cuprinse în Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, se poate constata că în mod clar instanța de apel a identificat critica recurenților-reclamanți, reținând că, în opinia acestora, în cauză sunt incidentele dispozițiile C. civ. și nu cele ale Decretului nr. 167/1958.

Totodată, instanța de apel nu a reproșat recurenților-reclamanți faptul că se tinde la atragerea răspunderii fostului președinte și nu a altor persoane din subordinea acestuia, ci a reținut că părțile, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat repararea pagubei de către intimatul-pârât Statul Român în considerarea calității acestuia de comitent pentru fapta prepusului său, fostul dictator C., ca argument al faptului că aceștia au cunoscut pe cel responsabil de ordonarea reprimării manifestanților la nivelul anului 1989, respectiv că au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască anterior momentului comunicării ordonanței de clasare pe cel vinovat de producerea prejudiciului și pe cel ținut să îl repare pentru acesta.

Ca atare, aceste susțineri ale recurenților-reclamanți nu se verifică raportat la considerentele deciziei recurate și nu sunt de natură a determina concluzia încălcării vreunor dispoziții de drept material de către instanța de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând legalitatea validării de către instanța de apel a soluției tribunalului de respingere ca prescrisă a acțiunii recurenților-reclamanți, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 215 din data de 27 octombrie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 215 din data de 27 octombrie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 mai 2022.