ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1359/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția penală, la data de 31.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de minim 12.000.000 euro, maxim 200.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale pentru pierderile sale și ale firmelor pe care le-a deținut, B. de Modă, D. Agent de Asigurare, Lider Agent de Asigurare, B., E., F. S.R.L. și alte firme, menționând că solicită și daune morale. În drept, a indicat art. 1381 și art. 1385 C. civ., art. 52 alin. (3) și art. 134 din Constituție, precum și art. 96 din Legea nr. 303/2004. Prin sentința penală din 23.01.2020 a Tribunalului București, secția penală a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Secțiilor civile ale Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 27.05.2020, sub nr. x/2019**. Prin încheierea din 14.08.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost admisă excepția necompetenței materiale procesuale (funcționale) a secției civile, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea secției penale și, constatând ivit conflictul de competență, s-a dispus sesizarea Curții de Apel București în vederea pronunțării regulatorului de competență. Prin sentința civilă nr. 106/14.10.2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a stabilit competența materială procesuală de soluționare a cauzei în favoarea secției civile a Tribunalului București. La termenul din data de 12.03.2021, reclamanta a depus cerere precizatoare, prin care a menționat că, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicită: I. constatarea răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru nerespectarea dreptului constituțional și convențional de soluționare a cauzelor într-un termen rezonabil și pentru abuz de drept, întrucât Statul Român a continuat cercetarea sa penală timp de 13 ani fără probe și pentru acoperirea de către pârât a greșelilor propriilor angajați (procurori și polițiști care au făcut cercetarea deficitară și subalternii lor), dreptul pârâtului de a face cercetare penală fiind astfel deturnat de la scopul lui și folosit în scopuri ilicite; II. obligarea pârâtului la plata sumei de 119.000.000 euro cu titlu de daune materiale, reprezentând pierderile sale materiale, inclusiv ale firmelor B. de Moda S.A., D. Agent de Asigurare, Lider Agent de Asigurare, B., E., F. S.R.L., precum și alte firme în afacerile pe care le avea la începutul declanșării procesului penal. III. obligarea pârâților la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune morale pentru afectarea stării de sănătate, a probității în afaceri, a situației profesionale, a reputației publice și a demnității, toate datorate procesului penal indicat. IV. obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculate asupra sumelor solicitate la capătul II si III de cerere, începând cu data formulării cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanta a indicat dispozițiile art. 20, art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 6 si art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 15, art. 73, art. 1349, art. 1353, art. 1357, art. 1358, art. 1381, art. 1382, art. 1385, art. 1386 C. civ., precum și art. 6 alin. (1) C. proc. civ. Prin notele scrise, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât, în prezenta speță, răspunderea Statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, pentru acest tip de raport juridic existând norme speciale, derogatorii și prin urmare, prevalente, în virtutea principiului "specialia derogant generalibus". La termenul din data de 25.11.2022, față de admiterea excepției litispendenței în dosarul nr. x/2021 cu prezentul dosar, tribunalul a dispus repunerea cauzei pe rol.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 116/03.02.2023, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a luat act de renunțarea reclamantei la capătul de cerere având ca obiect daunele materiale, a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 20.000 euro (echivalent în RON la data plății) cu titlu de daune morale, precum și a dobânzii legale aferente, de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la momentul plății efective, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu să se achite din fondurile Ministerului Justiției, în cuantum de 1.700 RON, către avocat G.. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la data de 12.09.2023, sub nr. x/2023.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 756A/27.06.2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a constatat absența legăturii de litispendență între acest dosar (nr. inițial x/2019) și dosarul nr. x/2021, în ceea ce privește pretențiile având ca obiect repararea prejudiciului material solicitat în legătură cu dosarul penal nr. x/2014, precum și prejudiciul material și moral solicitate în conexiune cu dosarul penal nr. x/2015. A dispus restituirea dosarului nr. x/2021 către Tribunalul București, secția a III-a civilă. A admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant cu privire la apelantul Statul Român. A anulat apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva sentinței civile nr. 116/03.02.2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, pentru lipsa dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de apel. A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 116/03.02.2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019. A respins solicitarea de suplimentare a onorariului pentru avocat H., care a asigurat reprezentarea apelantei-reclamante în fața Curții de Apel București prin admiterea cererii de ajutor public judiciar, față de dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 2 lit. f) și art. 2 alin. (3) din Protocolul tripartit UNBR-PICCJ-MJ din 08.02.2024.

Recursurile declarate în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. 4.1. Recursul declarat de reclamanta A. - Prin cererea de recurs depusă în data de 3 octombrie 2024, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate cu menținerea soluției privind daunele acordate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe, în raport cu prevederile art. 497 coroborate cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate cu menținerea soluției privind daunele acordate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. Recurenta a susținut că este greșită reținerea primei instanțe cu privire la renunțarea sa la daunele materiale, în condițiile în care partea nu a semnat cererea de renunțare și nu a precizat expres în acest sens în ședința din 18.11.2022 când instanța a rămas în pronunțare, iar după repunerea cauzei pe rol, nu a mai putut fi prezentă, din motive medicale, la ultima și singura ședință, dar a trimis la dosar că nu renunță la daunele morale. Renunțarea la daunele morale s-a efectuat de către avocatul din oficiu, fără a exista un mandat în acest sens. Prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cu privire la daunele materiale, motiv pentru care, în opinia părții, se impune trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe. De asemenea, ambele instanțe au încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de art. 1531 C. civ., făcând referire la decizia nr. 758/09.03.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, unde s-a reținut că prejudiciul suferit de creditor cuprinde atât pierderea efectiv suferită, cât și beneficiul de care acesta este lipsit. Pe fondul cauzei, recurenta a susținut că decizia recurată încalcă principiile de drept, cu referire la dezlegările pe care instanța de apel le-a dat și la împrejurarea că instanța de apel nu a admis probele solicitate de parte, mai exact proba cu expertiză. Instanța de apel nu a atras răspunderea pârâtului pentru fapta angajaților și a reprezentanților săi, deși s-a solicitat atragerea răspunderii statului pentru fapta lor și nu atragerea răspunderii ca persoane fizice. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 1357 și art. 1358 C. civ., cu privire la cuantumul daunelor morale, folosind drept criterii și comparații indicate, or, instanța de apel trebuia să se raporteze la probele administrate și la circumstanțele cauzei. Instanța de apel și prima instanță au stabilit că fapta pârâtului este ilicită, dar fără a analiza particularitatea cauzei, limitându-se la o analiză generală fără a argumenta suficient și în concret fapta ilicită, prejudiciul suferit și circumstanțele cauzei. Astfel, recurenta a solicitat casarea deciziei civile și schimbarea în parte a hotărârii din apel cu privire la: (i) cuantumul daunelor morale care au fost admise pentru nerespectarea termenului rezonabil în sensul măririi acestui cuantum, (ii) neacordarea daunelor materiale și (iii) susținerea acuzațiilor de rea-credință în ciuda probelor de nevinovăție și a abuzului de drept săvârșit de pârât. Instanțele de fond au reținut corect că sunt îndeplinite condițiile impuse prin art. 998-999 C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, că este îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite care să poată fi reținută în sarcina pârâtului, dar nu a analizat acuzațiile nedemne ale pârâtului cu acte falsificate și susținerea cu perseverență a acestor acuzații și acte false. Instanța de apel, în opinia părții, nu a evaluat corect daunele morale, fiind acordate într-un cuantum derizoriu pentru procesul penal, fără a se raporta concret la cauză și la particularitatea ei, respectiv nu a reținut corect prejudiciul suferit ca urmare a lipsei de analiză a tuturor motivelor de apel și a cererii de chemare în judecată în raport cu probele administrate. - Prin cererea precizatoare din 4 octombrie 2024, recurenta a solicitat admiterea recursului, așa cum a fost formulat și completat prin cererea precizatoare, casarea deciziei recurate și a încheierilor de ședință, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., rejudecarea cauzei pe fond și acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat sau mărirea cuantumului și acordarea daunelor materiale conform probelor sau în subsidiar trimiterea cauzei spre o nouă judecată către Curtea de Apel București. Recurenta a susținut că decizia recurată este insuficient motivată sub aspectul analizării condițiilor răspunderii civile delictuale, instanța analizând doar prima condiție, cea a faptei ilicite, deși instanța trebuia să prezinte motivele pentru care a apreciat îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. A mai considerat că daunele acordate sunt derizorii, ceea ce denotă că decizia este insuficient motivată, iar această împrejurare echivalează cu o nemotivare, care o privează pe parte de un grad de jurisdicție, etapa procesuală a apelului, iar dreptul său la un proces echitabil fiind încălcat pentru că instanța nu a redat dispozițiile legale în baza cărora a dispus admiterea apelului. Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a invocat nesocotirea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a deciziei penale nr. 718/27.06.2018 și a deciziei penale nr. 212/2019 a Curții de Apel București. În referire la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 998 - art. 1003 C. proc. civ. de la 1865, apreciind că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv că nu există fapta ilicită a pârâtului cu privire la abuzul de drept, deși era dovedită cu înscrisurile de la dosar. Cu privire la abuzul de drept al pârâtului, recurenta a arătat că nu este vorba despre exercițiul unui drept constituțional de cercetare al organelor penale, așa cum a interpretat greșit instanța de apel, fiind "o interpretare eronată a instanței de apel atât a prevederilor privind răspunderea civilă delictuală și a art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, cât și a dispozițiilor constituționale pe care le-a redat în considerentele hotărârii recurate cu privire la abuzul de drept, care nu a fost exercitat în limitele legale, ci contrar bunei-credințe și în scopul de a distruge cariera recurentei." Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a considerat că instanța de apel a depășit limitele învestirii, "nici la fond și nici în apel nu s-a reținut fapta comitentului, deși acest aspect nu a fost atacat de intimatul pârât prin întâmpinare", "s-a acordat intimatului pârât mai mult decât a pretins", încălcând astfel principiul contradictorialității. A mai susținut recurenta că decizia este nelegală și trebuie casată în parte și pentru faptul nesoluționării cererii de recuzare a procurorului, fiind încălcate dispozițiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ., dar și pentru aplicarea greșită a dispozițiilor art. 451 și art. 453 C. proc. civ., instanța reținând că suma de 1507 RON este proporțională și trebuie acordată avocatului din oficiu. - Prin cererea de completare a recursului din 7 octombrie 2024, recurenta a invocat, față de solicitarea pârâtului de constatare ca prescrisă a acțiunii, autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 558/14.04.2022 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2019, fiind identitate de părți, obiect și cauză. Pe fondul cauzei, recurenta a arătat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale aspect care se regăsește în chiar considerentele hotărârilor penale de achitare. În continuare, recurenta a făcut referire la hotărârile penale de achitare pronunțate în dosarul penal nr. x/2015* și la acuzația penală formulată abuziv, arătând că fapta ilicită se materializează în forma abuzului de drept, un drept care a fost exercitat cu rea-credință și deturnat de la scopul lui, respectiv folosit în scopuri ilicite de către pârât pentru a-și ascunde propriile nereguli. Cu privire la daunele morale, recurenta a arătat că practica judiciară a evidențiat că nu există criterii precise pentru cuantificarea daunelor morale, iar pentru prejudiciul pretins în acest scop, partea trebuie să demonstreze doar fapta ilicită, aceasta fiind pe deplin conturată în cauză. Întrucât temeiul răspunderii civile delictuale în prezenta cauză este guvernat de răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, recurenta a opinat că vinovăția nu reprezintă o condiție pentru admiterea pretențiilor sale, condiție care oricum este întrunită. - Prin cea de-a doua completare a recursului din 7 octombrie 2024, recurenta a precizat că temeiul de drept invocat pentru durata nerezonabilă a procesului penal este angajarea răspunderii civile obiective a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, prin prisma dispozițiilor art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. Astfel, recurenta a solicitat angajarea răspunderii obiective a Statului Român, întrucât vinovăția pârâtului este irelevantă pentru angajarea acestui tip de răspundere. În acest sens, recurenta a făcut referire la trei hotărâri invocate cu titlu de practică judiciară pronunțate de Curtea de Apel București, Curtea de Apel Oradea și Curtea de Apel Cluj, în spețe similare. 4.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea pe fond a apelului declarat de acesta. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-pârât a arătat că, în dosarul nr. x/2019, DGRFP București a primit, din partea Ministerului Finanțelor, mandatul nr. x/10.08.2023, în vederea declarării căii de atac a apelului împotriva sentinței civile nr. 116/03.02.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în numele pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, mandat care a fost menționat în cuprinsul apelului. Prin încheierea din 28.02.2024, instanța de apel a dispus emiterea unei adrese către Ministerul Finanțelor- Direcția Generală Juridică, solicitând depunerea mandatului sus-menționat la dosarul cauzei, care s-a conformat solicitării, făcând dovada dreptului DGRFP București de reprezentant în cauză al pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și mai ales dreptul de a declara apel în numele acestuia. Cu toate acestea, instanța de apel a apreciat că această dovadă nu ar fi fost făcută, argumentând în sensul că, în cuprinsul mandatului, nu ar fi fost completate rubricile privind obiectul cauzei și numele consilierului juridic care urma să reprezinte Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. A mai arătat că prin Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 1642/24.05.2023, a fost aprobată Ediția 1, Revizia 1 a Procedurii Operaționale PO-05.03 privind modul de instrumentare a cauzelor având ca obiect erori judiciare/răspundere civilă delictuală, care prevede, în situația cauzelor având ca obiect erori judiciare/răspundere civilă delictuală aflate pe rolul instanțelor din București, competența exclusivă de instrumentare a Structurii Juridice din cadrul DGRFP București. Pe cale de consecință, toate cauzele care fac parte din categoria menționată, precum cea de față, au fost preluate spre instrumentare de Structura Juridică din cadrul DGRFP București, aceasta declarând și căile de atac în cauzele instrumentate anterior de Direcția Generală Juridică din cadrul Ministerului Finanțelor. Prin urmare, de la data aprobării Ordinului MF nr. 1642/24.05.2023, Direcția Generală Juridică nu mai avea competența de a instrumenta aceste cauze, respectiv de a exercita căile de atac. Or, în cauză, mandatul acordat DGRFP București este din 10.08.2023, fiind ulterior ordinului indicat, ceea ce conduce la concluzia existenței dreptului DGRFP București de a reprezenta Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și, implicit, a dreptului Directorului Executiv Juridic de a semna actele procedurale, inclusiv căile de atac, așa cum reiese din art. 21 alin. (6) din Regulamentul de Organizare și Funcționare a DGRFP București, anexă la Ordinul Președintelui A.N.A.F. nr. 786/21.04.2022.

Apărările formulate în cauză Nu au fost formulate întâmpinări în cauză. În 5.03.2025, recurenta-reclamantă a depus note scrise, prin care a solicitat admiterea recursului propriu și respingerea recursului declarat de pârât și a excepțiilor invocate de acesta, arătând că nu este incidentă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2029/16.12.2020 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă și nici excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la art. 541 alin. (2) C. proc. pen., întrucât acțiunea nu a fost întemeiată pe dispozițiile art. 538-539 C. proc. pen.. A mai solicitat să se constate răspunderea civilă delictuală a Statului Român pentru nerespectarea dreptului constituțional și convențional de soluționare a cauzelor în termen rezonabil și pentru abuzul de drept, mai exact pentru continuarea cercetării penale timp de 13 ani fără probe, precum și obligarea pârâtului la plata unei sume mai mari a daunelor morale și admiterea sumei cerute cu titlu de daune materiale. În 15.06.2025, recurenta-reclamantă a depus note scrise cu privire la recursul declarat de recurentul-pârât, solicitând respingerea recursului, ca inadmisibil, pe motiv că nu se poate declara recurs împotriva unei încheieri de anulare a apelului pentru vicii de reprezentare, deoarece nu este o hotărâre care tranșează fondul cauzei. În 16.06.2025, recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise cu privire la recursul său și la recursul declarat de recurentul-pârât. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție II. 1. Examinând cu prioritate excepția nulității recursului declarat de reclamantă, invocată din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) prin raportare la cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității". Totodată potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare expres și limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor din recurs în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege este sancționată cu nulitatea cererii de recurs. Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă și din cuprinsul dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive. În raport de aceste considerații, se constată că, deși cererea de recurs a fost întemeiată formal pe motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., criticile din cererea de recurs vizează aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia. Astfel, în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat formal aplicarea greșită a prevederilor art. 1531 C. civ. privind principiul reparării integrale a prejudiciului, făcând referire la decizia de speță nr. 758/09.03.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. Aceasta întrucât, argumentele prezentate nu se circumscriu unor veritabile critici de nelegalitate care să poată fi subsumate motivului de recurs invocat sau unui alt motiv dintre cele expres și exhaustiv prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pentru că partea a criticat modul în care instanțele de fond au administrat și apreciat probatoriul în cauză, susținând că instanța de apel nu a admis probele solicitate de parte, mai exact proba cu expertiză. Or, procedând astfel, recurenta omite faptul că plenitudinea de apreciere în ceea ce privește oportunitatea administrării probelor în proces, din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, revine exclusiv instanțelor fondului, nefiind permisă reinterpretarea probatoriului, prin reevaluarea cadrului factual, de către instanța de recurs. În ceea ce privește referirea recurentei la decizia de speță a instanței supreme și la celelalte trei decizii indicate în cea de-a doua cerere de completare a motivelor de recurs din 7.10.2024, Înalta Curte reține că nu este în măsură să contureze o altă dezlegare în cauză, din moment ce jurisprudența nu constituie izvor de drept, în conformitate cu prevederile art. 1 C. civ., instanțele fiind ținute doar de acele decizii ale Înaltei Curți pronunțate în mecanismele de unificare a practicii judiciare (reprezentate de recursul în interesul legii și sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), respectiv de hotărârile instanței de contencios constituțional, acte jurisdicționale care fac, totodată, obiectul publicării în Monitorul Oficial. Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că este greșită reținerea instanței de apel privind renunțarea la daunele materiale solicitate, pretinzând că renunțarea a fost susținută doar de avocatul desemnat din oficiu, fără acordul său în acest sens. Această critică a fost invocată și în fața instanței de apel, care a analizat-o și a constatat că reclamanta a precizat, în mod repetitiv, atât personal, cât și prin intermediul avocatului său, că renunță la judecarea capătului de cerere referitor la daunele materiale, astfel că a apreciat ca fiind corect reținute limitele învestirii de către prima instanță, iar suplimentarea în apel nu este posibilă în lumina dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că în apel nu pot fi formulate cereri noi și nu se poate reveni asupra manifestării de voință făcute în fața primei instanțe, care este un act unilateral irevocabil, valorificat concret de către prima instanță. Prin pretinsa critică de nelegalitate, recurenta a susținut că nu a renunțat la daunele materiale și nu a dat un mandat în acest sens avocatului său desemnat din oficiu, fără a se referi la argumentele expuse de instanța de apel sub acest aspect, în sensul că partea, atât personal, cât și prin intermeniul apărătorului, a precizat expres că renunță la capătul de cerere privind daunele materiale, renunțare asupra căreia nu se poate reveni. Cu privire la daunele morale, Înalta Curte constată că ceea ce critică de fapt recurenta-reclamantă este cuantumul acordat de prima instanță și confirmat de către intanța de apel, partea considerând că instanța a folosit criterii și comparații indicate, or, de fapt, trebuia să se raporteze la probele administrate și la circumstanțele cauzei, solicitând expres majorarea cuantumului despăgubirilor morale ce i-au fost încuviințate. În atare situație, instanța de recurs reține că acest cuantum al daunelor morale, stabilit de instanțele de fond, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu de nelegalitate a hotărârii atacate, necenzurabilă în recurs. Astfel, critica prin care recurenta urmărește redimensionarea cuantumului prejudiciului moral reprezintă o chestiune ce nu poate face obiectul prezentei căi extraordinare de atac, în care se cercetează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, analiza aspectelor de netemeinicie fiind atributul exclusiv al instanțelor devolutive. Înalta Curte constată că, deși, în mod aparent, recurenta susține aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material, în justificarea criticii privind cuantumul daunelor morale, în realitate reținerea criticilor arătate ar implica o reevaluare a situației de fapt stabilite de instanța de prim control judiciar și o reanalizare a probelor administrate, operațiune improprie căii extraordinare de atac a recursului, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., de vreme ce judecata acestuia presupune realizarea controlului judiciar de către instanța superioară celei care a pronunțat decizia în apel, instanță care nu rejudecă fondul pricinii, ci verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, aceasta putând fi exercitată doar pentru motivele arătate de lege, iar stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului. În același registru se înscriu și susținerile referitoare la existența unui eventual viciu de motivare a deciziei atacate, nefiind subsumabile motivului de casare invocat (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), dată fiind lipsa indicării, în concret, a chestiunilor litigioase determinante rămase în afara analizei instanței de rejudecare. Faptul că recurenta a susținut că decizia recurată este insuficient motivată, pentru că instanța de apel a analizat doar condiția faptei ilicite și nu a prezentat motivele pentru care a apreciat îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, iar daunele morale acordate sunt, în opinia sa, într-un cuantum derizoriu, nu echivalează cu formularea unei critici de nelegalitate cu privire la eventuale carențe ale considerentelor deciziei atacate, cât timp motivul de recurs invocat implică arătarea propriu-zisă a greșelilor anume imputate instanței de apel din această perspectivă. În realitate, susținerile recurentei sunt contradictorii, pe de o parte arată că instanța de apel a analizat doar condiția faptei ilicite, pe de altă parte precizează că instanța a considerat ca fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, iar partea urmărește, în mod nepermis, devoluțiunea cauzei în ansamblul său, în vederea restabilirii situației de fapt. Tot în aceeași manieră inadecvată procedural este și susținerea relativă la neanalizarea de către instanța de apel a răspunderii comitentului (Statul Român) pentru fapta prepusului (angajați ai statului care au instrumentat dosarul penal în care a fost cercetată și ulterior achitată reclamanta), pentru că, raportat la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, rezultă că partea a solicitat angajarea răspunderii obiective a Statului Român, cum de altfel chiar aceasta a precizat prin cererile ulterioare de completare a motivelor de recurs. În acest sens, nu se poate imputa instanțelor de fond neanalizarea acestui tip de răspundere civilă, în condițiile în care instanțele sunt ținute de limitele învestirii, care sunt trasate chiar de către reclamant, astfel că nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., indicat de reclamantă. Nu se poate reține nici că instanța de apel ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 718/27.06.2018 a Tribunalului Dâmbovița, a deciziei penale nr. 212/14.02.2019 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și a sentinței penale de achitare nr. 503/29.0.2017 a Judecătoriei sector 1 București, întrucât această critică nu este aptă a învesti în mod corespunzător instanța de recurs, nefiind suficientă simpla mențiune că s-ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale, fiind necesară o dezvoltare a criticii formulate. Contrar exigențelor de motivare a recursului prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., recurenta a înțeles să invoce conceptul juridic de "autoritate de lucru judecat", precizând doar că "instanța de apel a nesocotit ce s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin decizia penală nr. 718/27.06.2018, elementele răspunderii civile delictuale ce incumbă intimatului rezultă, cu precădere, din înseși considerentele și din dispozitivul deciziei, rămasă definitivă pe aceste considerente, și din decizia penală nr. 212/A/2019 a Curții de Apel București. Astfel, considerentele deciziilor penale și ale sentinței penale nr. 503/29.06.2017 se impun cu autoritate de lucru judecat", fără a argumenta și demonstra premisele existenței unei contrarietăți între decizia recurată și hotărârile penale invocate ca fiind opuse, care să confere posibilitatea unei verificări jurisdicționale din această perspectivă. Așadar, indicarea în mod formal a unor principii sau norme juridice pretins încălcate, fără a le susține în concret prin argumente de nelegalitate a deciziei recurate și numai ca o consecință a criticilor de netemeinicie, nu poate complini lipsurile menționate, mai ales în situația în care scopul urmărit de recurentă este majorarea daunelor morale, iar instanța de apel și-a motivat hotărârea sub aspectul stabilirii cuantumului daunelor morale acordate, prin considerente ce reflectă modalitatea de evaluare a despăgubirilor ținând seama de criteriile reliefate de jurisprudența în materie și doctrină, în funcție de împrejurările concrete ale speței, așa cum au fost evidențiate în cuprinsul deciziei recurate și care nu au fost combătute prin critici concrete de nelegalitate. Nici susținerile recurentei privind abuzul de drept săvârșit de pârât cu ocazia soluționării dosarelor penale ori modul de soluționare a excepției prescripției de către instanța penală (inclusiv autoritatea de lucru judecat a deciziei 558/14.04.2022 a Curții de Apel București invocată în combaterea excepției prescripției acțiunii solicitate de pârât) nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, întrucât, așa cum a observat instanța de apel, reprezintă pretinse nereguli procedurale săvârșite în cadrul dosarului penal și, nefăcând parte din obiectul învestirii în prezenta cauză, cadrul procesual nu permite o astfel de analiză. Oricum, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, a fost respinsă prin sentința primei instanțe, soluție menținută prin decizia recurată, prin urmare soluția îi este favorabilă recurentei-reclamante, atât timp cât cererea s-a constatat a fi introdusă în termenul legal și a fost soluționată pe fond. Nu reprezintă o critică de nelegalitate nici susținerea referitoare la aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 451 și art. 453 C. proc. civ. în referire la stabilirea onorariului pentru avocatul desemnat din oficiu. Cu toate că instanța de apel a justificat respingerea solicitării de majorare a onorariului cuvenit avocatului desemnat din oficiu, pe motiv că a fost atinsă limita maximă prevăzută prin art. 2 alin. (1) pct. 2 lit. f) și art. 2 alin. (3) din Protocolul tripartit UNBR-PICCJ-MJ din 08.02.2024, recurenta nu a formulat critica prin raportare la aceste considerente și la temeiul de drept indicat de către instanță, ci a argumentat succint că dispozițiile procedural indicate au fost aplicate greșit de către instanța de apel. Înalta Curte reține că recursul, spre deosebire de apel, este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, fiind necesar a fi prezentate în concret criticile aduse deciziei recurate sub sancțiunea nulității, nefiind astfel suficientă prezentarea situației de fapt și a argumentelor prezentate în cuprinsul cererilor depuse în primă instanță și în apel. A mai susținut recurenta, în aceeași manieră, că decizia atacată este nelegală și pentru faptul nesoluționării cererii de recuzare a procurorului, fiind încălcate dispozițiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ. și că "încheierea de ședință din …. trebuie, de asemenea, casată." Din cuprinsul încheierii de dezbateri din 26.06.2024 reiese că instanța de apel a pus în discuția părților excepția netimbrării cererii de recuzare, chiar apărătorul reclamantei solicitând admiterea excepției și precizând că, în urma discuțiilor telefonice purtate cu reclamanta, aceasta are o problemă medicală și că nu mai susține cererea de recuzare, pentru că l-a confundat pe procurorul I. cu un alt procuror care a pus concluzii într-un dosar în care apelanta-reclamantă a fost cercetată la Curtea de Apel București. Prin încheierea din 27.06.2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis excepția netimbrării cererii de recuzare formulate de reclamantă și, în consecință, a anulat, ca netimbrată, cererea. Prevederile art. 53 C. proc. civ. ofereau posibilitatea reclamantei de a ataca încheierea prin care a fost soluționată cererea de recuzare, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza, însă obiectul recursului, așa cum a fost stabilit de către recurentă, este reprezentat doar de decizia nr. 756A/27.06.2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Date fiind cele arătate anterior, se constată că modalitatea de formulare a susținerilor din cuprinsul memoriului de recurs nu permite verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în lipsa unor critici subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la argumentele instanței de apel, conform celor expuse anterior. Așadar, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., se observă că recurenta a omis să formuleze critici de nelegalitate cu privire la considerentele deciziei atacate. Pentru aceste motive, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 756A din 27 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. II.2. Cu privire la recursul declarat de pârât, Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu prealabil, instanța de recurs observă că, în calea de atac a recursului, recurenta-reclamantă a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de pârât, motivat de faptul că nu se poate declara această cale de atac împotriva unei încheieri de anulare a apelului pentru vicii de reprezentare, deoarece nu este o hotărâre care tranșează fondul cauzei. Înalta Curte, raportat la obiectul cererii care se circumscrie cererilor evaluabile în bani, reține că pârâtul are deschisă calea de atac a recursului împotriva soluției de anulare a apelului pentru lipsa dovezii de reprezentant, dispusă prin decizia recurată, iar nu printr-o încheiere de ședință așa cum eronat susține recurenta-reclamantă. Chiar și în ipoteza în care această măsură ar fi fost constatată printr-o încheiere de ședință, dispozițiile art. 248 alin. (5) C. proc. civ. ar fi permis părții atacarea respectivei încheieri ce soluționa excepția, odată cu fondul cauzei. Prin urmare, față de natura pretenției deduse judecății, Înalta Curte reține că aceasta se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ. și având în vedere prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că decizia civilă recurată are deschisă calea de atac a recursului, așadar nu se poate reține inadmisibilitatea recursului declarat de pârât, cum pretinde recurenta-reclamantă. Analizând, în continuare, recursul declarat de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că cererea nu cuprinde critici concrete de nelegalitate cu referire la raționamentul instanței de apel expus în justificarea soluției de admitere a excepției lipsei dovezii de reprezentant a semnatarului cererii de apel. Din cuprinsul deciziei recurate reise că instanța de apel, prin raportare la dispozițiile art. 85 alin. (3) C. proc. civ., a admis excepția lipsei dovezii de reprezentant a semnatarului cererii de apel formulate de pârât, reținând, în esență, că persoana care a semnat calea de atac nu justifică calitatea de reprezentant, iar împrejurarea că semnătura de pe cererea de apel este atribuită unui director executiv juridic nu atrage automat legalitatea mandatului afirmat, din moment ce nu este justificată omisiunea de completare a rubricilor mandatului scris și nici o preluare de jure a mandatului dat unui director anterior de către persoana desemnată ulterior în acestă funcție. Prin cererea de recurs, pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a indicat procedura operațională privind modul de intrumentare a cauzelor având ca obiect erori judiciare/răspundere civilă delictuală, arătând că sunt în exclusiva instrumentare a Structurii juridice din cadrul DGRFP București, care declară căile de atac și în cauzele instrumentate anterior de către Direcția Generală Juridică din cadrul Ministerului Finanțelor, iar după adoptarea Ordinului MF nr. 1642/24.05.2023, acestă din urmă direcție nu mai avea competența de a instrumenta astfel de cauze, mandatul acordat către DGRFP București fiind ulterior acestui ordin, sens în care avea competența de a reprezenta Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, iar Directorul Executiv juridic de a semna actele procedurale, inclusiv căile de atac, așa cum reiese din cuprinsul art. 21 alin. (6) din Regulamentul de organizare și funcționare a DGRFP București, anexă la Ordinul Președintelui ANAF nr. 786/2022. Astfel, Înalta Curte observă că este formală invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care recurentul-pârât nu a combătut aspectele dezlegate de instanța de apel odată cu soluționarea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de apel, ci s-a limitat la a se referi la mandatul pe care Ministerul Finanțelor l-a acordat către DGRFP București, și nu la mandatul dat de această din urmă direcție semnatarului cererii de apel, acest ultim aspect fiind, în concret, analizat de către instanța de apel atunci când a dispus soluția de anulare a căii de atac declarate de pârât. Invocarea de către recurentul-pârât a împrejurării că s-a dovedit calitatea Direcției GRFP București de reprezentant în cauză al pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, precum și dreptul de a declara apel, nu constituie o critică de nelegalitate care să răstoarne raționamentul instanței de apel, întrucât instanța nu a contestat mandatul de reprezentare dat acestei direcții, iar soluția de anulare a fost determinată de lipsa dovezii calității de reprezentant al pârâtului, a semnatarului cererii de apel, semnarea cererii de apel de către directorul executiv neînsemnând automat legalitatea mandatului afirmat, în condițiile în care nu este justificată omisiunea completării rubricilor mandatului scris. De asemenea, în aceeași manieră inadecvată procedural este formulată și susținerea recurentului-pârât în sensul că instanța de apel nu a pus în discuția părților "lipsa dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de apel"; aceasta întrucât, aspectul contrar celor pretinse de recurent reiese din încheierea de dezbateri din 26.06.2024, când părțile prezente au pus concluzii, mai exact reprezentantul Ministerului Public și apărătorul reclamantei, lipsă fiind pârâtul. Prin urmare, Înalta Curte reține că susținerile recurentului nu se raportează la statuările instanței de apel, fiind situate în afara cadrului legal stabilit de prevederile art. 488 C. proc. civ., astfel că nu pot fi valorificate în analiza specifică recursului, cale extraordinară de atac ce presupune, pe de o parte, o motivare subsumată cazurilor expres și limitativ prevăzute de textul legal menționat, iar, pe de altă parte, o combatere argumentată corespunzător a dezlegărilor jurisdicționale date de către instanța a cărei hotărâre este supusă controlului de legalitate. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei nr. 756A din 27 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.