ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1934/2025

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1934/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 11 decembrie 2025

Asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 13 aprilie 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamant a echivalentului în RON a sumei de 408.201,37 euro, cu titlu de daune materiale, la care se adaugă dobânda legală, și de 45.000 de RON, reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 32/2019 din 14 februarie 2019, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin încheierea din 17 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile din cadrul aceluiași tribunal, care a fost înregistrată sub nr. x/2018*.

Prin sentința civilă nr. 13 din 08 ianuarie 2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Prin decizia nr. 565din 05 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe rolul căruia a fost înregistrat sub nr. x/2018*.

Prin încheierea din 17 septembrie 2020, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a reținut că B. S.A. a fuzionat prin absorbție cu C. S.A., cea din urmă având calitatea de societate absorbantă, cu consecința dobândirii calității de pârâtă în cauză de către aceasta din urmă.

Prin încheierea nr. 20 din 02 octombrie 2020, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a respins excepția netimbrării sau insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 05 noiembrie 2020, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 359 din 20 octombrie 2021, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a respins excepția inadmisibilității, a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantului echivalentul în RON al sumelor de 119.154 euro, cu titlu de daune materiale, la care se adaugă dobânda legală de la 22 februarie 2007 până la plata integrală, și de 45.000 RON, reprezentând daune morale.

Pârâta a declarat apel principal împotriva deciziei nr. 359/20.10.2021 și împotriva încheierilor din 02 octombrie 2020, 05 noiembrie 2020, iar reclamantul a declarat apel incident doar împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Bacău.

Prin decizia nr. 389/2022 din 03 mai 2022, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins excepția netimbrării apelului incident și ca nefondat apelul pârâtei formulat împotriva încheierii din 02 octombrie 2020; a admis apelul împotriva încheierii din 05 noiembrie 2020, pe care a anulat-o, și în rejudecare, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis apelul principal și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a înlăturat dispoziția privind obligarea pârâtei la plata daunelor materiale și a dobânzii legale aferente acestora; a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, care nu sunt contrare deciziei; a respins ca nefondat apelul incident și a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pârâta C. S.A a formulat cerere de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 389/2022 din 03 mai 2022, care a fost respinsă prin decizia nr. 766/2022 din 19 septembrie 2022 de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Prin încheierea din 20 septembrie 2022, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a îndreptat eroarea materială strecurată în minută, stabilind cheltuielile de judecată aferente apelului, la plata cărora a fost obligat reclamantul, în cuantum de 9.578,78 RON, în loc de 5.000 RON.

Împotriva deciziei 389/2022 din 03 mai 2022, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Prin decizia nr. 1639 din 19 septembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

În cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia nr. 772/2024 din 18 decembrie 2024, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a constatat că apelul reclamantului împotriva încheierii din 05 noiembrie 2020 a rămas definitiv și că apelul incident a rămas definitiv prin nerecurare; în rejudecare, a admis apelul principal al pârâtei, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a înlăturat dispoziția de obligare a pârâtei la plata daunelor materiale și a dobânzii legale aferente acestora; a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 5.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pârâta C. S.A a formulat cerere de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 772/2024 din 18 decembrie 2024 în privința cuantumului cheltuielilor de judecată aferente apelului, cheltuieli în cuantum de 4.578,78 RON constând în taxă judiciară de timbru aferentă apelului, cheltuieli de judecată în cuantum de 1.077,50 RON reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă recursului și cheltuielile de judecată constând în onorariu avocațial achitat de recurentă în recurs în dosarul nr. x/2018 și în etapa rejudecării apelului în dosarul nr. x/2018.care a fost respinsă prin decizia nr. 202/2025 din 02 aprilie 2025 de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Împotriva deciziilor pronunțate de instanța de apel, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea acestora și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel, respectiv admiterea cererii de completare a deciziei nr. 772/2024 din 18 decembrie 2024.

În privința recursului declarat împotriva deciziei nr. 772/2024 din 18.12.2024, recurenta invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 501 C. proc. civ., întrucât nu a analizat în mod efectiv aspectele stabilite cu caracter obligatoriu prin decizia de casare, instanța limitându-se la a cita în bloc paragrafe din aceasta pentru a crea doar aparența că a înțeles și că se va conforma indicațiilor instanței de recurs.

Astfel, a susținut că instanța de apel nu a procedat la o analiză a legalității plății efectuate de D. S.R.L. și nici la o interpretare completă a art. 8.2 din condițiile generale de afaceri agreate de părți, omițând, de asemenea, să analizeze întinderea noțiunii de "operațiune efectuată eronat".

De asemenea, recurenta a arătat că instanța nu a analizat forma de vinovăție a băncii sub aspectul pretinsei fapte ilicite, respectiv elementele specifice "culpei grave", dacă e cazul, și nici eventuala contribuție a societății cumpărătoare la producerea prejudiciului moral, aspecte relevante din perspectiva neîndeplinirii de către instanța de apel a obligației de a analiza legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu; în plus, motivarea instanței de apel conține și o serie de considerente contradictorii.

În final, recurenta a subliniat că decizia penală nr. 1175/02.11.2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2012, a fost invocată din perspectiva considerentelor obligatorii reținute de instanța penală cu privire la fapta imputată băncii, aspect pe care instanța de apel nu l-a valorificat în mod corespunzător ignorând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat invocat.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel nu a procedat la o examinare reală a problemelor esențiale deduse judecății prin raportare la susținerile părților, la cadrul normativ aplicabil și la probatoriul administrat în cauză, limitându-se la simple aprecieri cu caracter general.

Sub acest aspect, a arătat că prin nesocotirea limitelor de casare trasate arătate anterior, instanța de apel i-a încălcat și dreptul la apărare, pronunțând o hotărâre nemotivată, întrucât nu a analizat toate argumentele prezentate. Precizează că aceste apărări erau esențiale pentru justa soluționare a cauzei, din moment ce au determinat casarea hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de apel în primul ciclu procesual.

Recurenta a mai susținut că, deși instanța de apel s-a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată ocazionate de aceasta, hotărârea nu conține raționamentul pentru care s-a acordat cuantumul menționat în dispozitiv. Astfel, nu au fost indicate motivele pentru care cheltuielile de judecată solicitate la fond și apel au fost reduse și nici motivele pentru care au fost respinse cheltuielile aferente recursului. Mai mult, instanța nu a arătat natura concretă a cheltuielilor acordate, ci a preluat ad litteram soluția pronunțată în primul ciclu procesual perpetuând astfel eroarea materială privind cuantumul - 5.000 RON, în loc de 9.578,78 RON.

În aceste condiții, recurenta a invocat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, evidențiind că decizia recurată încalcă exigențele privind motivarea hotărârii și dreptul la un proces echitabil.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că, în rejudecare, instanța de apel a ignorat din nou considerentele deciziei penale nr. 1175/02.11.2016; această hotărâre nu a fost invocată pentru a determina un fine de neprimire a acțiunii introductive, ci pentru a învedera modalitatea în care instanța penală a stabilit săvârșirea faptelor, statuări care au autoritate de lucru judecat și care se repercutează asupra judecății civile.

Recurenta a afirmat că potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen.., instanța de apel era ținută să pornească, în analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii contractuale, de la situația de fapt stabilită prin decizia penală, însă, neprocedând în acest mod, instanța a ignorat aplicarea și respectarea unor dispoziții legale imperative, ceea ce a condus la o stabilire eronată și vădit neîntemeiată a condițiilor răspunderii.

În consecință, recurenta a solicitat constatarea încălcării autorității de lucru judecat a deciziei penale prin hotărârea atacată.

În dezvoltarea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat încălcarea și aplicarea greșită de către curtea de apel a normelor de drept material care reglementează răspunderea contractuală.

Astfel, cu privire la fapta ilicită, recurenta a afirmat că instanța de apel a refuzat să facă aplicarea prevederilor art. 8.2 lit. b) din condițiile generale de afaceri, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 969 alin. (1) C. civ.

Totodată, recurenta a contestat interpretarea restrictivă dată de instanța de apel art. 8.2 lit. b), reținându-se că noțiunea de "operațiuni efectuate eronat" ar viza doar situația plăților nedatorate.

În opinia sa, o asemenea interpretare contravine regulilor de interpretare a contractelor prevăzute de art. 978 C. civ., deoarece nu există nicio justificare pentru care caracterul eronat al operațiunilor care pot fi stornate de bancă să nu includă și situațiile în care plata în baza căreia au intrat banii în contul clientului este datorată, dar este efectuată nelegal. Plata efectuată de D. S.R.L. a fost nelegală, încălcând art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar, iar în aceste condiții, banca nu doar că avea dreptul, ci și obligația de a corecta eroarea prin stornare, în conformitate cu reglementările legale și contractuale, neputându-i-se imputa culpa.

În continuare, a arătat că instanța de apel a ignorat considerentele deciziei penale care au stabilit că operațiunile de stornare au fost efectuate în mod legal, accesarea contului bancar neputând fi apreciată ca fiind realizată fără drept, astfel că ignorarea acestor considerente încalcă autoritatea de lucru judecat.

Concluzionând, a susținut că este nelegală soluția instanței de apel de a reține săvârșirea unei fapte ilicite în sarcina recurentei prin stornarea realizată, fiind încălcate prevederile art. 969 C. civ. Această stornare s-a bazat pe dispozițiile legale și contractuale, iar accesul la contul intimatului s-a realizat cu respectarea exigențelor impuse de normele legale și contractuale în vigoare la acel moment.

A mai afirmat că nu i se poate imputa faptul că cumpărătorul nu a mai achitat prețul, respectiv că s-ar fi opus demersurilor vânzătorului de reînscriere în cartea funciară, iar în plus, în cauză nu s-a făcut dovada că nu și-ar fi executat obligațiile derivate din contractul de cont curent, sens în care curtea de apel a reținut greșit săvârșirea unei fapte ilicite.

În ceea ce privește prejudiciul moral, a susținut că instanța de apel nu a făcut o analiză corespunzătoare, deoarece, în conformitate cu art. 1.085-1.086 C. civ., prejudiciul trebuie să fie previzibil, cert și trebuie să fie consecința directă și necesară a neexecutării obligației.

Potrivit recurentei, în cuprinsul hotărârii recurate instanța nu a arătat valorile sociale ocorotite lezate, respectiv criteriile concrete în raport de care s-a apreciat justețea prejudiciului moral acordat, limitându-se la a reține că această sumă ar reprezenta o reparație adecvată față de stresul intens la care se presupune că a fost supus intimatul. Totodată, subliniază că nu trebuie pierdut din vedere că persoana care solicită daune morale de 45.000 RON este totuși o persoană care din vânzarea unui teren a realizat un venit de 1.501.644 euro, context care face disproporționată suma pretinsă.

De asemenea, a susținut că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate între presupusa fapta ilicită și prejudiciul moral, iar instanța de apel se limitează doar la aprecieri potrivit cărora D. sau E. nu au contribuit la producerea prejudiciului suferit de reclamant pentru a crea o aparență a respectării din decizia de casare, fără a preciza în mod expres cum este îndeplinită această condiție imperativă pentru atragerea răspunderii. De altfel, instanța nu i-a analizat apărările sub acest aspect.

Referitor la vinovăție, recurenta a afirma că instanța de apel a reținut în mod eronat culpa gravă a sa, deși în decizia penală se menționează că operațiunile au fost efectuate conform reglementărilor interne, fără intenția de a produce prejudicii.

Totodată, evidențiază că nu există probe care să susțină vinovăția, conform dispozițiilor art. 249 C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei nr. 202/2025 din 02 aprilie 2025, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat soluția instanței de apel pentru încălcarea prevederilor art. 453 C. proc. civ., privind acordarea cheltuielilor de judecată, prin nesocotirea limitelor procesului stabilite prin cererile părților, ceea ce echivalează cu o încălcare a art. 5 alin. (1) C. proc. civ.

Autoarea căii de atac a afirmat că, din analiza considerentelor deciziei recurate, instanța nu a justificat în niciun moment soluția de respingere a capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, deși în decizia nr. 772/2024 din 18 decembrie 2024 nu există un raționament referitor la acest capăt de cerere.

Totodată, a susținut că instanța a ignorat cererea de obligare a părții adverse la plata taxei judiciare de timbru aferente apelului din primul ciclu procesual, deși aceasta intrase sub autoritate de lucru judecat, potrivit art. 431-432 C. proc. civ., context în care consideră că au fost nesocotite și prevederile art. 501 C. proc. civ., întrucât instanța nu a ținut cont de aspectele reținute în decizia de casare.

În ceea ce privește respingerea cererii de completare a hotărârii cu referire la taxa judiciară de timbru aferentă recursului și onorariul avocatului pentru recurs și rejudecarea apelului, recurenta a evidențiat că instanța a pronunțat mai întâi soluția de respingere, expunând abia ulterior motivele pentru care respectivele cheltuieli nu au fost acordate prin decizia nr. 772/2024 din 18 decembrie 2024, raționament care lipsea din această ultimă hotărâre.

În continuare, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a făcut trimitere la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susținând că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care a fost respinsă cererea fundamentată pe art. 444 C. proc. civ., instanța rezumându-se la a propune un raționament, de altfel eronat, care ar fi trebuit de fapt să se regăsească în decizia nr. 772/2024 din 18 decmbrie 2024.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a interpretat eronat prevederile art. 453 C. proc. civ., având în vedere că, în raport cu soluțiile pronunțate în cauză, recurenta este partea care a câștigat procesul.

În final, a arătat că raționamentul propus de curtea de apel cu privire la solicitarea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată este vădit eronat, deoarece reprezintă o interpretare trunchiată a unor dispoziții clare, ce nu permit interpretări de tipul celor propuse de instanța de judecată în cauză.

Intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursurilor în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în cuprinsul căruia s-a reținut admisibilitatea acestora și propunerea de respingere a excepției nulității invocate de intimatul reclamant prin întâmpinare; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Părțile nu au formulat puncte de vedere la raportul comunicat.

Prin încheierea din 23 octombrie 2025, Înalta Curte constituită în complet de filtru a respins excepția nulității recursurilor, le-a admis în principiu fixând termen pentru soluționarea cauzei la 11 decembrie 2025.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte, cu referire la recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A împotriva deciziilor nr. 772/2024 din 18 decembrie 2024 și nr. 202/2025 din 2 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, constată următoarele:

În privința recursului formulat împotriva deciziei nr. 772/2024 din 18 decembrie 2024, constată că motivele de casare avute în vedere de recurentă sunt nefondate.

Sub incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta invocă nelegalitatea deciziei recurate, aceasta fiind pronunțată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de dispozițiile art. 501 C. proc. civ.

În ciclul procesual anterior casarea deciziei nr. 389/2022 din 03.05 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a I civilă, a fost determinată de caracterul deficitar și contradictoriu al argumentării instanței de apel asupra aspectelor privind analiza clauzelor contractului de cont curent (art. 8.1, respectiv art. 8.2 din contract), forma de vinovăție cu care se pretinde ca a fost săvârșită fapta ilicită, eventuala participare a cumpărătoarei D. S.R.L. la producerea faptei și nereținerea dezlegărilor date de instanța penală.

Decizia supusă controlului Înaltei Curți în această etapă procesuală, atrăgea incidența așadar, în rejudecare, a prevederilor art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., potrivit cărora "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul. După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată".

În considerarea acestei dispoziții legale, instanța de rejudecare a fondului după casare, trebuie să soluționeze cauza în cadrul coordonatelor stabilite în decizia de casare, modalitatea în care instanța de recurs a dat dezlegare unui aspect litigios impunându-se fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării. Aceasta, datorită efectului pozitiv al lucrului judecat, potrivit căruia statuările definitive ale unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare care a tranșat definitiv un aspect al litigiului.

Din verificările efectuate, Înalta Curte constată că instanța de apel în rejudecarea cauzei a identificat corect chestiunile litigioase, dezlegate cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare, iar pe de altă parte, că a statuat corect, cu privire la limitele învestirii sale, pronunțându-se numai cu privire la daunele morale solicitate în cauză.

Față de prevederile contractuale analizate a reieșit faptul că recurenta invocă în realitate propria culpă profesională în interpretarea propriului contract, aspect ce a dus la stabilirea vinei exclusive a băncii pentru producerea prejudiciului, cumpărătoarea neavând nicio putere de decizie asupra aplicării reglementărilor B.N.R.

Se constată, de asemenea, că instanța de apel a răspuns și a reținut în mod corect că instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite, hotărârea instanței penale neavând, prin urmare, putere de lucru judecat în ce privește săvârșirea cu vinovăție de către pârâtă a faptelor imputate acestuia și a legăturii de cauzalitate dintre aceste fapte și prejudiciul ce se cere a fi reparat.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că dispozițiile de drept procesual indicate de recurenta-reclamantă nu au fost nesocotite de către instanța de apel, astfel încât, nefiind încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motivul de casare invocat nu este fondat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei este, de asemenea, nefondat.

Acest motiv de nelegalitate vizează nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora, în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile prin conținutul lor să influențeze soluția.

Contrar susținerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât, în mod argumentat și legal motivat, instanța a dat o soluție corectă litigiului dedus judecății pe baza probelor administrate, în raport cu situația de fapt stabilită.

Recurenta consideră că instanța de apel nu a procedat la o examinare reală a problemelor deduse judecății prin raportare la susținerile părților, cadrul normativ aplicabil și probele administrate, însă argumentele invocate reprezintă de fapt nemulțumirea recurentei față de soluția pronunțată în cauză.

De altfel recurenta nu aduce critici pertinente prin care să arate concret care sunt aspectele ce pot fi încadrate în acest motiv de nulitate mulțumindu-se să reitereze aceleați critici pe care le-a supus analizei Înaltei Curți în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., înlăturate deja și aspecte legate de modul de apreciere asupra cheltuielilor de judecată acordate, fără relevanță juridică, având în vedere că nu privesc fondul cauzei.

Curtea de apel a înlăturat argumentat apărările recurentei respectând dreptul acesteia la un proces echitabil prevăzut art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, contrar susținerilor acesteia.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecății a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat și va fi înlăturat ca atare.

Nelegalitatea deciziei nr. 772/2024 din 18 decembrie 2024 a fost invocată și în raport cu încălcarea autorității de lucru judecat, motiv de casare ce se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Recurenta susține încălcarea autorității de lucru judecat generată de decizia penală nr. 1175/02.11.2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2012 și învederează faptul că aceasta are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

Referitor la această critică, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen.., "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite".

Textul are în vedere hotărâri prin care se rezolvă fondul acțiunii penale, categorie în care nu se include hotărârea prin care în procesul penal s-a stabilit inexistența faptei penale a angajaților bancii pârâte, pronuțându-se achitarea în legătură cu fapta de abuz în serviciu, cum este cazul în speță.

Achitarea nu împiedică antrenarea altor forme de răspundere de natură extrapenală, în fața instanțelor competente, însă, într-o astfel de situație, dezlegările instanței penale care a exercitat controlul judiciar asupra soluției date de procuror nu prezintă relevanță în fața instanței civile, învestite cu o acțiune în pretenții, întrucât acestea au privit întrunirea condițiilor de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu și nicidecum stabilirea conținutului raportului juridic născut între părți.

În consecință, Înalta Curte reține caracterul neîntemeiat al acestui motiv de recurs.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la situația în care hotărârea a fost dată cu nesocotirea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și, respectiv, cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material recurenta a adus o serie de critici prin care a invocat încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la răspunderea civilă contractuală, interpretarea clauzelor contractuale, aprecierile asupra existenței prejudiciului moral, legătura de cauzalitate între neexecutarea obligațiilor contractuale și prejudiciul pretins, precum și cu privire la stabilirea de către instanța de apel a vinovăției.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, din perspectiva modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Din această perspectivă, susținerile recurentei-pârâte din cuprinsul motivelor de recurs referitoare la modul în care au fost analizate și interpretate elementele de fapt ale raporturilor dintre părți și la modul în care acestea au fost valorificate de către instanța devolutivă nu vor fi analizate, câtă vreme nu relevă aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, ci tind către reevaluarea situației de fapt.

Aceste aspecte țin de temeinicia, și nu de legalitatea hotărârii atacate și nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Se remarcă că referirile la greșita aplicare a prevederilor art. 969 alin. (1), art. 978, art. 1082, art. 1085-1086 din vechiul C. civ. sunt pur formale, recurenta neaducând în realitate veritabile critici de nelegalitate ce pot fi supuse analizei instanței de recurs, astfel că și acestea vor fi înlăturate.

Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei nr. 202/2025 din 02 aprilie 2025, Înalta Curte constată că motivele de casare invocate, sunt nefondate.

Se reține că au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., fiind criticată soluția de respingere a cheltuielilor de judecată solicitate în apel în cuantum de 4.578,78 RON constând în taxă judiciară de timbru aferente apelului, cheltuieli de judecată în cuantum de 1.077,50 RON reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă recursului și cheltuielile de judecată constând în onorariu avocațial achitat de recurentă în recurs în dosarul nr. x/2018 și în etapa rejudecării apelului în dosarul nr. x/2018.

Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă aplicarea greșită a art. 453 alin. (1) din același cod.

Dispozițiile art. 453 C. proc. civ. sunt norme de procedură, astfel că eventuala încălcare a acestora se încadrează în motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, și nu la pct. 8, acest din urmă caz de casare vizând nelegalitatea hotărârii din perspectiva dreptului substanțial.

Recurenta învederează că instanța de apel nu justifică soluția de repingere a acestui capăt de cerere, ignorând soluția pronunțată în primul ciclu procesual și că se impune completarea considerentelor deciziei nr. 772/2024 din 18 decembrie 2024 cu raționamentul instanței.

Premisa art. 453 alin. (1) C. proc. civ. o constituie culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, ca temei factual al obligării la plata cheltuielilor de judecată.

Aceasta este analizată de instanțele de judecată în concret, în fiecare litigiu în parte, atât în funcție de rezultatul final al acestuia, cât și de conduita manifestată a părților, premergător și în cursul judecății, putându-se aprecia și asupra realității, necesității sau caracterului rezonabil al sumelor solicitate cu acest titlu, pentru evitarea abuzurilor de drept procesual. Critica este lipsită de relevanță juridică, aspectul asupra aprecierii acordării cheltuielilor de judecată fiind o facultate acordată de lege instanței care nu are legătură cu soluționarea fondului cauzei.

Așadar, neindicarea expresă, în considerentele deciziei pronunțate de instanța de apel, a raționamentului asupra respingerii cheltuielilor de judecată, nu echivalează cu nepronunțarea asupra acestora, în condițiile în care dispozitivul cuprinde soluția dată asupra acestui capăt de cerere.

Mai susține recurenta că atât în faza recursului, cât și în faza rejudecării apelului, soluția a fost de admitere a cererilor sale, prin urmare raționamentul instanței de apel din decizia recurată încalcă prevederile legale.

Aceasta consideră că față de soluțiile pronunțate devine evident faptul că partea căreia instanța i-a acordat câștig de cauză este C. S.A., prin urmare cheltuielile de judecată solicitate trebuiau acordate.

Raportând criticile recurentei-pârâte la considerentele instanței de apel, Înalta Curte constată că, recurenta-pârâtă pune în discuție noțiunea de parte care pierde procesul.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut procesul va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată ce i-au fost ocazionate părții adverse, culpa procesuală evaluându-se pentru fiecare etapă procesuală.

În acest context raționamentul instanței de apel este corect. Este real că în cauză atât în faza judecății recursului, cât și în rejudecarea apelului soluția este favorabilă recurentei, dar acordarea cheltuielilor de judecată este posibilă doar atunci când instanța pronunță o soluție prin care litigiul primește o rezolvare cu privire la pretențiile deduse judecății, căci doar într-o asemenea situație se poate stabili care dintre părți a câștigat procesul și care l-a pierdut. Dintr-o asemenea perspectivă, atunci când o instanță de recurs dispune casarea hotărârii atacate și trimiterea pricinii spre rejudecare, nu s-ar putea considera că a fost pronunțată o soluție prin care litigiul a fost tranșat și deci, nici că ar exista o parte care a pierdut procesul, în sensul prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Conceptul de culpă procesuală nu se definește implicit din soluția dată procesului, ca unic criteriu de stabilire a existenței și întinderii ei.

În consecință, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat și va fi înlăturat ca atare.

De asemenea, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă invocă motivarea necorespunzătoare a hotărârii, sunt nefondate.

Recurenta susține că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care cererea a fost formulată, instanța formulând raționamente greșite.

Dimpotrivă, decizia prin care s-a respins cererea privind completarea dispozitivului pe motivul acordării cheltuielilor de judecată, este clară și motivată corespunzător exigențelor legii, cuprinzând argumentele concrete care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată.

Înalta curte constată că în cauză au fost respectate rigorile impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de apel soluționând cererea de completare a dispozitivului deciziei în limitele sesizării sale, potrivit temeiului juridic indicat de titularul ei, respectiv art. 444 C. proc. civ.

Prin urmare, nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Față de cele anterior expuse, reținând netemeinicia motivelor de recurs invocate de recurenta-pârâtă cu privire la cele două decizii recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziilor nr. 772/2024 din 18 decembrie 2024 și nr. 202/2025 din 2 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 decembrie 2025.