Decizia nr. 1639/2023 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 32/2019 a Tribunalului Bacău

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 13 aprilie 2018 pe rolul Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu B., a solicitat obligarea pârâtei la plata echivalentului în RON a sumei de 408.201,37 euro, reprezentând daune materiale, a sumei de 45.000 de RON, cu titlu de daune morale și a dobânzii aferente despăgubirilor materiale. Totodată, au fost solicitate cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 32/2019 din 14 februarie 2019 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin încheierea din 17 octombrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a a Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 13 din 8 ianuarie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal. S-a constatat, de asemenea, ivit conflictul negativ de competență, dispunându-se înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență. Prin decizia nr. 565 din 5 martie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Prin sentința civilă nr. 359 din 20 octombrie 2021 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă, ca nefondataă, exceptia inadmisibilității. A fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta la plata echivalentului în RON al sumei de 119.154 euro reprezentând daune materiale, la care se adaugă dobânda legală de la 22.02.2007 până la plata integrală, precum și a sumei de 45.000 de RON, cu titlu de daune morale, în favoarea reclamantului. S-a lua act de precizarea reclamantului privind solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor din 2 octombrie 2020 și 5 noiembrie 2020 a formulat apel principal pârâta C. S.A. (fostă B.) și apel incident reclamantul A.. Prin decizia nr. 389/2022 din 3 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a fost respinsă, ca nefondată, excepția netimbrării apelului incident. A fost respins, ca nefondat, apelul promovat de pârâtă împotriva încheierii de ședință din data de 02.10.2020 referitoare la respingerea excepției netimbrării/insuficientei timbrări a cererii. A fost admis apelul împotriva încheierii de ședință din data de 05.11.2020 cu privire la soluția dată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, fiind anulată încheierea atacată. În rejudecare, a fost respinsă, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune. A fost admis apelul împotriva sentinței civile nr. 359/20.10.2021, fiind schimbată în parte sentința apelată în sensul înlăturării dispoziției privind obligarea pârâtei la plata daunelor materiale și a dobânzii legale aferente acestora. De asemenea, a fost obligat reclamantul, în baza art. 453 alin. (2) C. proc. civ., cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., la plata către pârâtă, a sumei de 7.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate, care nu sunt contrare deciziei. A fost respins apelul incident formulat de reclamant, ca nefondat. Totodată, a fost obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 5.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente etapei apelului.

Prin decizia nr. 766/2022 din 19 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 389 din 3 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Prin încheierea din 20 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a fost îndreptată eroarea materială din cuprinsul deciziei nr. 389/2022 din 3 mai 2022, în sensul indicării sumei la plata căreia a fost obligat intimatul către apelantă cu titlu de cheltuieli de judecată aferente etapei apelului, ca fiind 9.578,78 RON, în loc de 5.000 RON, cum din eroare s-a trecut.

Împotriva deciziei nr. 389/2022 din 3 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a formulat recurs pârâta C. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu consecința respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată. Recurenta a expus situația de fapt și a arătat că unele dintre soluțiile pronunțate prin decizia atacată încalcă normele de procedură, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, cât și normele de drept material. De asemenea, s-a învederat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 1175 din 2 noiembrie 2016 a Curții de Apel Bacău. Prealabil expunerii criticilor de nelegalitate, recurenta a subliniat că recursul nu vizează soluția instanței de apel de schimbare în parte a sentinței apelate în sensul înlăturării dispoziției privind obligarea băncii la plata daunelor materiale și a dobânzii legale aferente și nici soluția de respingere ca neîntemeiat a apelului incident. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, recurenta a invocat nelegalitatea soluției pronunțate cu privire la excepția prescripției în raport cu greșita aplicare și interpretare a normelor de drept material, susținând incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În susținerea acestei critici, s-a arătat că instanța de apel a încălcat, respectiv a aplicat greșit normele de drept material referitoare la regimul juridic al prescripției extinctive, având în vedere că a stabilit în mod eronat faptul că anumite demersuri realizate de intimatul-reclamant ar reprezenta o cauză de întrerupere a cursului prescripției dreptului material la acțiune. Totodată, s-a învederat că, în mod nelegal, instanța de apel a stabilit că întreruperea cursului prescripției operează și cu privire la dobânda aferentă daunelor materiale, deși intimatul-reclamant nu se constituise parte civilă și cu privire la acestea, fiind astfel aplicate greșit prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, sub un prim aspect, s-a invocat caracterul nelegal al considerentelor instanței de apel potrivit cărora: "Reclamantul intimat a făcut referire, în răspunsul la întâmpinare la întreruperea cursului prescripției și, având în vedere ca în cererea de chemare în judecată menționase dosarul penal în Considerații referitoare la prescripție, nu se poate aprecia că prima instanță a reținut incidența cauzei de întrerupere a prescripției prevăzute de art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 fără ca reclamantul să fi indicat nimic în acest sens." Or, potrivit recurentei, prin răspunsul la întâmpinare, intimatul-reclamant nu a invocat niciun caz de întrerupere a cursului prescripției, ci a susținut faptul că dreptul material la acțiune s-ar fi născut la data pronunțării deciziei penale de către Curtea de Apel Bacău. A conchis recurenta în sensul că referirile la dosarul penal din cuprinsul cererii de chemare în judecată și al răspunsului la întâmpinare, nu pot echivala cu invocarea cauzei de întrerupere a prescripției prevăzute de art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958. S-a învederat apoi și că instanța de apel nu putea să invoce din oficiu cauza de întrerupere a prescripției. În acest sens, s-a arătat că instanța de apel a realizat o greșită interpretate și aplicare a prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, reținând ca în cauză ar fi incidentă o cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripție, cauzele de întrerupere fiind exclusiv și limitativ stabilite prin lege, prin urmare, neputând fi extinse la alte împrejurări ori situații asemănătoare. Astfel, eventuala constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal nu constituie cauză de întrerupere a curgerii termenului legal de prescripție în raport de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958. Prin urmare, a subliniat recurenta, în mod greșit și nelegal instanța de apel a reținut că termenul de prescripție a fost întrerupt prin constituirea ca parte civilă în cadrul procesului penal. Sub un al doilea aspect, recurenta a invocat caracterul nelegal al considerentelor instanței de apel privitoare la efectele constituirii de parte civilă în procesul penal, criticând raționamentul instanței de apel potrivit căruia întreruperea prescripției a avut loc atât pentru debitul principal, cât și pentru accesorii - respectiv dobânda aferentă despăgubirilor materiale, voința reclamantului fiind apreciată greșit în sensul recuperării integrale a prejudiciului suferit. S-a susținut că prin aceste considerente instanța de apel a adăugat la lege și a creat un nou caz de întrerupere a prescripției. Cu privire la dobânzile solicitate de reclamant, începând cu data de 22.02.2007, recurenta a susținut că regimul juridic al prescripției extinctive este guvernat de două acte normative, respectiv pentru perioada 22.02.2007 - 30.09.2011 este incident Decretul nr. 167/1958, iar pentru perioada 01.09.2011- prezent este incident noul C. civ. S-a arătat că voința reclamantului de a recupera integral prejudiciul suferit nu este reglementată ca o cauză de întrerupere a cursului prescripției nici de art. 16 din Decretul nr. 167/1958 și nici de art. 2.537din C. civ. Recurenta a susținut că soluția instanței de apel contravine art. 12 din Decretul nr. 167/1958 și art. 2.503 alin. (2) C. civ., dispoziții în temeiul cărora instanța trebuia să constate că a curs un termen de prescripție distinct pentru fiecare dobândă legală datorată, respectiv pentru fiecare zi de întârziere, astfel că, în contextul în care s-a constatat că reclamantul nu s-a constituit parte civilă și pentru dobânzile legale pe care a înțeles să le solicite de la data de 22.02.2007, se impunea ca instanța să concluzioneze că nu a operat întreruperea în ceea ce privește dreptul material la acțiune pentru plata dobânzilor. În consecință, se impunea constatarea ca fiind prescrise pretențiile intimatului-reclamant de a-i fi acordate dobânzi legale începând cu data de 22.02.2007, în considerarea dispozițiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958 și art. 2.503 alin. (2) C. civ. Potrivit următoarei critici formulate de recurentă, decizia recurată este nelegală sub aspectul admiterii în parte a apelului formulat de bancă împotriva sentinței nr. 359 din 20 octombrie 2021, fiind încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, precum și cele privitoare la autoritatea de lucru judecat, motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 si 7 C. proc. civ. În dezvoltarea acestor critici, recurenta a criticat considerentele instanței de apel relative la legala motivare a sentinței pronunțate de prima instanță. Astfel, prin apelul formulat s-a arătat că prima instanță a copiat toate aspectele reținute în sentința penală nr. 414/7.10.2015 a Tribunalului Bacău, desființată în tot cu privire la fapta ilicită și culpă, prin decizia nr. 1175/2.11.2016 a Curții de Apel Bacău. Or, în contextul în care tribunalul s-a rezumat doar la a prelua motivarea unei alte instanțe, nu se poate reține că s-a realizat o analiză proprie a acțiunii în răspundere civilă contractuală, întrucât prima instanță de fond nu a făcut altceva decât să preia reținerile instanței penale, care, de altfel, au fost desființate în apel printr-o hotărâre judecătorească definitivă. S-a învederat, astfel, că în mod nelegal și cu nesocotirea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., curtea de apel a reținut că sentința primei instanțe ar fi motivată. Sub un al doilea aspect, cu privire la încălcarea autorității de lucru judecat, recurenta-pârâtă a susținut că modalitatea în care instanța penală a stabilit săvârșirea faptelor este intrată în autoritatea de lucru judecat și se repercutează asupra judecății civile, motiv pentru care se impunea ca instanța civilă să aibă în vedere decizia penală nr. 1175/02.11.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2012, iar nu sentința penală nr. 414/07.10.2015 a Tribunalului Bacău, desființată în totalitate prin decizia penală nr. 1175/02.11.2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău. Prin urmare, sentința penală fiind desființată, instanța civilă nu trebuia să se raporteze la aspectele reținute în aceasta, ci, conform art. 28 alin. (1) C. proc. pen., trebuia să aibă în vedere situația de fapt reținută prin decizia penală nr. 1175/02.11.2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2012, aceasta fiind hotărârea judecătorească penală care are autoritate de lucru judecat, conform art. 28 alin. (1) C. proc. pen. Or, prin această decizie s-a dispus achitarea băncii în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., fapta nefiind prevăzută de legea penală. Recurenta a citat din considerentele deciziei penale nr. 1175/02.11.2016 pronunțate de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2012, arătând că, prin raportare la aceste considerente, instanța de apel nu putea reține valabil că dispozițiile legale nu prevăd ca remediu, pentru efectuarea unei plăți cu nerespectarea regimului valutar, stornarea unor astfel de operațiuni, ci aplicarea unor sancțiuni de către BNR, Comitetul de credite al centralei băncii nu avea competența de a storna plata efectuată eronat ori că stornarea plații s-ar fi făcut din culpa gravă a băncii. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat art. 28 alin. (1) C. proc. pen. și autoritatea de lucru de judecat a deciziei penale nr. 1175/02.11.2016 pronunțate de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2012. S-a concluzionat că instanța de apel, încălcând dispozițiile imperative și autoritatea de lucru judecat a deciziei penale evocate, a stabilit în mod eronat condițiile răspunderii civile contractuale. Sub un alt aspect, s-a susținut nelegalitatea deciziei recurate în raport cu faptul că aceasta cuprinde motive contradictorii, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Recurenta a arătat că hotărârea recurată conține considerente contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanța de apel a constatat în mod corect că nu există probe din care să rezulte reaua-credință, respectiv intenția de a produce un prejudiciu dar, pe de altă parte, a reținut că "este evident că acesta este un caz de culpă gravă". Or, dacă a constatat că nu există probe care să dovedească reaua-credință sau intenția de a produce un prejudiciu intimatului-reclamant, se impunea ca instanța să constate și că nu există un caz de culpă gravă, nefiind aplicabile dispozițiile art. 5.1 din Condițiile generale de afaceri încheiate între părți. Prin urmare, motivarea instanței de apel cu privire la condiția vinovăției ce trebuie întrunită pentru angajarea răspunderii civile contractuale este deficitară și contradictorie, fiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. În continuare recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate în raport cu încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă contractuală, critici pe care le-a încadrat în motivul de casare art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. S-a învederat că, referitor la fapta ilicită, considerentele instanței de apel nu sunt apte să explice ori să contureze motivul pentru care stornarea realizată de către bancă s-ar circumscrie noțiunii de faptă ilicită prevăzute de art. 1082 C. civ. 1865. De altfel, faptul că instanța de apel a refuzat să facă aplicarea și să rețină incidența dispozițiilor art. 8 pct. 2 lit. b) din Condițiile Generale de Afaceri nu reprezintă decât o încălcare a dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ. 1865. A argumentat recurenta că operațiunea financiară solicitată a fi efectuată prin ordinul de plată nr. x din 19.02.2007, prin care societatea D. a solicitat plata sumei de 1.182.476,30 Euro în contul reclamantului, era prohibită de dispozițiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 al BNR. Prin urmare, operațiunea financiară a fost în mod corect calificată ca operațiune de plată eronată, context în care s-a impus stornarea acesteia. Potrivit recurentei, raționamentul instanței de apel este vădit nelegal întrucât nu se poate înlătura aplicarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 al BNR pe motiv că una dintre plăți s-ar fi făcut în moneda națională. A mai criticat recurenta și considerentele instanței de apel în sensul că încasarea sumei în euro nu se poate analiza distinct, în cauză, este vorba despre două operațiuni de stornare, una cu privire la contul în RON și una cu privire la contul în euro, iar acestea trebuie analizate separat, fără a avea vreo relevanță că sumele de bani reprezintă prețul vânzării terenurilor. De asemenea, s-a arătat că respectarea reglementărilor legale și contractuale a fost confirmată deopotrivă de BNR, în calitate de autoritate de reglementare, cât și de Curtea de Apel Bacău prin decizia penală nr. 1175/02.11.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2012, relevante fiind considerentele deciziei penale nr. 1175/02.11.2016, în care s-a constatat cu putere de lucru judecat că operațiunile de stornare au fost efectuate în mod legal, accesarea contului bancar neputând fi apreciată ca fiind realizată fără drept. Din aceste considerente, rezultă, în aprecierea recurentei, că soluția instanței de apel în sensul că s-a săvârșit o faptă ilicită prin stornarea realizată de banca pârâtă este nelegală, fiind încălcate prevederile art. 969 și art. 1364 C. civ. A mai criticat recurenta și lipsa unei clare distincții între obligațiile care incumbau băncii în temeiul Condițiilor Generale de Afaceri încheiate cu intimatul-reclamant și obligațiile pe care le avea D. S.R.L. în temeiul contractului de vânzare -cumpărare încheiat cu reclamantul. Or, o astfel de distincție se impunea, întrucât ceea ce reclamă reclamantul este faptul că vânzarea convenită cu E. și D. nu s-ar mai fi realizat urmare a stornării de către bancă a operațiunii efectuate eronat. Din această perspectivă, s-a arătat că, în ceea ce privește contractul de vânzare autentificat sub nr. x/10.11.2006, având ca obiect vânzarea terenului în suprafață de 27.418,2 mp. a intervenit rezoluțiunea de drept din cauza imposibilității cumpărătorilor E. și D. de a achita prețul terenului în termenul convenit prin contract. Totodată, s-a mai arătat că intimatul-reclamant a încheiat o tranzacție cu E. și D. prin care a acceptat să restituie avansul primit și să rețină doar suma de 15.000 Euro cu titlu de despăgubire, deși dispozițiile contractului de vânzare autentificat sub nr. x/10.11.2006 prevedeau că în cazul rezoluțiunii pentru neplata prețului, întregul avans de 150.000 Euro se păstrează de către vânzător. De asemenea, s-a susținut că intimatul-reclamant a renunțat la orice altă pretenție având ca izvor contractul de vanzare încheiat cu E. S.R.L. Or, răspunderea băncii nu poate fi atrasă urmare a neîndeplinirii de către cumpărătorul E. a obligației de plată a prețului. Ulterior stornării operațiunii de plată, banca nu a primit nici din partea E., nici din partea D. un nou ordin de plată către intimatul-reclamant cu titlu de preț al contractului de vânzare. A concluzionat recurenta că nu s-a făcut dovada că banca nu și-ar fi executat obligațiile derivate din contractul de cont curent, sens în care cererea de chemare în judecată este neîntemeiată. În ceea ce privește prejudiciul moral, recurenta a arătat că în mod nelegal a reținut instanța de apel că reclamantul ar fi dovedit existența acestuia, fiind încălcate dispozițiile art. 1085 și 1086 C. civ. 1865, potrivit cărora prejudiciul trebuie să fie previzibil, cert și, în toate cazurile, consecința directă și necesară a neexecutării obligației. S-a subliniat în acest sens că prejudiciul pretins cauzat intimatului-reclamant a fost recuperat, prin reîntoarcerea în patrimoniul său a imobilului vândut către E. S.R.L., încă din data de 02.03.2007 operând transferul de proprietate în cartea funciară. Astfel, de la această dată, nu se mai poate vorbi de o împiedicare a intimatului-reclamant la folosința legală asupra terenului și nici de vreo împiedicare faptică sau juridică din partea pârâtei de a dispune de acest bun imobil. A mai arătat recurenta că, în contextul în care intimatul-reclamant a înțeles să încheie un contract de tranzacție cu E. și D., prin care să restituie suma de 135.000 Eur primită cu titlu de avans și să rețină doar suma de 15.000 Eur cu titlu de despăgubire, renunțând la orice pretenții față de cele două societăți, lipsește legătura de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită a băncii și prejudiciul pretins. În aprecierea recurentei, este în mod evident excesiv și nelegal a considera că o persoană care, din vânzarea unor suprafețe de teren a obținut suma de 1.501.644 Euro, ar fi suferit niște consecințe negative ori i-ar fi fost lezate valorile morale, ori afectată situația familialilă sau profesională, fiindu-i cauzat un prejudiciu moral de 45.000 RON. Recurenta a mai criticat decizia recurată și sub aspectul legăturii de cauzalitate, învederând că fără o minimă analiză a situației de fapt și a apărărilor pârâtei, instanța de apel a reținut că între fapta imputată și prejudiciul invocat există legătură. De asemenea, în ceea ce privește vinovăția, s-a invocat că instanța de apel a reținut culpa gravă a băncii, contrar celor reținute prin decizia penală. Or, din moment ce instanța penală a reținut, cu autoritate de lucru judecat, ca s-a acționat potrivit reglementărilor interne, după o procedură standard, banca având convingerea că respectă reglementările BNR, nu se poate reține că s-ar fi acționat cu culpă gravă sau că s-ar fi urmărit crearea vreunui prejudiciu. Mai mult, din nicio probă administrată nu rezultă culpa gravă, respectiv faptul că s-ar fi urmărit crearea unui prejudiciu. Or, potrivit art. 249 C. proc. civ., cel care face o susținere în cursul procesului, trebuie să o dovedească. A concluzionat recurenta că în mod nelegal instanța de apel a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale pentru repararea prejudiciului moral pretins de partea adversă. Totodată, au fost solicitate cheltuieli de judecată. Prin rezoluția din 16 ianuarie 2023 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 28 februarie 2023, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părți, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Părțile nu au depus puncte de vedere la raport. Prin încheierea de ședință din 16 mai 2023 a fost admisă în principiu calea extraordinară de atac, fiind stabilit termen de judecată la 19 septembrie 2023, în ședință publică. La data de 19 septembrie 2023 intimatul a depus concluzii scrise.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul pârâtei C. S.A., în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile invocate în recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este întemeiat, însă numai în limitele și pentru considerentele ce succed: Recurenta a invocat patru motive de casare, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. Prealabil expunerii criticilor de nelegalitate a deciziei recurate, recurenta a menționat expres că recursul său nu vizează soluția instanței de apel de schimbare în parte a sentinței apelate în sensul înlăturării dispoziției privind obligarea băncii la plata daunelor materiale și a dobânzii legale aferente acestora și nici nu vizează soluția instanței de apel de respingere ca neîntemeiat a apelului incident. Se reține că instanța de apel a constatat că nu s-a probat îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii civile contractuale, respectiv că nu s-a probat că prejudiciul material invocat de reclamant este consecința directă și necesară a faptei ilicite a pârâtei, pretențiile reclamantului apărând ca neîntemeiate. A mai reținut instanța de apel că, întrucât pârâta nu datorează reclamantului despăgubiri materiale, apelul incident, prin care s-a solicitat mărirea cuantumului daunelor materiale este neîntemeiat, astfel că l-a respins. Referitor la dobânda legală aferentă daunelor materiale, instanța de apel a reținut că, fiind un capăt de cerere accesoriu, acesta urmează soarta celui principal, nemaimpunându-se analizarea lui, de vreme ce este nefondată cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor materiale. Înalta Curte constată, astfel, că instanța de apel a analizat situația de fapt, a aplicat normele de drept substanțial la această situație de fapt, a analizat raportul juridic dintre părți, tranșând fondul litigiului, stabilind astfel că pârâta nu datorează reclamantei nici daune materiale și nici dobânzi legale, situația juridică în care se află părțile fiind clarificată pe fondul pretențiilor. Or, deși recurenta a menționat expres că recursul său nu vizează această dezlegare a instanței de apel, neformulând recurs împotriva soluției de respingere a cererii de obligare a pârâtei la plata daunelor materiale și a dobânzilor legale aferente acestora, totuși aceasta a formulat critici de nelegalitate ce vizează soluția instanței de apel asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, critici pe care le-a încadrat în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin urmare, pe de o parte menționează că recursul nu vizează dezlegarea pe fond a cauzei, această soluție intrând în autoritatea de lucru judecat, nefiind recurată nici de reclamant, iar pe de altă parte formulează critici ce vizează soluția dată de instanța de apel excepției prescripției dreptului la acțiune, excepție care pune în discuție aspecte strâns legate de dreptul la acțiune, respectiv acea componentă a acestuia ce constă în posibilitatea de a obține obligarea pârâtului la plata despăgubirilor. Prin ipoteză, o astfel de excepție trebuie analizată cu prioritate, înainte de analiza fondului cauzei, întrucât o eventuală admitere a acestei excepții ar duce la respingerea cererii de chemare în judecată, fără a mai fi necesară analiza fondului pretenției suspuse judecății. În acest sens, art. 248 alin. (1) C. proc. civ., trasează obligația instanței de a se pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. În pofida acestor dispoziții legale, recurenta critică soluția instanței de apel de respingere a unei excepții peremptorii, care în caz de admitere ar fi dus la împiedicarea judecății pe fond, dar în același timp solicită și menținerea soluției instanței de apel dată pe fondul litigiului, precizând expres că recursul nu vizează această parte a deciziei recurate, ceea ce presupune, în lipsa criticilor reclamantului sub acest aspect, rămânerea definitivă a acestei dezlegări. Or, situația care s-ar crea ar fi absurdă, întrucât o eventuală admitere a criticilor de nelegalitate ce vizează soluția asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, ar presupune reluarea judecății în apel asupra stingerii sau nu a dreptului la acțiune, existând ipotetic eventualitatea constatării intervenirii prescripției. În același timp însă, potrivit limitelor trasate de recurentă prin cererea de recurs, s-ar impune menținerea soluției vizând dezlegarea raportului juridic dintre părți pe fondul cauzei. Instanța supremă mai arătă că o astfel de analiză este și lipsită de interes pentru reclamantă. Astfel, de vreme ce situația juridică a fost tranșată definitiv între părți, instanța de apel stabilind cu autoritate de lucru judecat că recurenta nu datorează nici o daună materială reclamantului și nici dobânzi legale aferente, neprobându-se nici prejudiciul pretins și nici legătura de cauzalitate, instanța de recurs nu vede care ar fi folosul imediat și actual al recurentei de a fi respinsă cererea de chemare în judecată pentru stingerea dreptului la acțiune. În ambele situații, efectele urmărite constau în respingerea cererii, astfel că recurenta nu justifică niciun folos practic pentru reanalizarea excepției prescripției dreptului la acțiune. De asemenea, instanța supremă constată că analiza acestei excepții de către instanța de apel a avut loc în limitele stabilite de reclamant, raportate la obiectul și cauza acțiunii, pretențiile formulate de reclamant fiind întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, fapta ilicită imputată pârâtei constând în stornarea de către pârâtă, pe data de 22.02.2007, a sumelor din conturile curente în RON și euro ale reclamantului. Analiza acestei excepții, atât pentru despăgubirile materiale, cât și pentru cele morale s-a realizat prin considerente comune, instanța de apel constatând incidența acelorași dispoziții legale pentru ambele tipuri de despăgubiri, în ceea ce privește momentul începerii curgerii termenului de prescripție, cauzele de întrerupere a acestui termen și momentul împlinirii lui. Ceea ce a stabilit distinct instanța de apel este doar momentul concret la care reclamantul a cunoscut pretinsa pagubă materială și persoana răspunzătoare de cauzarea acesteia- 30.05.2007-, și momentul la care reclamantul a cunoscut fapta cauzatoare de prejudicii morale și persoana responsabilă de cauzarea acesteia-22.02.2007. Prin urmare, analiza instanței de apel a vizat aceleași dispoziții legale aplicabile despăgubirilor materiale, dobânzilor legale aferente acestora, precum și daunelor morale și, de asemenea, instanța de apel a analizat aceeași cauză de întrerupere a termenului de prescripție pentru toate aceste despăgubiri, stabilind că termenul de prescripție a fost întrerupt până la data de 02.11.2016, astfel că formularea cererii de chemare în judecată la data de 13.04.22018 s-a realizat cu respectarea termenului de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Or, întrucât limitele stabilite în recurs exclud, așa cum s-a precizat deja mai sus, soluția de respingere pe fond a daunelor materiale și a dobânzilor legale aferente acestora, ceea ce prepune prin ipoteză și o excludere a analizei excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru aceste pretenții și dată fiind identitatea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii imputată pârâtei pentru ambele tipuri de despăgubiri, precum și identitatea cauzei de întrerupere a cursului prescripției pentru ambele tipuri de despăgubiri, instanța supremă conchide că nici criticile de nelegalitate privitoare la excepția prescripției dreptului la acțiune aferent daunelor morale nu pot face obiectul recursului. În considerarea celor expuse mai sus, toate criticile de nelegalitate ce vizează soluția instanței de apel asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune vor fi respinse, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondat. Reținând limitele stabilite de recurent și cele expuse mai sus, instanța supremă formulează observația că numai criticile de nelegalitate ce vizează soluționarea pe fond a litigiului privitor la daunele morale vor fi analizate de instanța de recurs, recurenta urmărind casarea deciziei recurate și respingerea cererii de obligare la plata daunelor morale, justificând astfel un interes actual, de vreme ce a fost obligată de instanța de apel la plata sumei de 45.000 de RON către reclamant. Sub acest aspect recurenta a formulat critici de nelegalitate, susținând că instanța de apel a încălcat norme de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum și încălcarea autorității de lucru judecat- caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. S-a mai susținut nelegalitatea deciziei recurate în raport cu faptul că aceasta cuprinde motive contradictorii, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precum și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în aplicarea greșită a unor norme de drept material. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut la punctul 5 vizează greșita respingere a apelului formulat de pârâtă împotriva sentinței primei instanțe de fond, fundamentat pe nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. În dezvoltarea acestor critici s-a susținut că instanța de apel, în mod nelegal, a constatat că sentința apelată a fost redactată cu respectarea exigențelor legale, deși în considerentele acestei sentințe au fost preluate paragrafe întregi din rechizitoriul și sentința pronunțată în cauza penală în care au fost cercetate faptele și persoanele deduse judecății și în prezenta cauză. Subsumat motivului de recurs prevăzut la punctul 7, recurenta critică raportarea, atât a primei instanțe de fond, cât și a instanței de apel, la sentința penală menționată mai sus, deși aceasta a fost anulată prin decizia penală nr. 1175/02.11.2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut la punctul 5 instanța de recurs constată că acesta este neîntemeiat, întrucât instanța de apel a relevat că aspectele expuse de prima instanță și care se regăsesc atât în rechizitoriu, cât și în sentința penală privesc probele administrate în cauză, respectiv contractele bancare extrasele de cont și alte înscrisuri care au fundamentat stabilirea situației de fapt. De altfel, apelul fiind devolutiv, instanța de apel a procedat la o proprie analiză a probelor administrate în cauză, stabilind o situație de fapt care a dus la schimbarea în parte a sentinței apelate, sub aspectul daunelor materiale și a dobânzilor aferente acestora. Cât privește motivul de recurs prevăzut la punctul 7, respectiv încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei penale nr. 1175/02.11.2016 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, aspectul pozitiv, prin nereținerea situației de fapt stabilită de instanța penală, instanța supremă precizează că acesta va fi analizat numai în măsura în care se va impune după analizarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., date fiind efectele juridice produse de reținerea incidenței unui astfel de motiv de recurs asupra celui prevăzut la punctul

În mod similar, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta reclamă aplicarea greșită a art. 969 C. civ., art. 1082,1085 și 1086 din C. civ. de la 1864, va fi analizat de instanța de recurs numai în măsura în care se va mai impune față de soluția ce se va da motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În aceste coordonate, reține Înalta Curte că recurenta a criticat decizia recurată arătând că aceasta conține considerente contradictorii, că, pe de o parte, instanța de apel a constatat că nu există probe din care să rezulte reaua-credință, respectiv intenția de a produce un prejudiciu, expunând situația de fapt reținută, dar, pe de altă parte, a reținut că culpa gravă. Instanța supremă reține că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri poate fi cerută când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate în concret de instanță, aceasta având obligația legală de a proceda la analiza susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, în vederea aprecierii acestora. Verificând criticile de nelegalitate ce vizează considerentele contradictorii și deficitare ale deciziei recurate instanța supremă reține următoarele: În apel, cu privire la fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, instanța a reținut că, pe data de 22.02.2007, banca a stornat două operațiuni de plată dispuse de societatea D. în două conturi ale reclamantului, unul în euro și unul în RON, pentru sumele de 1.182476,30 euro și 973460,56 RON. Virarea celor două sume în conturile reclamantului s-a efectuat la ordinul societății D., cumpărătoarea terenurilor. A mai arătat instanța de apel că potrivit contractului încheiat între părți, băncii îi revenea răspunderea pentru prejudiciile cauzate clientului în cazul în care acționează cu rea-credință/intenție sau culpă gravă (art. 5.1), că banca poate efectua prin contul curent al clientului operațiunile dispuse de acesta, cu respectarea strictă a legislației în vigoare (art. 8 pct. 1) și că banca poate efectua plăți din contul curent fără acordul clientului, pentru stornările operațiunilor efectuate eronat, potrivit art. 8 pct. 2 lit. b). Or, în condițiile în care banca a invocat faptul că cele două sume au fost virate eronat în conturile reclamantului, pe de o parte pentru că societatea E. intrase în insolvență la data de 07.02.2007, această societate fiind cea care cumpărase de la reclamant terenul și care îl vânduse mai departe societății D. iar pe de altă parte, că plata se efectuase în valută, deși părțile contractante erau rezidenți, se impunea ca instanța de apel să analizeze ambele cauze invocate de pârâtă și să stabilească dacă au existat sau nu virări eronate de sume în conturile reclamantului. Din argumentarea instanței de apel nu rezultă o analiză a clauzelor contractului de cont curent, astfel că nu rezultă care este sensul noțiunii de "operațiuni efectuate eronat" și nici nu rezultă dacă virarea sumelor în contul reclamantului, la ordinul societății D., care cumpărase terenul de la o societate în insolvență, se circumscrie noțiunii de "operațiune efectuată eronat", ori dacă plata în valută ordonată de societatea D. se circumscrie noțiunii de operațiune efectuată eronat. Nefiind lămurite aceste aspecte, nu se poate determina dacă stornarea celor două operațiuni de plată trebuia să se facă cu acordul clientului, în condițiile art. 8.1 din contract, sau fără acordul acestuia, în condițiile art. 8.2 din contract. Se reține că instanța de apel s-a limitat la a arăta doar că plata în valută a avut loc cu acordul băncii, fără să precizeze și dacă aceasta s-a efectuat cu respectarea legislației în vigoare ori dacă banca avea sau nu obligația legală de a storna această plată. De asemenea, s-a arătat că stornarea plății în RON nu este justificată, pentru că plata în RON era permisă de lege, însă nu s-a expus niciun argument privitor la situația juridică a cumpărătorului care a ordonat această plată și dacă plata s-a efectuat legal sau eronat în această situație. Apoi, cu privire la forma de vinovăție cu care a acționat recurenta s-a arătat că nu se poate reține reaua - credință sau intenția de a produce un prejudiciu reclamantului, neexistând probe în acest sens, însă este evidentă culpa gravă, culpă ce ar rezulta din calitatea de profesionist a recurentei și din faptul că a operat o plată în valută, contrar art. 3 din Regulament, producând astfel un rezultat păgubitor pentru reclamant. Instanța de apel nu a arătat care sunt elementele specifice culpei grave și cum se diferențiază aceasta de intenție sau de reaua - credință și nici care sunt aspectele care au format convingerea instanței de apel că, sub aspect subiectiv, recurenta a acționat din culpă gravă. Mai mult, instanța de apel reține în continuarea argumentării că prejudicierea reclamantului nu s-a cauzat prin plata în valută, ci prin stornarea acestei plăți neurmată de un alt ordin de plată în RON emis de cumpărător, respectiv societatea D., și prin refuzul acestei societăți de a restitui terenurile cumpărate, societatea opunându-se demersurilor reclamantului de reînscriere în cartea funciară a dreptului său de proprietate. Această situație incertă a durat până la data de 03.05.2007, când reclamantul și societatea cumpărătoare au încheiat o tranzacție. Prin urmare, așa cum rezultă din considerentele instanței de apel, doar operarea plății în valută, neurmată de stornarea ei, în principal justificată de intrarea în insolvență a societății E., nu ar fi dus la nici un prejudiciu pentru reclamant. În consecință, nu este clar dacă prejudiciul moral s-a cauzat numai de pârâtă, sau și de societatea cumpărătoare, de vreme ce instanța de apel a reținut că starea de incertitudine care a cauzat neliniște reclamantului nu s-a produs doar pe data de 22.02.2007, când au fost stornate plățile, ci și ulterior, prin neemiterea de către societatea cumpărătoare a unui nou ordin de plată în moneda națională și prin refuzul acesteia de a restitui terenurile. Astfel fiind, pentru a se stabili dacă banca se face vinovată de săvârșirea unei fapte ilicite, prin nerespectarea clauzelor contractuale sau a dispozițiilor legale, precum și pentru stabilirea formei de vinovăție cu care a acționat, este necesară analiza întregului context factual, a cauzelor care au determinat conduita recurentei, toate acestea coroborate și cu obligațiile contractuale și legale ce revin băncii într-o astfel de situație. Aceasta analiză este cu atât mai necesară cu cât prin decizia penală nr. 1175/02.11.2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2012 au fost reținute o serie de aspecte privitoare la modalitatea în care instanța penală a stabilit săvârșirea faptelor pentru care pârâta a fost trimisă în judecată alături de alte persoane, aspecte care au intrat în autoritatea de lucru judecat și care se repercutează asupra judecății civile. Se reține astfel, că, potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen.., hotărârea definitivă a instanței penale se bucură de prezumția absolută a autorității de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, nu și în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite, însă, în măsura în care aceste aspecte au fost dezlegate în fața instanțelor penale, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat poate fi reținut, în lipsa unei probe contrare. Din considerentele instanței de apel rezultă doar că instanța penală a analizat faptele numai din perspectiva răspunderii civile delictuale, nu și a răspunderii contractuale, fapt care a determinat instanța de apel să nu țină seama modalitatea în care instanța penală a stabilit săvârșirea faptelor. Nu este clar însă care sunt argumentele pentru care instanța de apel nu a reținut incidența dispozițiilor art. 28 alin. (1) și (2) C. pen., potrivit cărora hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, nu și cu privire la existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Conform acestor dispoziții legale, instanța care soluționează latura civilă va tine seama în mod obligatoriu de faptă, așa cum a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat de către instanța penală. În continuare, instanța supremă reține că, instanța de apel trebuia, de asemenea, să argumenteze care este legătura de cauzalitate între eventuala nerespectare de către bancă a clauzelor contractuale sau a dispozițiilor legale și prejudiciul moral cauzat reclamantului, cu atât mai mult cu cât a reținut, așa cum s-a expus mai sus, că situația traumatică pentru reclamant s-a perpetuat în timp prin faptele societății cumpărătoare, respectiv omisiunea acesteia de a ordona o plată în RON după stornare, refuzul de restituire a terenurilor și opoziția acesteia la reînscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantului. Față de toate considerentele expuse mai sus, instanța supremă constată că sunt întemeiate criticile recurentei privitoare la caracterul deficitar și contradictoriu al argumentării instanței de apel, impunându-se astfel, admiterea acestui motiv de recurs și trimiterea cauzei în rejudecare. Dat fiind faptul că celelalte motive de recurs invocate se situează în subsecvența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și că o motivare contradictorie și lacunară împiedică verificarea aplicării normei legale, în absența unei situații de fapt lămurite sub toate aspectele, impunându-se astfel casarea în parte a deciziei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată a acțiunii, instanța supremă constată că un control judiciar din perspectiva pct. 7 și 8 ale aceluiași articol, în ceea ce privește încălcarea autorității de lucru judecat, aspectul pozitiv, și greșita aplicare a dispozițiilor art. 969 C. civ., art. 1082,1085 și 1086 din C. civ. de la 1864, nu poate fi realizat. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va dispune admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, numai cu privire la daunele morale și trimiterea cauzei aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelului pârâtei împotriva sentinței pronunțate de prima instanță de fond. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Raportat la soluția de admitere a recursului și casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelului pârâtei împotriva sentinței civile nr. 359 din 20 octombrie 2021 pronunțate de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-pârâtă C. S.A. nu vor fi acordate în această etapă procesuală, acestea urmând a fi evaluate de instanța de apel, în ansamblul cheltuielilor de judecată ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri față de cererea principală dedusă judecății și în raport cu soluția pronunțată. PENTRU ACESTE MOTIVE,