Decizia nr. 1684/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 2859/2019 a Tribunalului București

Pretenția dedusă judecății. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10.07.2018 sub nr. x/2018 pe rolul Tribunalului București - secția a VI-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 114.546,72 USD, reprezentând debit și penalități de întârziere. Ulterior, printr-o cerere completatoare, reclamanta a solicitat instanței obligarea pârâtei și la plata sumei de 2.818.893,75 USD reprezentând contravaloarea comisionului de succes, precum și a penalităților de întârziere în cuantum de 105.708,52 USD. Prin sentința civilă nr. 2859 din 9 octombrie 2019, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău. Prin sentința civilă nr. 35 din 19 februarie 2020, Tribunalul Bacău, la rândul său, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, constatând ivit conflictul negativ de competență și sesizând Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea unui regulator de competență. Prin decizia nr. 708 din 25 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 171/26.05.2021, Tribunalul Bacău - secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea reclamantei, astfel cum a fost formulată și completată, și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor în cuantum de: 114.546,72 USD, în echivalent în RON la data plății, din care 111.137,24 USD debit principal și 3.410,48 USD penalități de întârziere, calculate de la data scadenței facturilor neachitate și până la data ultimei notificări de punere în întârziere comunicată prin executor judecătoresc, precum și la plata penalităților de întârziere care vor fi calculate și percepute până la data achitării integrale a debitului; 2.020.780,25 USD, cu titlu de debit principal, în echivalent în RON la data plății, reprezentând comision de succes datorat de pârâtă în temeiul art. 5.3 din contractul de consultanță nr. x/2015, față de încheierea de către pârâtă a contractului de facilitate credit cu investitorul C., și la penalitățile contractuale de întârziere, de 0,05% pe zi de întârziere aplicate la suma întârziată la plată și calculate conform art. 5.5 din contractul de consultanță nr. x/2015, de la data scadenței facturii emisă pentru acest comision și până la data achitării integrale a debitului. Totodată, prima instanță a respins capătul de cerere vizând obligarea la plata comisionului de succes solicitat și penalitățile aferente raportate la contractul de facilitate credit încheiat de pârâtă cu D., E., ca fiind neîntemeiat.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 584/03.06.2022, Curtea de Apel Bacău - secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei A., și a admis apelul pârâtei B. S.A., a modificat în parte sentința atacată în sensul că a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind acordarea comisionului de succes în sumă de 2.020.780,25 USD și a accesoriilor aferente, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Hotărârea pronunțată în recurs. Prin decizia nr. 2132/25.10.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierilor de ședință din 26 ianuarie 2022, 23 martie 2022 și 18 mai 2022 și a deciziei nr. 584/2022 din 3 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Bacău - secția I civilă, a casat încheierile și decizia atacate și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Hotărârea pronunțată în apel, în al doilea ciclu procesual. În vederea rejudecării apelului, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Bacău - secția I civilă sub nr. x/2018*, soluționat prin decizia civilă nr. 400 din data de 17.06.2024, prin care a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 171/26 mai 2021, pronunțată de Tribunalul Bacău - secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, și a fost admis apelul declarat de B. S.A., împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind acordarea comisionului de succes în sumă de 2.020.780,25 dolari americani, echivalent în RON, și a accesoriilor aferente, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile, care nu sunt contrare.

Recursurile exercitat în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 400 din data de 17.06.2024, pronunțate de Curtea de Apel Bacău - secția I civilă a declarat recurs principal reclamanta A., iar împotriva încheierii de amânare a pronunțării din data de 24.05.2024 a declarat recurs incident pârâta B. S.A. 6.1. Recursul principal al reclamantei A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., a fost declarat la data de 02.09.2024, solicitându-se admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare unei alte instanțe de același grad, în temeiul art. 497 alin. (1) C. proc. civ., sau, în subsidiar, a trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului la instanța care a pronunțat decizia recurată. Un prim motiv de recurs invocat, prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se refera la încălcarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., prin aceea că instanța de apel a efectuat analiza excepției de neexecutare invocate de către intimata-pârâtă B.. Recurenta a prezentat întregul parcurs al cauzei precizând că, prin decizia de casare, s-a stabilit că instanța de apel va proceda la rejudecare doar în privința capătului de cerere privind acordarea comisionului de succes, în sumă de 2.020.780,25 dolari americani, echivalent în RON, și a accesoriilor aferente. Cu toate acestea, astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, cu ocazia rejudecării, instanța de apel a soluționat apelurile declarate, analizând, cu caracter preliminar, temeinicia apărării fundamentate pe excepția de neexecutare, invocată de către B., pentru a justifica neplata facturilor pentru comisioanele de lucru. În raport cu dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel nu avea dreptul de a relua judecata cu privire la aspectele care fuseseră dezlegate de către instanța de recurs și cu privire la care intervenise autoritatea de lucru judecat, astfel că întreaga dezlegare dată de instanța de apel problemei de drept privitoare la incidența sau nu în cauză a excepției de neexecutare este rezultatul încălcării prevederilor legale menționate. O altă critică formulată de recurentă, în cadrul aceluiași motiv de recurs, se referă la încălcarea dispozițiilor art. 9, art. 14, art. 22 și art. 478 C. proc. civ., față de faptul că instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 1266 - art. 1269 C. civ., deși niciuna dintre părți nu a susținut că actul juridic reprezentat de contractul de consultanță ar fi neclar sau confuz. Procedând în acest fel, instanța de apel a încălcat două dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul disponibilității și principiul contradictorialității, decizia recurată fiind rezultatul unei exercitări greșite a rolului activ al judecătorului și a încălcării dispozițiilor art. 478 C. proc. civ., împrejurare ce atrage nulitatea deciziei recurate. O ultimă critică circumscrisă de recurentă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la încălcarea puterii de lucru judecat cu privire la executarea obligațiilor de către A.. Recurenta a precizat că hotărârea primei instanțe de apel, de modificare doar în parte a sentinței pronunțate de prima instanță, s-a întemeiat, printre altele, pe împrejurarea că obligațiile de diligență au fost îndeplinite de A. și nu s-ar fi putut rezilia contractul din vina acesteia. Întrucât pârâta nu a formulat recurs împotriva hotărârii primei instanțe de apel, prin decizia de casare s-a statuat că dispoziția cu privire la obligarea intimatei pârâte la plata facturilor, respectiv comisioanele de lucru pentru serviciile prestate în perioada decembrie 2017 - aprilie 2018, precum și comisionul de succes în cuantum de 40.000 euro, pentru activitățile legate de încheierea contractului cadru de vânzare-cumpărare a activelor F., a intrat în puterea de lucru judecat. Din această perspectivă, instanța de apel, în mod nelegal, cu ocazia rejudecării apelului, a concluzionat că nu se poate justifica acordarea unui comision de succes, în cuantum de 2.020.780,25 USD, doar pentru identificarea unui potențial investitor, concluzie ce intră în contradicție cu considerentele instanțelor de fond din primul ciclu procesual, care nu mai puteau fi schimbate fără încălcarea puterii de lucru judecat. Printr-un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și conține o motivare contradictorie și străină de natura pricinii. Astfel, recurenta a invocat lipsa motivării concluziei la care instanța de apel a ajuns în legătură cu pretinsa neîndeplinire a obligațiilor asumate de A., în temeiul contractului de consultanță, solicitând, totodată, să se observe că nu sunt menționate obligațiile pretins încălcate, care sunt probele din care ar rezulta neexecutarea acestora și care sunt activitățile efectuate de celălalt consultant. O altă critică formulată se referă la faptul că excepția de neexecutare invocată de B. este, în opinia instanței de apel, lipsită de relevanță, iar, mai apoi, în mod indirect, aceasta este chiar motivul care a stat la baza admiterii apelului B.. De asemenea, raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat referirea confuză la prevederile art. 4.9 din contractul de consultanță, cu ignorarea actului adițional nr. x și a clauzelor pe care părțile și-au întemeiat susținerile, fără a explica care este concluzia care se impune a fi trasă din conținutul acestora. Recurenta a mai invocat caracterul contradictoriu al raționamentului instanței de apel cu privire la termenul de 60 de zile reglementat de art. 4.9 din contractul de consultanță și data de la care acesta începe să curgă. Un alt motiv de recurs invocat, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la încălcarea dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., în condițiile în care instanța de apel a pornit de la premisa corectă a valabilității contractului de consultanță încheiat între părți, iar soluția pronunțată este în mod evident rezultatul încălcării dispozițiilor art. 1350 C. civ., având în vedere că B. se face vinovată de încălcarea obligațiilor asumate, în timp ce recurentei nu-i poate fi imputată încălcarea vreunei obligații. În continuare, recurenta a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1481 C. civ., în ansamblul prevederilor contractului de consultanță, solicitând instanței de recurs să constate că obligațiile stabilite prin contractul de consultanță sunt obligații de mijloace, și nu de rezultat, iar recurentei nu-i poate fi imputată încălcarea vreuneia dintre obligațiile asumate în temeiul contractului. Concluzionând, a solicitat să se constate că nu-i poate fi imputată vreo încălcare a obligațiilor asumate, iar decizia B. de a angaja alți consultanți, în condițiile în care contractul de consultanță era în vigoare, nu este aptă să conducă la exonerarea intimatei de la plata comisioanelor de succes datorate A.. O altă critică formulată se referă la încălcarea dispozițiilor art. 1267 C. civ. și a prevederilor art. 1268 alin. (3) C. civ., fiind ignorate cu desăvârșire prevederile actului adițional nr. x la contractul de consultanță. Astfel, raționamentul instanței de apel cu privire la reglementarea mecanismului prevăzut la art. 4.9 din contract și la calculul termenului de 60 de zile prevăzut de acest articol contravine reglementărilor stabilite de părți. Prezentând detaliat reglementările contractuale, recurenta a concluzionat că termenul de 60 de zile începea să curgă de la momentul în care intimata ar fi dorit clarificarea statutului unor investitori A. și a acordării, pe cale de consecință, a dreptului de preempțiune în recontactarea investitorilor în favoarea recurentei, iar nu de la simpla înscriere a investitorului în anexa 1 la contractul de consultanță, așa cum în mod nelegal a reținut instanța de apel. Un ultim motiv de nelegalitate prezentat de recurentă se referă la încălcarea dreptului de preempțiune de către intimată, în conformitate cu art. 3.5 și art. 6.7 din contract, instanța de apel ajungând la concluzia eronată, în raport de principiile răspunderii civile contractuale, că intimata pârâtă nu datorează comisionul de succes. 6.2. Recursul incident al pârâtei B. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a fost declarat la data de 04.11.2024 împotriva încheierii de amânare a pronunțării din data de 24.05.2024, solicitându-se, în măsura în care va fi admis recursul principal, admiterea recursului incident, casarea încheierii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, urmând a fi încuviințate probele solicitate de aceasta în rejudecarea apelului. În motivarea cererii de recurs incident, pârâta a arătat că, la termenul din data de 24.05.2024, a formulat cerere de administrare probatorii cu înscrisuri, în temeiul art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., și expertiză tehnică judiciară, în temeiul art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., probe care au fost respinse de instanță, apreciind că este decăzută din dreptul de a mai solicita probe noi în faza de rejudecare a apelului. Recurenta-pârâtă a apreciat că soluția de respingere a cererii de probe a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură privind nerespectarea indicațiilor deciziei de casare, dar și a dispozițiilor art. 501 alin. (4) C. proc. civ., care permit administrarea unor probe noi în rejudecarea după casare, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată la data de 04.11.2024, intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat respingerea recursului formulat de A., în parte ca lipsit de interes și în parte ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, intimata-reclamantă A. a formulat, la data de 12.12.2024, întâmpinare la recursul incident, solicitând, în principal, respingerea, ca inadmisibil, iar în subsidiar, anularea recursului incident pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și, într-un al doilea subsidiar, respingerea recursului incident, ca nefondat.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a civilă la data de 17.09.2024, sub nr. x/2018**, și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. Prin raportul întocmit la data de 11.02.2025, s-a concluzionat că decizia recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, recursul principal este declarat în termenul legal, iar criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. În privința recursului incident, s-a reținut că aceste este inadmisibil, prin raportare la prevederile art. 471 alin. (1) C. proc. civ., deoarece recurenta-pârâtă nu a solicitat în vreun fel schimbarea deciziei pronunțate de instanța de apel. Raportul a fost comunicat părților la data de 06.03.2025, nefiind exprimate puncte de vedere cu privire la actul comunicat. Prin încheierea din data de 10 iunie 2025, a fost admisă excepția inadmisibilității recursului incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii din 24 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Bacău - secția I civilă, iar recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 400 din 17 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Bacău - secția I civilă a fost admis în principiu, fiind stabilit termen pentru judecarea acestuia la data de 18 noiembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul din 18 noiembrie 2025, după dezbateri contradictorii, instanța a rămas în pronunțare asupra recursurilor declarate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție II.1. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul principal declarat de recurenta reclamantă A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin decizia recurată, pronunțată în al doilea ciclu procesual, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. și a fost admis apelul formulat de pârâta B. S.A., fiind schimbată în parte sentința atacată în sensul respingerii, ca nefondat, a capătului de cerere referitor la plata sumei de 2.020.780,25 USD, pretinsă cu titlu de comision de succes, și a accesoriilor aferente. Totodată, a fost menținută soluția primei instanțe în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 114.546,72 USD, reprezentând debit principal și penalități de întârziere aferente, precum și în sensul respingerii, ca nefondate, a restului pretențiilor formulate cu titlu de comision de succes și penalități de întârziere aferente. În esență, referitor la apelul pârâtei B. S.A., instanța de apel a reținut că, raportat la probatoriul administrat și la conținutul clauzelor cuprinse în art. 5.3 și art. 4.9 din contractul de consultanță nr. x/2015, pârâta nu poate fi obligată la plata onorariului de succes în cuantum de 2.020.780,25 USD și a penalităților de întârziere corespunzătoare, deoarece, conform voinței reale a părților, plata acestui onorariu nu se poate acorda doar pentru identificarea unui potențial finanțator, fiind necesară, în mod cumulativ, atragerea de capital pentru serviciile contractuale convenite. Or, reclamanta A., în calitate de consultant, a identificat potențiali investitori, însă finanțarea acordată ulterior de C. nu reprezintă un rezultat al acțiunilor întreprinse de aceasta, astfel încât nu se poate reține îndeplinirea obligației de rezultat asumate prin convenția părților. Referitor la apelul reclamantei A., instanța de apel a arătat că neacordarea comisionului de succes în cuantum de 798.112 USD și a accesoriilor aferente este justificată de faptul că tranzacția finală nu a fost încheiată prin contribuția reclamantei, finanțatorul E. arătând explicit, la data de 09.02.2018, că nu intenționează să participe la finanțarea B., devenind astfel investitor inactiv în termen de 60 de zile de la data exprimării refuzului, în baza clauzei cuprinse la art. 4.5 din contractul de consultanță. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta reclamantă A., invocând încălcarea unor dispoziții de drept procesual și a unor dispoziții de drept material, precum și motivarea necorespunzătoare a hotărârii atacate, urmărind să obțină casarea deciziei recurate și rejudecarea apelului, în scopul constatării temeiniciei tuturor pretențiilor deduse judecății, solicitate cu titlu de comision de succes și penalități de întârziere aferente. Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate. Motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. În concret, sub un prim aspect, recurenta reclamantă a invocat nesocotirea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ. prin raportare la faptul că instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, a efectuat analiza excepției de neexecutare invocate de către intimata pârâtă. Această critică este lipsită de interes, deoarece soluția de respingere a pretențiilor formulate de reclamantă nu s-a întemeiat pe analiza efectuată cu privire la excepția de neexecutare, arătându-se explicit că aceasta este neîntemeiată și că, oricum, chiar în ipoteza în care ar fi întemeiată, nu este aptă să elibereze părțile de obligațiile contractuale asumate. Atât timp cât decizia recurată conține considerente distincte de analiza excepției de neexecutare, considerente care susțin soluția de respingere a capetelor de cerere privind acordarea comisionului de succes și a accesoriilor aferente, rezultă că prima critică invocată de către recurentă nu este aptă să conducă la pronunțarea unei soluții de admitere a recursului. În orice caz, susținerile recurentei legate de analiza excepției de neexecutare sunt nefondate, deoarece instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 501 C. proc. civ., ci a efectuat cercetarea menționată prin raportare la capetele de cerere cu a căror soluționare a fost învestită la rejudecarea apelului, în deplină concordanță cu limitele judecății fixate prin decizia de casare pronunțată de instanța de recurs, în primul ciclu procesual. Concret, verificarea temeiniciei excepției invocate de către pârâtă s-a realizat exclusiv prin prisma pretențiilor solicitate cu titlu de comision de succes, iar nu prin prisma pretențiilor deja acordate în mod definitiv în cuantum de 114.546,72 USD, astfel încât nu se poate reține depășirea limitelor casării și nici încălcarea autorității de lucru judecat cu privire la chestiunile litigioase dezlegate în mod obligatoriu în urma parcurgerii primului ciclu procesual. Sub un al doilea aspect, recurenta reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 9, art. 14, art. 22 și art. 478 C. proc. civ., prin aceea că instanța de apel, în rejudecare, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1266 - art. 1269 C. civ., deși niciuna dintre părți nu și-a întemeiat poziția procesuală pe caracterul pretins neclar sau confuz al contractului de consultanță. Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate, întrucât judecata în apel, în al doilea ciclu procesual, s-a realizat cu respectarea limitelor învestirii instanței, în acord cu principiul disponibilității și al contradictorialității procesului civil. Astfel, menționarea prevederilor legale vizând interpretarea contractelor a fost efectuată tocmai în contextul în care părțile din litigiul dedus judecății s-au prevalat de conținutul clauzei stipulate la art. 5.3 din contractul de consultanță nr. x/2015. Or, în vederea determinării condițiilor în care părțile au convenit să se datoreze comision de succes, instanța de apel a considerat necesar a efectua interpretarea clauzei contractuale incidente prin raportare la voința concordantă și reală a semnatarilor contractului de consultanță, ajungând la concluzia că părțile au stipulat că acest comision de succes este datorat de beneficiar pentru activitatea consultantului de a prezenta un potențial investitor și, cumulativ, de a-l determina pe acesta să investească, respectiv pentru atragerea de capital în vederea încheierii tranzacției urmărite de către beneficiar. Așadar, aplicarea dispozițiilor art. 1266 - art. 1269 C. civ. nu s-a realizat în afara limitelor judecății, fixate prin cererea reclamantei și prin apărările pârâtei, ci cu respectarea cadrului procesual sub aspectul obiectului, în scopul de a se stabili legea părților, respectiv conținutul clauzei contractuale invocate ca temei al pretențiilor solicitate cu titlu de comision de succes. Susținerile recurentei în sensul că instanța de apel a depășit limitele învestirii prin recurgerea la regulile de interpretare a contractelor nu pot fi primite, deoarece nu sunt corespunzătoare realității. Chiar în memoriul de recurs s-a arătat că poziția procesuală a părților a fost în sensul că prestațiile asumate de reclamantă au fost executate și, respectiv, neexecutate, astfel încât, în soluționarea litigiului dedus judecății, instanța de apel a procedat tocmai la stabilirea obligației asumate de către reclamantă pentru a putea verifica, ulterior, îndeplinirea acesteia și, în consecință, existența dreptului corelativ la încasarea comisionului de succes convenit la încheierea contractului de consultanță. Mai trebuie spus că modalitatea în care instanța de apel a realizat interpretarea clauzelor contractuale nu poate fi supusă cenzurii în fața instanței de recurs, deoarece vizează un aspect de temeinicie a hotărârii, iar nu unul de legalitate, nefiind posibilă încadrarea în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Așadar, contrar susținerilor recurentei, nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel, în rejudecare, a limitelor învestirii sale, astfel încât nu se pune problema nesocotirii principiilor disponibilității, contradictorialității și rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, indicate prin cererea de recurs. Printr-o altă critică, subsumată tot primului motiv de casare, recurenta reclamantă a invocat încălcarea puterii de lucru judecat cu privire la executarea obligațiilor de către A.. Această susținere este neîntemeiată, deoarece instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, nu a nesocotit autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 171/26.05.2021 a Tribunalului Bacău, rămasă definitivă prin respingerea apelului și prin neexercitarea recursului în privința soluției de admitere a pretențiilor în cuantum de 114.546,72 USD, reprezentând debit principal și penalități de întârziere aferente, debit datorat cu titlu de comisioane de lucru și comision de succes în cuantum de 40.000 EUR, distinct de comisionul de succes în cuantum de 2.020.780,25 USD și respectiv de 798.112 USD. Cu alte cuvinte, în primul ciclu procesual, s-a reținut în mod definitiv îndeplinirea de către reclamanta A. a obligațiilor asumate prin contractul de consultanță nr. x/2015, ceea ce îi conferă acesteia dreptul corelativ la încasarea comisioanelor de lucru și a comisionului de succes în valoare de 40.000 EUR. Or, cu privire la pretențiile admise în valoare de 114.546,72 USD, instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, nu s-a pronunțat, reținând explicit că este învestită doar cu rejudecarea apelului pârâtei B., vizând comisionul de succes acordat de prima instanță în valoare de 2.020.780,25 USD și accesoriile aferente, și a apelului reclamantei A., vizând comisionul de succes respins de prima instanță în valoare de 798.112 USD și accesoriile corespunzătoare. Așadar, instanța de apel în rejudecare a reținut, implicit, faptul că soluția de admitere a pretențiilor în valoare de 114.546,72 USD a rămas definitivă în urma parcurgerii primului ciclu procesual, atât timp cât, prin primul apel, a fost menținută această soluție și împotriva deciziei din apel nu a fost exercitată calea de atac a recursului de către pârâta obligată la plata acestei sume. Pe cale de consecință, nefiind învestită cu soluționarea petitului vizând suma deja admisă în mod definitiv, instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, nici nu a efectuat vreo cercetare în legătură cu îndeplinirea de către reclamantă a obligațiilor contractuale asumate și executate, în considerarea cărora i s-a recunoscut dreptul la încasarea comisioanelor de lucru și a comisionului de succes în valoare de 40.000 EUR, astfel încât nu se poate reține vreo nesocotire a autorității de lucru judecat a sentinței, în privința soluției favorabile obținute după parcurgerea primului ciclu procesual. Faptul că instanța de fond a reținut în mod definitiv împrejurarea că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate, care îi conferă dreptul la încasarea sumei de 114.546,72 USD, nu poate constitui, în același timp, o dovadă a îndeplinirii obligațiilor asumate care să îi confere dreptul la încasarea celorlalte comisioane de succes pretinse de 2.020.780,25 USD și de 798.112 USD, din moment ce plata acestor din urmă comisioane presupunea îndeplinirea unor obligații contractuale distincte de cele care au justificat acordarea comisioanelor de lucru și a comisionului de succes de 40.000 EUR. Fiind vorba despre obligații contractuale distincte și reținându-se necesitatea îndeplinirii de către consultant a activității de determinare a investitorului prezentat de a finanța tranzacția dorită de beneficiar, rezultă că soluția la care a ajuns instanța de apel în sensul neprobării îndeplinirii obligațiilor care să confere reclamantei dreptul la încasarea comisioanelor de succes în valoare de 2.020.780,25 USD și de 798.112 USD nu poate fi considerată ca fiind contrară statuărilor definitive ale primei instanțe în sensul executării corespunzătoare a obligațiilor care justifică acordarea comisioanelor de lucru și a comisionului de succes de 40.000 EUR. Față de cele arătate, raportat la împrejurarea că obiectul litigiului dedus judecății este diferit de cel vizat de soluția de admitere rămasă definitivă în urma parcurgerii primului ciclu procesual, nu se poate reține incidența prevederilor art. 431 C. proc. civ., în lipsa identității de obiect, nepunându-se problema judecării de două ori a aceleiași chestiuni litigioase și, prin urmare, nefiind încălcată puterea de lucru judecat a sentinței în privința soluției de admitere a pretențiilor în cuantum de 114.546,72 USD și, implicit, a îndeplinirii obligațiilor contractuale asumate de reclamantă, care îi conferă dreptul la încasarea comisioanelor de lucru și a unui comision de succes, distincte de comisioanele de succes avute în vedere la rejudecarea apelurilor. Așadar, contrar susținerilor recurentei, nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel, în rejudecare, a puterii de lucru judecat în legătură cu executarea obligațiilor asumate de către consultant și exercitarea, în mod corelativ, a dreptului de a încasa comisionul de succes convenit de părți la încheierea contractului de consultanță. Toate aceste considerente sunt suficiente pentru a reține caracterul nefondat al primului motiv de casare invocat de recurenta reclamantă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., atât timp cât instanța de apel nu a nesocotit dispozițiile de drept procesual indicate prin cererea de recurs. Al doilea motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au justificat soluția de respingere a apelului reclamantei, de admitere a apelului pârâtei și de respingere a capetelor de cerere vizând comisioanele de succes în cuantum de 2.020.780,25 USD și de 798.112 USD, împreună cu accesoriile acestora, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părți. În aceste condiții, părțile au posibilitatea de a înțelege argumentele care au determinat pronunțarea acestei soluții, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanța de apel. Înalta Curte observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției în apel, astfel că hotărârea recurată conține motivarea conformă în fapt și în drept. Împrejurarea că recurenta reclamantă nu este de acord cu soluția la care a ajuns instanța de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsușirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esențial este faptul că instanța de apel a prezentat în clar și coerent argumentele pentru care a pronunțat soluția în apel în sensul netemeiniciei pretențiilor solicitate cu titlu de comisioane de succes, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar. În concret, sub un prim aspect, recurenta reclamantă a invocat faptul că instanța de apel ar fi expus o argumentare care conține formulări cu titlu general ce nu sunt apte să constituie o motivare a soluției pronunțate. Contrar acestor susțineri, instanța de recurs constată că decizia atacată cuprinde considerente concrete cu privire la lipsa de temeinicie a pretențiilor solicitate cu titlu de comisioane de succes și respinse de instanța de apel, în al doilea ciclu procesual. Astfel, hotărârea recurată cuprinde atât dispozițiile de drept material incidente și clauzele contractuale avute în vedere la pronunțarea soluției, cât și analiza probatoriului administrat, arătându-se explicit că reclamanta și-a îndeplinit numai o parte dintre obligațiile asumate, respectiv aceea de a identifica potențiali investitori, ceea ce nu este suficient pentru obținerea comisioanelor de succes, fiind relevant că finanțarea obținută de pârâtă nu a reprezentat un rezultat al acțiunilor întreprinse de reclamantă. Altfel spus, în lipsa îndeplinirii obligației de rezultat asumate prin clauzele cuprinse în art. 5.3 și art. 4.9 din contractul de consultanță nr. x/2015, instanța de apel a reținut caracterul nefondat al pretențiilor solicitate cu titlu de comisioane de succes, o atare motivare fiind una concretă, clară, coerentă și suficientă pentru a răspunde apărărilor părților și a înțelege raționamentul judiciar ce a stat la baza soluției pronunțate. Recurenta reclamantă a invocat faptul că decizia recurată nu conține considerente care să menționeze obligațiile pretins încălcate de aceasta, probele din care ar rezulta neexecutarea sa și activitățile efectuate de către celălalt consultant. Aceste critici sunt nefondate deoarece instanța de apel a menționat expres că obligația nerespectată de către reclamantă constă în aceea că nu a întreprins acțiuni care să îl determine pe potențialul investitor identificat să acorde finanțarea urmărită de pârâtă, nefiind suficientă pentru perceperea comisionului de succes simpla prezentare a investitorului de către consultant. Atât timp cât obligația asumată de reclamantă era una de rezultat, aceasta avea sarcina probațiunii, conform art. 249 C. proc. civ., respectiv misiunea de a demonstra că producerea rezultatului a fost consecința acțiunilor sale. Deci, nu era necesar ca pârâtă să dovedească neexecutarea obligației asumate de reclamantă, ci aceasta din urmă, făcând o susținere în fața instanței, era ținută să probeze îndeplinirea propriilor obligații. Tot astfel, în lipsa probării îndeplinirii obligațiilor asumate de către reclamantă, pârâta nu avea obligația de a demonstra în ce au constat activitățile celuilalt consultant contractat ulterior, care au condus la finalizarea tranzacției. În acest context, atât timp cât instanța de apel a indicat obligațiile încălcate de reclamantă, aceasta fiind partea care are sarcina probațiunii în procesul civil, nu era necesar a se indica probele care să ateste neexecutarea, atât timp cât nu s-a dovedit executarea corespunzătoare a obligației de rezultat asumate, și nici de a se menționa acțiunile societății terțe, care au condus la obținerea finanțării urmărite de către pârâtă. O altă critică invocată în susținerea unei motivări necorespunzătoare a deciziei atacate este legată de analiza excepției de neexecutare invocate de către pârâtă. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a argumentat în mod corespunzător faptul că netemeinicia pretențiilor solicitate cu titlu de comision de succes este fundamentată pe împrejurarea că finanțarea obținută de pârâta B. nu este rezultatul acțiunilor întreprinse de către reclamantă, fiind pe deplin valabile considerentele anterior expuse cu prilejul analizării primului motiv de casare. Prin cererea de recurs s-a mai susținut motivarea necorespunzătoare a hotărârii în privința termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 4.9 din contractul de consultanță, cu ignorarea actului adițional nr. x și a clauzelor contractuale asumate de părți. Această critică nu poate fi analizată de instanța de recurs, deoarece reprezintă o critică de netemeinicie a hotărârii, ce nu poate fi cenzurată în prezenta cale de atac extraordinară, deoarece, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Așa fiind, sub aparența invocării unei motivări necorespunzătoare, instanța de recurs nu poate proceda la o reinterpretare a clauzelor contractuale, atât timp cât o atare analiză nu poate fi circumscrisă niciuna dintre motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei atacate există considerente suficiente care să fundamenteze soluția de respingere a apelului reclamantei și de admitere a apelului pârâtei, să răspundă apărărilor ambelor părți, să permită acestora și instanței de recurs să înțeleagă argumentele care au stat la baza soluției dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât al doilea motiv de recurs invocat este nefondat. Al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În esență, recurenta reclamantă a invocat încălcarea prevederilor legale care reglementează principiile răspunderii civile contractuale (art. 1350 C. civ.), forța obligatorie a contractului (art. 1270 C. civ.), clasificarea obligațiilor de mijloace și a obligațiilor de rezultat (art. 1481 C. civ.), interpretarea contractului (art. 1266 - art. 1269 C. civ.) și executarea prin echivalent (art. 1530 C. civ.). Din dezvoltarea criticilor subsumate acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că acestea au fost invocate formal, urmărindu-se, în realitate, o reinterpretare și o reapreciere a probatoriului administrat, precum și o reinterpretare a clauzelor contractuale avute în vedere la pronunțarea soluției de către instanța de apel. Sub acest aspect, se impune precizarea în sensul că instanțele de fond, ca instanțe devolutive, au plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, sunt suverane în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea și reaprecierea probelor administrate în fața instanței de fond și a instanței de apel. Așa fiind, statuările instanței de apel cu privire la aprecierea probatoriului și conturarea situației de fapt exced controlului instanței de recurs, deoarece se referă la aspecte privind temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia. De asemenea, reinterpretarea clauzelor contractuale nu reprezintă un motiv de casare susceptibil de încadrare în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci constituie tot o critică de netemeinicie, nesusceptibilă de cercetare în prezenta cale extraordinară de atac. Dispozițiile legale de drept material, indicate de recurenta reclamantă, nu au fost încălcate sau greșit aplicate de instanța de apel, atât timp cât soluția pronunțată se întemeiază în mod just pe situația de fapt reținută conform probatoriului administrat și pe conținutul clauzelor contractuale asumate de părți, astfel încât în mod corect s-a reținut caracterul nefondat al pretențiilor solicitate cu titlu de comisioane de succes, câtă vreme nu s-a probat îndeplinirea de către consultant a activităților/demersurilor care să fi condus la acordarea finanțării de către investitorii prezentați de acesta. Pretinsa nesocotire a prevederilor art. 1270 și art. 1350 C. civ. nu poate fi reținută, deoarece soluția dispusă de instanța de apel s-a întemeiat în mod just pe existența și valabilitatea contractului de consultanță încheiat între părți, însă respingerea pretențiilor formulate a fost determinată de conținutul clauzei cuprinse la art. 5.3 din convenția părților, care stipulează că acordarea comisionului de succes este condiționată de întreprinderea de către consultant a unor acțiuni, al căror rezultat să fie obținerea finanțării urmărite de către beneficiar. Cu alte cuvinte, instanța de apel nu a încălcat voința părților și regulile răspunderii civile contractuale, ci tocmai în considerarea acestora, a verificat existența și întinderea obligațiilor asumate în vederea încasării comisionului de succes, ajungând la concluzia neîndeplinirii acestor obligații și, implicit, la inexistența dreptului corelativ de a percepe suma de bani convenită de părți cu acest titlu. Susținerile recurentei în sensul că intimata pârâtă B. este partea care nu și-a respectat obligațiile contractuale asumate, în timp ce A. a făcut posibilă finalizarea tranzacției cu investitori identificați de aceasta, nu pot fi supuse cenzurii în fața instanței de recurs, deoarece reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii, nesusceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Referitor la criticile vizând încălcarea prevederilor art. 1481 C. civ., instanța de recurs constată că în mod just a procedat instanța de apel la calificarea obligației asumate de reclamantă ca fiind una de rezultat, respectiv obligația de a întreprinde acțiuni care să determine investitorii identificați să acorde finanțarea necesară urmărită de beneficiar. Într-adevăr, conform art. 1481 alin. (1) și alin. (2) C. civ., în cazul obligației de rezultat, debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis, în timp ce, în cazul obligației de mijloace, debitorul este ținut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis. În speță, instanța de apel a reținut că perceperea comisionului de succes era condiționată nu doar de prezentarea unui posibil investitor, ci și de determinarea acestuia să investească, în urma acțiunilor/demersurilor întreprinse de către consultant, finalizate cu acordarea finanțării. În aceste condiții, încadrarea obligației corelative dreptului de încasare a comisionului de succes a fost efectuată în mod corect în categoria obligațiilor de rezultat, deoarece, în lipsa procurării rezultatului promis, prin acțiunea debitorului, nu se poate considera că obligația este îndeplinită. Invocarea criteriilor de distincție între obligațiile de mijloace și cele de rezultat, prevăzute de art. 1481 alin. (3) C. proc. civ., nu poate fi primită în cadrul controlului de legalitate al deciziei recurate, deoarece aprecierea probatoriului și interpretarea clauzelor contractuale nu constituie critici de nelegalitate a hotărârii, ci presupun o analiză a fondului cauzei, ceea ce nu poate fi acceptat în recurs. Nici pretinsa încălcare a prevederilor art. 1266 - art. 1269 C. civ. nu poate fi reținută, deoarece criticile formulate se circumscriu unui control de temeinicie a hotărârii, iar nu unuia de nelegalitate. Ceea ce este relevant este faptul că instanța de apel a procedat la stabilirea voinței concordante a părților, ținând seama de clauzele contractuale stipulate, pe care le-a interpretat în mod sistematic unele prin altele, ajungând la concluzia că părțile au convenit că onorariul de succes este datorat de către beneficiar cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: se obține finanțarea urmărită de beneficiar; această finanțare este acordată de investitori prezentați de către consultant; acordarea finanțării este determinată de acțiunile/demersurile consultantului. Interpretarea clauzelor contractuale în modalitatea propusă de recurenta reclamantă nu poate fi acceptată de către instanța de recurs deoarece critica formulată nu se circumscrie vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reține caracterul nefondat al motivului de casare invocat de către recurenta reclamantă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputându-se reține vreo încălcare sau greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material indicate prin cererea de recurs. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 400 din 17 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Bacău - secția I civilă. II.2. Examinând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul incident declarat de recurenta pârâtă B. S.A. este inadmisibil, pentru următoarele considerente: Așa cum s-a reținut prin încheierea din data de 10.06.2025, recursul incident exercitat de pârâta B. S.A. are ca obiect încheierea de ședință din data de 24 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel Bacău - secția I civilă în dosarul nr. x/2018, prin care instanța de apel a respins cererea de probatorii formulată de parte vizând administrarea unor înscrisuri noi și a unei expertize tehnice judiciare în specialitatea contabilitate, argumentând soluția pronunțată prin acea că societatea pârâtă este decăzută din dreptul de a solicita probe noi în faza de rejudecare a apelului. Din observarea poziției procesuale a recurentei-pârâte rezultă fără dubiu faptul că aceasta nu a înțeles să exercite calea de atac a recursului împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel în rejudecare, urmărind păstrarea acesteia în integralitate. Față de cele reținute, sunt incidente prevederile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei. De asemenea, conform art. 494 C. proc. civ., regulile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice dispozițiilor legale care reglementează această cale extraordinară de atac. Așa fiind, sunt relevante prevederile art. 466 alin. (4) C. proc. civ., conform cărora împotriva încheierilor premergătoare nu se poate exercita calea de atac decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. Încheierea recurată, pronunțată la data de 24.05.2024, este o încheiere premergătoare, prin care s-a dispus asupra probelor și prin care s-a dispus amânarea pronunțării cauzei, fiind stabilit termen la data de 17.06.2024, neexistând nicio prevedere legală derogatorie care să permită exercitarea recursului separat de decizia pronunțată în apel. Ca urmare, atât timp cât soluția criticată pe calea recursului se regăsește într-o încheiere premergătoare, iar nu în decizia pronunțată asupra apelului, recurenta-pârâtă înțelegând să formuleze recurs exclusiv împotriva încheierii de ședință, iar nu și împotriva hotărârii prin care s-a soluționat apelul, rezultă că exercitarea separată a căii de atac extraordinare a recursului apare ca inadmisibilă, nefiind prevăzută de lege și fiind contrară prevederilor art. 494, coroborat cu art. 466 alin. (4) C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, fiind admisă excepția inadmisibilității recursului incident, invocată de recurenta-reclamantă A., conform încheierii din data de 10.06.2025, Înalta Curte, în baza art. 491 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibil, recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii din 24 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Bacău - secția I civilă în dosarul nr. x/2018. Totodată, în temeiul art. 452 și art. 453 C. proc. civ., ținându-se seama de soluția de respingere a ambelor recursuri exercitate în cauză, instanța va respinge, ca neîntemeiate, cererile părților de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, deoarece ambele părți au căzut în pretenții în căile de atac formulate, iar dovada cheltuielilor de judecată efectuate pentru această fază procesuală nu reflectă o defalcare a sumelor cheltuite în susținerea recursului propriu și, respectiv, în combaterea recursului părții adverse, neputându-se astfel determina o sumă certă cuvenită vreuneia dintre părți cu titlu de cheltuieli de judecată.