Decizia nr. 708/2020 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — conflict de competență

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 10.07.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 114.546,72 USD, reprezentând debit și penalități de întârziere. În drept, a invocat dispozițiile art. 194 C. proc. civ., art. 1.170, art. 1.270, art. 1.272, art. 1.350 și art. 1.766 C. civ. Ulterior, reclamanta a formulat cerere de modificare și majorare a petitului cererii, solicitând obligarea pârâtei și la plata sumei de 2.818.893,75 USD, în echivalent RON la data plății, reprezentând comisionul de succes datorat de pârâtă în temeiul art. 5.3 din contractul nr. x/26.10.2015, precum și a penalităților de întârziere în cuantum de 105.708,52 USD.

Prin sentința civilă nr. 2859/09.10.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău. În argumentarea acestei soluții, instanța a reținut că în cauză se aplică regula generală în materia competenței teritoriale reglementată de art. 107 C. proc. civ. și că potrivit actelor de procedură depuse de părți pârâta are sediul în municipiul Bacău. Instanța a mai reținut că sunt îndeplinite condițiile de fond și de formă pentru admiterea excepției și că este neîntemeiată apărarea reclamantei privind incidența art. 113 C. proc. civ., privitor la competența teritorială alternativă a instanței de la sediul pârâtului sau de la locul executării obligației, deoarece prin prisma obligației care incumbă pârâtei, locul plății este acela în care pârâta ar trebui să vireze sumele de bani pretins datorate reclamantei, în contul indicat de aceasta din urmă. Din acest punct de vedere, instanța a apreciat că este nerelevant faptul că prin contract s-a convenit în scris că locul unde se derulează contractul este cel de la punctul de lucru al societății pârâte din Strada x nr. 44, deoarece în cauză pretențiile deduse judecății se referă la neexecutarea obligației de plată a serviciilor pretins furnizate de reclamantă pârâtei, iar nu la neexecutarea obligației de prestare a servciilor de consultanță din partea reclamantei. Ori, sumele de bani datorate de pârâtă în temeiul contractului trebuie virate potrivit clauzelor contractuale în contul reclamantei din Statele Unite ale Americii. Având în vedere acest aspect, din corelarea art. 1.066 alin. (1), art. 1.071 alin. (1), art. 1.072 alin. (1), art. 1.088 C. civ. și art. 107 C. proc. civ., coroborat cu art. 2.638 C. civ., ar reieși că litigiul este de competența instanței române, mai precis a Tribunalului Bacău, ca instanță în raza teritorială a căreia își are sediul societatea pârâtă, atât pentru că legea statului cu care contractul are cele mai strânse legături este legea română, cât și pentru că debitorul prestației caracteristice de plată a prețului este pârâta, care are sediul în Bacău. Față de cele expuse, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bacău.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la 06.01.2020.

Prin sentința civilă nr. 35/19.02.2020, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ. Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut că competența nu trebuie stabilită prin raportare la dispozițiile art. 2.638 C. civ., coroborate cu cele din Cartea a VII-a din C. proc. civ., care reglementează competența internațională a instanțelor române în cazul litigiilor cu elemente de extraneitate, ci în raport de dispozițiile din Capitolul II din C. proc. civ., care cuprind reglementări privind competența teritorială în cazul litigiilor în care se aplică legea procesuală română, aceasta pentru că, prin art. 14.2 din contractul părților cu nr. x/2015, s-a stipulat expres "ca în caz de litigiu, competența va aparține instanțelor judecătorești din România." Instanța a apreciat că în cauză sunt incidente normele privind competența teritorială relativă alternativă, așa cum aceasta este reglementată de Capitolul II din C. proc. civ., situație în care alegerea între mai multe instanțe deopotrivă de competente din punct de vedere teritorial aparține exclusiv reclamantului, deci nici instanței și nici pârâtului. Totodată, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 3 și art. 116 C. proc. civ., faptul că pârâta este o societate română cu sediul principal în Onești, Jud. Bacău și cu mai multe puncte de lucru în țară, printre care și un punct de lucru în București, Str. x A, precum și împrejurarea că prin contractul părților s-a prevăzut expres că, pentru pârâtă, adresa de lucru și de derulare a contractului este la același sediu din București, Str. x A. Instanța a mai reținut și că însăși convenția a fost semnată în București, iar, în fapt, față de actele dosarului, raporturile contractuale se desfășurau tot în București, nicidecum în Onești. Tot astfel, nici dispozițiile legale, dar nici clauzele contractuale, sub aspectul noțiunii de "locul de executare al contractului, nu fac vreo distincție sub aspectul identificării acestuia în funcție de tipul de obligație presupus neexecutat, respectiv, după cum acesta constă în plata unei sume de bani sau în prestarea unui serviciu ori după cum neexecutarea obligației contractuale este din culpa unuia sau altuia dintre cocontractanți. Altfel spus, și în lipsa unei mențiuni exprese în convenția părților, ar fi discutabil să existe mai multe locuri de executare a aceluiași contract, după cum neexecutarea incumbă uneia sau alteia dintre părți. Mai mult, într-un litigiu similar între aceleași părți și derivat din același contract, cu nr. x/26.10.2015, s-a apreciat că, în raport de alegerea reclamantei, revine instanțelor din București competența teritorială alternativă de soluționare. Pentru aceste motive, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, iar conform art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată cu soluționarea conflictului negativ de competență.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la 13.03.2020. Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău pentru următoarele considerente: Obiectul litigiului îl constituie acțiunea în pretenții a reclamantei A., o societate cu sediul social în statul Delaware din Statele Unite ale Americii privitoare la obligarea pârâtei S.C. B. S.A., societate românească cu sediul social principal în Onești, județul Bacău, la plata sumei de 2.818.893,75 USD, reprezentând comisionul de succes datorat de pârâtă în temeiul art. 5.3 din contractul nr. x/26.10.2015, precum și a penalităților de întârziere în cuantum de 105.708,52 USD. Așadar, se constată că reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în realizarea dreptului, patrimonială, prin care se urmărește valorificarea unui drept de creanță, situație în care, în speță, se aplică regula generală de drept comun în materia competenței teritoriale. Dispozițiile art. 107 C. proc. civ. instituie regula generală a competenței de drept comun din punct de vedere teritorial pentru judecata în primă instanță, în sensul că în absența unei norme contrare, instanța competentă este cea de la domiciliul/sediul pârâtului. De asemenea, conform art. 109 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta. Din acest punct de vedere, este indiferent, sub aspectul stabilirii competenței teritoriale, locul semnării contractului, iar dispozițiile art. 109 C. proc. civ. nu pot fi efectiv aplicate atâta vreme cât pârâta nu a acționat la încheierea sau executarea contractului prin dezmembrăminte. În cauză nu se poate reține o competență teritorială alternativă reglementată de art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. și nici incidența art. 116 C. proc. civ. Astfel, pentru a putea deveni incidente prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., este necesară determinarea, prin contract, a locului executării obligației, astfel că această determinare nu poate fi făcută pe cale deductivă de instanța care își verifică competența. Pe lângă activitatea contractuală, de acordare de consultanță în afaceri, al cărei loc de executare nu a fost stabilit, obligația specifică urmărită în litigiu, plata sumelor de bani reprezentând contravaloarea prestărilor și a comisioanelor nu este determinată în contract, sub aspectul locului executării. Este, de asemenea, indiferentă, pentru stabilirea competenței jurisdicționale, prevederea contractuală conform căreia notificările sau comunicările pot fi transmise pârâtei la adresa din București, Strada x nr. 44 A, deoarece această specificare nu echivalează locului executării prestațiilor contractuale, ci stabilește strict procedura de comunicare între părți. Pe cale de consecință, dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu pot fi atrase, astfel încât rămâne activă regula generală stabilită prin art. 107 C. proc. civ. Astfel, din coroborarea prevederilor art. 1.066 alin. (1), art. 1.071 alin. (1), art. 1.072 alin. (1), art. 1.088 C. civ. și art. 107 C. proc. civ., cu art. 2.638 C. civ., rezultă că litigiul este de competența Tribunalului Bacău, ca instanță în raza teritorială a căreia își are sediul pârâta, conform art. 107 C. proc. civ. Pentru considerentele arătate mai sus, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.