ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 520/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 29 octombrie 2018 sub nr. x/299/2018, reclamantul A a solicitat obligarea pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata despăgubirilor actualizate și la plata dobânzii legale penalizatoare reprezentând echivalentul prejudiciului suferit prin executarea cu întârziere a obligației de plată stabilită în sarcina acestora prin sentințe, începând cu sentința nr. 159 din 7 martie 2003 și până la achitarea integrală a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 165/2013, OG nr. 13/2001, art. 148 și urm. C. proc. civ., art. 1531, art. 1535, art. 2517, art. 2537, art. 2538 C. civ., recursul în interesul legii pronunțat în dosarul nr. x/2013. Prin sentința civilă nr. 1076 din 27 februarie 2019, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București - Secția de contencios administrativ. Prin sentința civilă nr. 281 din 18 iunie 2019, curtea de apel a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în baza prevederilor art. 35 din Legea 165/2013. Prin încheierea din 14.01.2020, Tribunalul București a dispus citarea în cauză a numitelor B și C, în calitate de moștenitoare ale reclamantului, având în vedere că, la 20 mai 2019, a survenit decesul acestuia.

Sentința pronunțată de tribunal: Prin sentința civilă nr.1093 din 1 iulie 2021, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele B și C (moștenitoare ale lui A), în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Decizia pronunțată de curtea de apel: Prin decizia civilă nr. 1782A din 28 noiembrie 2022, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamante împotriva sentinței civile nr.1093 din 1 iulie 2021, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. l782A din 28 noiembrie 2022, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamantele B și C (moștenitoare ale lui A).

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație si Justiție: Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 9 ianuarie 2024 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie. Prin rezoluția din 5 martie 2024 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Motivele de recurs: Recurentele-reclamante au solicitat casarea deciziei recurate în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulând următoarele critici, după prezentarea istoricului cauzei: În fundamentarea soluției de respingere a apelului, instanța de apel a reținut că nici Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, nici Ministerul Finanțelor nu au fost chemați în nume propriu în procesele care au avut ca finalitate emiterea titlului de despăgubire, ci numai Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (fosta CCSD). Totuși, hotărârile au fost pronunțate împotriva Statului Român, care la momentul respectiv era reprezentat de CCSD (a se vedea sentința civilă 93 din 14 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești modificată prin decizia civilă nr. 957 din 23 februarie 2012 a ICCJ), iar CCSD, conform legii în vigoare la momentul pronunțării acestor hotărâri era parte a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Instanța de apel a considerat că litigiul este guvernat de Legea nr. 165/2013, aplicând principiul tempus regit actum, pe care nu 1-a aplicat însă și la stabilirea valorii despăgubirilor. Prezenta acțiune nu reprezintă o contestație împotriva titlului de despăgubire nr. 20 din 27 iunie 2013 și nici a modalității în care s-a făcut plata tranșelor. Legea nr. 165/2013 intervine numai în ceea ce privește emiterea titlului de despăgubire și a titlurilor de plată corespunzătoare. Titlul de despăgubire a fost emis în baza unor hotărâri judecătorești menționate în preambulul acestuia, astfel că modalitatea de calcul a despăgubirilor a avut ca temei Legea nr. 10/2001. Despăgubirile nu au fost calculate conform art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, text normativ reținut de instanțele de fond. Pe de altă parte, au învederat că deși legile speciale aplicabile la momentul stabilirii despăgubirii sunt Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, aplicând principiul tempus regit actum, în momentul de față cei care răspund pentru aplicarea greșită și întârzierea intenționată în recunoașterea drepturilor lor sunt intimații-pârâți, ca reprezentanți ai Statului Român și continuatori ai celor obligați să aducă la îndeplinire hotărârile judecătorești. Mai mult, au mai arătat că niciunul dintre intimații-pârâți nu au ridicat în fața instanțelor de fond excepția lipsei calității procesuale pasive, considerând că pot sta în judecată în litigiul pendinte. Toată corespondența și răspunsurile la petițiile înaintate de autorul recurenților sunt emise și însușite prin semnătură de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Executarea unei hotărâri judecătorești este parte a procesului civil, debitorul ei fiind Statul Român prin instituțiile sale, astfel că aceasta trebuie să aducă la îndeplinire exact și de îndată conținutul său. Aplicarea Legii nr. 165/2013 unei cauze soluționate pe baza unei evaluări făcute încă din 2006 înseamnă a da forță de retroactivare legii, lucru neacceptat în prezentul dosar, având în vedere obiectul său. Nici măcar la 23 februarie 2012, data pronunțării deciziei nr. 957/2012 de către Înalta Curte, prin care a fost obligat Statul Român să emită o decizie pentru imobilul demolat, Legea nr. 163/2013 nu era în vigoare. Din aceste considerente, față de solicitarea autorului recurenților de obligare a pârâtelor la plata dobânzilor penalizatoare și a inflației, care presupune, în esență, o actualizare a despăgubirilor cât mai aproape de data efectivă a plăților, au concluzionat că instanțele de fond ar fi trebuit să aibă în vedere texte de lege precum: art. 4 și art. 5 C. civ. (1), art. 11 și art. 148 alin. (2) din Constituție, art. 17 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Repunerea integrală în situația anterioară este unul dintre principiile de drept care reglementează repararea pagubei, în sensul că paguba trebuie reparată în așa fel încât păgubitul să fie adus în situația anterioară, principiu care a fost cu desăvârșire ignorant de către instanțele de fond. Astfel, în plus față de recunoașterea dreptului la respectarea bunurilor, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanțele de fond ar fi trebuit să se raporteze la jurisprudența CEDO în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor pentru persoanele îndreptățite. Potrivit Hotărârii pronunțate în Cauza Ana Ionescu și alții împotriva României, ce a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 816 din 8 octombrie 2019, Curtea europeană a constatat faptul că legea specială în materie, în forma sa în vigoare la respectivul moment, nu asigură un remediu eficient pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist. Astfel, în ceea ce privește prejudiciul material Curtea a reținut că: „în circumstanțele cauzei respective, restituirea proprietăților în discuție va pune reclamanta, pe cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1. In lipsa unei asemenea restituiri din partea statului pârât, Curtea reține că acesta trebuie să plătească reclamantelor, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare cu valoarea ACTUALA a proprietăților" (par. 38 si 39). Aceasta hotărâre CEDO a fost urmată de altele similare: Dimitrie Dan Popescu și alții împotriva României și Komaromi și Nagy împotriva României. Curtea europeană și-a menținut raționamentul de a acorda reclamantelor o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a proprietăților și în hotărârile sale mai recente: Konya și alții împotriva României (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 481 din 10 mai 2021) si Văleanu și alții împotriva României (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 569 din 22 iunie 2023), spețe în care au fost avute în vedere rapoarte de expertiză realizate de experți autorizați, fie ai Ministerului Justiției sau membri ai Asociației Naționale a Evaluatorilor (ANEVAR). Rapoartele de expertiză au estimat valoarea de piață a proprietăților pretinse după vizitarea acestora (experții reclamantelor), utilizând criteriile definite de OUG nr. 9/2008, care stabilește chiriile proprietăților de stat, standardele și recomandările stabilite de Asociația Națională a Evaluatorilor (ANEVAR) și Standardele Internaționale de Evaluare (IVS). Curtea europeană a insistat pe valoarea actualizată, reținând că: „Această neexecutare prelungită a deciziilor adoptate de instanțele judecătorești și lipsa unui recurs efectiv în această privință au dus la impunerea reclamantelor a unei poveri individuale excesive." Chiar printr-o modificare adusă Legii nr. 165/2013, respectiv OUG nr. 72/2020, publicată în M.Of. nr. 412 din 19 mai 2020, prin art. 4 (text de lege rămas în vigoare după abrogarea parțială a OUG prin Legea nr. 219/2020) se prevede actualizarea despăgubirilor cu indicele de creștere a prețurilor de consum pentru perioada mai 2013 - data emiterii deciziei CNCI. In preambulul acestei ordonanțe se pune accent tocmai pe inechitățile la stabilirea despăgubirilor pentru foștii proprietari. Pentru aceste motive, au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii atacate, cu obligarea intimatelor-pârâte, în solidar, la plata sumei de 116.693,39 lei, așa cum este stabilită în raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul contabil D. Această sumă reprezintă cumulul între dobânda penalizatoare (74.720,18 lei) și actualizarea cu rata inflației (41,973,32 lei). De asemenea, au solicitat obligarea intimatelor-pârâte la plata tuturor cheltuielilor de judecat ocazionate de acest proces, în toate cele trei faze ale sale. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză: Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-pârâți Ministerul Finanțelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la 22 martie 2024. Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinare.

Procedura de filtru: În aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, analizat în complet de filtru la 8 octombrie 2024. În cuprinsul raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, s-a reținut că partea are deschisă calea de atac a recursului, recursul este scutit de plata taxei de timbru, criticile formulate prin recursul declarat de recurentele-reclamante pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Raportul a fost comunicat părților la 21-22 octombrie 2024. Nu a fost transmis instanței punct de vedere la raport. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, a fost stabilit termen la 4 martie 2025, în complet de filtru, fără citarea părților, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra admisibilității recursului. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând hotărârea atacată prin filtrul criticilor formulate, se constată că recursul nu este fondat. Astfel, se observă că, în fața instanțelor de fond, reclamantul și-a întemeiat pretențiile – anume, plata echivalentului actualizării despăgubirilor și a dobânzilor începând cu data sentinței civile nr. 159/7.03.2003 și până la momentul achitării integrale a sumelor datorate cu titlul de despăgubiri – pe prevederile legilor reparatorii, respectiv Legea nr.10/2001, Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 165/2013, pe prevederile OG 13/2011 referitoare la dobânda legală remuneratorie și penalizatoare, pe cele ale art. 1531 C. civ. referitor la repararea integrală a prejudiciului, art. 1535 C. civ. referitor la daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești, precum și pe cele ale art. 2517, 2537 și 2538 C. civ. referitoare la termenul de prescripție. Instanțele fondului au analizat pretențiile formulate în cadrul acestor temeiuri (causa debendi) ale cererii de chemare în judecată, pentru ca apoi, direct în recurs, reclamantul să vină, alături de anumite critici punctuale la adresa deciziei din apel, cu temeiuri noi, deduse din jurisprudența Curții EDO, fapt inadmisibil în condițiile în care prevederile art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ., aplicabile și în faza recursului potrivit art. 494 C. proc. civ., nu permit schimbarea cauzei acțiunii direct în calea de atac. Revenind la criticile concrete formulate la adresa deciziei atacate, se observă că, în esență, instanța de apel a reținut că, în urma desfășurării procedurii de obținere a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și de legile ulterioare ce au reglementat etapa a doua, privitoare la stabilirea întinderii și plata despăgubirilor, anume Legile nr. 247/2005 și nr. 165/2013, reclamantului i-a fost recunoscut de către instanța supremă, prin decizia nr. 957/23.02.2012, dreptul de a i se emite de către fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor titlul de despăgubire pentru valoarea din raportul de expertiză parte integrantă a dispoziției primarului, așa cum a cerut reclamantul, iar nu conform evaluării inferioare făcute de CCSD. După expirarea suspendării de cca un an și două luni a emiterii titlurilor de despăgubire, dispusă prin OUG nr.4/2012 în vederea consolidării legislației privitoare la acordarea reparațiilor cuvenite foștilor proprietari, la scurt timp reclamantului i s-a emis de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor – ce a preluat rolul fostei CCSD conform art. 41 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 – titlul de despăgubire pentru suma recunoscută în instanță, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a emis titlul de plată, iar pârâtul Ministerul Finanțelor a efectuat plata celor cinci tranșe egale, potrivit art. 41 din Legea nr. 165/2013. În acest context, în care valoarea finală a despăgubirilor cuvenite a fost stabilită judecătorește, în anul 2012, în cuantumul solicitat de reclamant, suspendarea temporară pentru un an a emiterii titlului de despăgubire a fost stabilită prin lege, iar compensațiile bănești au fost apoi plătite în tranșele și la scadențele stabilite potrivit legii speciale – Legea nr. 165/2013 – nu se pune problema datorării de daune moratorii, întrucât nu s-a întârziat la plata sumei stabilite, odată ce aceasta a devenit certă. Pentru perioada anterioară deciziei judecătorești care a stabilit finalmente întinderea despăgubirilor datorate, nu se poate vorbi despre întârziere în plata acestora, pentru că nefiind stabilite, aveau caracter incert. În realitate, recurenții-reclamanți par a fi nemulțumiți, retroactiv, de nivelul despăgubirilor, considerând că valoarea acestora trebuia să fie actualizată începând cu anul 2003 și adăugate și dobânzi; dacă dobânzile nu pot fi acordate cât timp despăgubirile nu dobândiseră caracter cert (nu fuseseră stabilite) și nu erau nici scadente, actualizarea întinderii despăgubirii putea fi discutată cel mult în timpul procesului vizând stabilirea existenței și întinderii lor. Odată stabilită definitiv întinderea despăgubirilor la care autorul reclamanților era îndreptățit, această întindere nu mai poate fi rediscutată, nici măcar din perspectiva unei actualizări. Totodată, se poate observa și că, prin jurisprudența Curții EDO invocată de recurenți – și care privește, în realitate, alte ipoteze decât cea în care se află reclamanții, respectiv cea a persoanelor cărora li s-a recunoscut judecătorește dreptul la redobândirea proprietății și posesiei unui ”bun” în înțeles CEDO, care le fusese naționalizat și pe care nu l-au putut recupera, fiind îndreptățite la o indemnizare – reclamantul tinde, în realitate, să repună în discuție cuantumul despăgubirilor la care era îndreptățit, ceea ce nu mai poate face în acest moment. Paragrafele 38 și 39 invocate din Hotărârea Ana Ionescu și alții împotriva României – ”(...) în circumstanțele cauzei, restituirea proprietăților în discuție va pune reclamanții, pe cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1. În lipsa unei asemenea restituiri din partea statului pârât, Curtea reține că acesta trebuie să plătească reclamanților, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a proprietăților” – se referă la stabilirea despăgubirilor cuvenite persoanelor aflate în ipoteza respectivă, dar nu se referă la reevaluarea unor despăgubiri obținute deja judecătorește, printr-o decizie definitivă, de către autorul reclamanților. Toate aceste nemulțumiri legate de cuantumul despăgubirilor trebuia să fie valorificate în procesele privitoare la stabilirea despăgubirilor; ce s-a stabilit judecătorește în anul 2012 reprezintă suma la care reclamanții erau îndreptățiți la acel moment, iar această sumă a fost plătită, ulterior, în termenele, tranșele și scadențele prevăzute în legislația specială, astfel că nu lasă loc unor daune moratorii, de vreme ce nu a existat întârziere la plată, și nici unei actualizări a sumelor prevăzute în titlul de despăgubire, pe care legea nu o prevede. Din această perspectivă, devin irelevante criticile referitoare la acea parte a considerentelor deciziei din apel care evocă împrejurarea că nu pârâții din cauza de față au figurat ca debitori ai obligațiilor stabilite în primele procese. Chiar acceptând responsabilitatea acestora în calitate de succesori ai fostei CCSD (dar nu și în privința pârâtei din prima etapă a procedurii de verificare și acordare a reparațiilor, respectiv Primăria com. Valea Călugărească), considerentele substanțiale care fac nefondate pretențiile – și pe care le-a evocat, oricum, și instanța de apel, rămân pe deplin valabile. În concluzie, față de cele mai sus arătate, în baza art. 496 C. proc. civ. va fi respins recursul ca nefondat.