ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2299/2024

Ședința publică din data de 29 octombrie 2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 24 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună anularea deciziei de validare parțială nr. 5287/12.09.2018 emisă de pârâtă și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 8 din Legea nr. 164/2014.

Prin sentința civilă nr. 378 din 27 februarie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de către reclamantul A..

Prin decizia nr. 1738A din 14 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Cauza a fost reînregistrată la data de 10 februarie 2020, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2018*.

Al doilea ciclu procesual

În data de 19 martie 2020 a formulat cerere de intervenție principală B., prin care a solicitat anularea deciziei de validare parțială nr. 5287/12.09.2018 emisă de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

La termenul de judecată din data de 03 noiembrie 2020, tribunalul a luat act de faptul că a intervenit decesul petentei B., cererea de intervenție fiind continuată de moștenitoarea acesteia, C.. De asemenea, instanța a încuviințat în principiu cererea de intervenție principală formulată de petenta C. și a dispus introducerea acesteia în cauză, în calitate de intervenientă.

Prin sentința civilă nr. 26 din 07 ianuarie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul A. și cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenienta C., ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 408A din 22 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 26/07.01.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca nefondat, a admis apelul formulat de intervenienta C. împotriva aceleiași sentințe și împotriva încheierii din 03 noiembrie 2020, a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a respins excepția tardivității și excepția autorității de lucru judecat, invocată de intervenientă, ca neîntemeiate și a păstratat, în rest, sentința civilă apelată.

Prin decizia nr. 2200 din 16 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de intervenienta C. împotriva deciziei civile nr. 408A din 22 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a admis cererea formulată de intervenienta C. și a dispus restituirea către aceasta a taxei judiciare de timbru în cuantum 100 RON, achitată cu chitanța emisă la 09.06.2022, aflată la dosar.

Împotriva deciziei civile nr. 2200 din 16 noiembrie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a declarat contestație în anulare intervenienta C., solicitând admiterea contestației, anularea parțială a deciziei atacate și, pe fond, admiterea recursul său, casarea hotărârii atacate și, rejudecând, să fie admisă cererea formulată de reclamantă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea căii extraordinare de atac, cu privire la incidența art. 503 alin. (2) C. proc. civ., contestatoarea a arătat, în esență, următoarele:

Sub un prim aspect, contestatoarea a învederat că decizia contestată a fost redactată la un interval de 8 luni de la pronunțarea soluției, ceea ce demonstrează o eludare a prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 care obligă instanța să procedeze la redactarea hotărârii pronunțate în termen de 30 de zile de la pronunțare

În continuare, contestatoarea a expus parcursul procesual al litigiilor care au făcut obiectul dosarelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești (dosarul nr. x/2017, înregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal și dosarul nr. x/2018 înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă) și a susținut existența unor pretense abateri disciplinare ale magistraților învestiți cu soluționarea acestor cauze din perspectiva exercitării cu rea credință a atribuțiilor de serviciu concretizat prin "lipsa totală a motivării", "motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură a afecta prestigiul justiției sau demnitatea funcției de judecător sau procuror.

În argumentarea motivului de contestație în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., contestatoarea a arătat că la momentul pronunțării celor trei hotărâri judecătorești de către instanțele de fond, apel, și de recurs, dar și la data emiterii deciziilor emise de pârâta ANRP, la dosar, existau înscrisuri întocmite de către Comisia mixtă româno bulgară în anul 1940 în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 07 septembrie 1940, din care rezultă averea pe care o deținea D., autorul contestatoarei, documente de care instanța de judecată și nici pârâta nu au ținut cont la pronunțarea hotărârilor judecătorești și la emiterea deciziei contestate.

Atitudinea instanței care, în rejudecare, "a refuzat" să facă referire la documentele aflate la dosarul cauzei și care probau atât dreptul de proprietate al autorilor contestatoarei asupra imobilelor cât și valoarea acestora, dovedesc abaterile magistraților de la îndatoririle de serviciu.

În cuprinsul sentinței pronunțate de tribunal, nu se reține și nu se oferă dezlegări excepțiilor tardivității emiterii deciziei de validare parțială nr. 5287 din 12.09.2018 și autorității de lucru judecat, ambele invocate prin cererea de intervenție, în condițiile în care dispozițiile art. 137 alin. (1) din C. proc. civ. obligau instanța să se pronunțe, prioritar, asupra acestor chestiuni.

În rejudecare, instanța a procedat la o preluare întru totul, în cuprinsul considerentelor, a motivării primei instanțe, respectiv a sentinței civile nr. 378 din 27.02.2019, ceea ce demonstrează abateri de la obligațiile ce le revin magistraților conform legii de organizare și care afectează prestigiul justiției.

În rejudecare, instanța nu a mai procedat la punerea în discuția părților a excepției puterii de lucru judecat, și, în mod nelegal și netemeinic, a dat dezlegare acestei chestiuni prin considerentele deciziei, nesocotind astfel dreptul la apărare al părților, dreptul la un process echitabil și principiul contradictorialității.

În mod nelegal, instanța de apel a reținut că pârâtei nu i-a fost transmisă hotărârea nr. 4095 din 13.01.2011 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, în condițiile în care, la dosarul cauzei, există dovada că la 10 februarie 2011 această hotărâre, împreună cu documentația atașată acesteia, a fost comunicată fiind înregistrată sub nr. x la 10 februarie 2011, ceea ce a condus la pronunțarea unei soluții nedrepte, de obligare la restituirea sumei acordate.

În mod greșit se reține de către instanța de apel că nu a reprezentat o încălcare a obligației de a motiva soluția adoptată de tribunal. De asemenea, în mod nelegal, se reține de către instanța de apel că hotărârea nr. 4095 din 13.01.2011 emisă de Comisia Municipiului București nu a fost repusă în ființă de către Curtea de apel Constanța care a dispus emiterea unei noi decizii de validare/invalidare.

Completurile de judecată care au participat la pronunțarea celor trei hotărâri judecătorești în fond, apel și recurs "au urmărit, cu intenție, încălcarea voită a normelor de drept material și procesual, cu scopul de a păstra validitatea deciziei emise de pârâtă.

Motivarea deciziei curții de apel este una confuză, având în vedere modalitatea "părtinitoare" în care instanța a procedat la analiza cererilor și a susținerilor părților expuse în etapele procesuale anterioare, validând, în mod nelegal, un raționament juridic care nu a ținut cont de înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Astfel, în mod nelegal, se reține că valoarea bunurilor dobândite în România, în cuantum de 463411,34 RON, este mai mare decât cea a bunurilor abandonate statului bulgar, în contextul în care evaluarea acestora a fost efectuată de către Comisia mixtă româno-bulgară, așa cum reiese din dovezile aflate la dosarul cauzei.

Înscrisurile atașate cererii de intervenție, reprezentate de raportul tehnic de evaluare, referatul privind calculul compensațiilor pentru clădirile și construcțiile cu destinație de locuințe, evaluarea terenului aferent suprafeței de 1000 mp, fișa tehnică pentru calculul sumei de 40638 RON, evaluarea anexelor locuințelor prin care s-a calculat valoarea de 328,81 RON, referatul privind calculul compensațiilor pentru terenurile agricole și recoltele pentru care s-a stabilit o valoare de 124907,33 RON, nu au fost avute în vedere de către pârâtă la emiterea deciziei contestate.

De asemenea, Comisia Municipiului București, pe baza documentelor care făceau dovada dreptului de proprietate a bunurilor deținite de E., a stabilit, în mod argumentat, valoarea bunurilor abandonate în Bulgaria la suma de 373236,18 RON, iar prin art. 2 al hotărârii nr. 4095 din 13 ainuarie 2011 se prezintă, în mod detaliat, componența acestei sume, chestiune care nu a fost contestată de către pârâtă.

La dosarul cauzei, au fost depuse mai multe hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile, reprezentate de încheierea din 05 noiembrie 202 pronunțată în dosarul nr. x/2012 prin care a fost încuviințată executarea silită a hotărârii nr. 4095 din 13 ianuarie 2011 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, sentința civilă nr. 13394 din 03 decembrie 2014 pronunțată în dosarul nr. x/2012 prin care a fost constatată perimarea cererii de chemare în judecată, sentința civilă nr. 9874 din 15 octombrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulate de ANRP prin care se solicita întoarcerea executării silite, hotărâri care nu au fost avute în vedere nici de către pârâtă și nici de către completurile de judecată care au soluționat pricina în fond, apel și recurs, și care au avut ca efect " încurajarea practicilor nelegale ale pârâtei de a emite decizile de invalidare sau de validare parțială, după voia sa".

Fără a ține seama "de justețea și corectitudinea hotărârii nr. 4095 din 13 ianuarie 2011 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998", în mod greșit instanța de recurs a reținut că " acțiunea a fost admisă pentru că nu există un calcul realizat de către pârâtă", că " tocmai de aceea Curtea de Apel Constanța nu a reținut că valoarea bunurilor acordate în România ar fi mai mică", fiind astfel, în contradicție cu conținutul cererii de recurs formulate împotriva sentinței civile nr. 1758 la 26 octombrie 2017 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2017, în care pârâta nu a combătut susținerile contestatoarei, neformulând nicio critică în această privință.

În mod greșit, se reține de către instanța de recurs că "nu se verifică faptul că instanța de apel a preluat punctul de vedere exprimat de tribunal cu privire la puterea de lucru judecat, ceea ce nu echivalează cu o lipsă a motivării, fiind arătat motivul pentru care a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat".

În privința soluției pronunțate în legătură cu excepția tardivității, "în mod fals și nereal" se reține prin decizia din recurs că hotărârea curții de apel cuprinde în considerente sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, neexistând considerente contradictorii, iar pretinsele afirmații contradictorii nu fac altceva decât să întărească și să sprijine soluția pronunțată.

La 08 octombrie 2024, intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă, în considerarea faptului că aspectele invocate prin cererea de contestație în anulare vizează fondul cererii deduse judecății, aprecierea probatoriului și modul de aplicare și interpretare a normelor de drept material, chestiuni care exceed controlului în cadrul acestei căi extraordinare de atac.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând contestația în anulare în raport cu criticile formulate și cu prevederile art. 503 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prioritar examinării admisibilității contestației în anulare, Înalta Curte constată că în susținerea căii de atac, contestatoarea C. a făcut ample referiri la pretinse abateri disciplinare și nerespectări ale îndatoririlor de serviciu ce le revin magistraților în cadrul funcției pe care o exercită în condițiile Legii nr. 304/2002, inclusiv în ceea ce privește obligația ce le revine de a redacta o hotărâre judecătorească în termenul defipt de lege.

În privința acestor chestiuni, Înalta Curte reține că exced cadrului procesual dedus judecății.

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, a cărei exercitare este supusă unor condiții limitativ stabilite prin lege, respectiv prin dispozițiile art. 503 C. proc. civ. care au următorul conținut:

"(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

(3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs".

Din economia normelor juridice enunțate reiese că hotărârile susceptibile a fi atacate cu contestație în anulare sunt hotărâri definitive, respectiv: fie hotărâri pronunțate de instanțe de recurs, fie hotărâri care au fost pronunțate de instanțele de apel și în privința cărora nu este deschisă prin lege calea de atac a recursului.

Trebuie subliniat că o însușire definitorie a hotărârilor judecătorești definitive este aceea că ele au autoritate de lucru judecat, bucurându-se astfel de prezumția de adevăr și incontestabilitate.

În lumina prevederilor art. 430 alin. (1) și a art. 431 din C. proc. civ., soluția conținută de o hotărâre intrată sub autoritatea de lucru judecat este considerată a exprima adevărul, astfel încât aceeași cauză nu va mai putea fi judecată încă o dată de o instanță, asigurându-se prin aceasta, de principiu, siguranța circuitului civil și respectarea dreptului pronunțat de către un judecător.

Deschizându-se posibilitatea retractării unor hotărâri judecătorești definitive, prin reglementarea căii de atac extraordinare a contestației în anulare, motivele concret și limitativ stabilite de lege care permit un atare demers trebuie privite ca unele de strictă interpretare și aplicare, ele având caracter de excepție. Motivele de exercitare a contestației în anulare nu pot fi extinse - pe cale de analogie - la alte situații decât cele explicit prevăzute în norma legală pentru că o astfel de extindere ar avea drept consecință nesocotirea autorității de lucru judecat a hotărârii atacate, și implicit afectarea siguranței circuitului civil.

Un alt reper necesar a fi avut în vedere este principiul legalității căilor de atac, principiu care își găsește expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. în termenii următori "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei". Această reglementare reflectă imperativul respectării condițiilor prevăzute de lege pentru exercitarea unei căi de atac, imperativ în raport de care orice persoană care înțelege să exercite un asemenea demers trebuie să își fundamenteze cererea (de exercitare a căii de atac) pe motive care se circumscriu riguros exigențelor legale care reglementează materia respectivă:

În sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. care constituie temeiul de drept al cererii pendinte, noțiunea de greșeală materială reprezintă o greșeală de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință pronunțarea unei soluții eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția respectivă.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, întrucât este vorba de un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată, anume, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale, de stabilire a caracterului subsumabil prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. a criticilor formulate sau de rezolvare a unui incident procedural.

Prin consacrarea acestui motiv de contestație în anulare se urmărește îndreptarea unor erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, anume respingerea în mod greșit a recursului ca tardiv declarat, anularea în mod greșit a recursului ca netimbrat ori ca declarat de o persoană fără calitate de reprezentant, aspecte pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului, a memoriului de recurs sau reaprecierea probelor.

Or, prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac, contestatoarea C. deduce judecății aspecte care țin de fondul litigiului în care s-a pronunțat hotărârea contestată privind dezlegarea dată de instanța de recurs criticilor formulate în legătură cu excepția tardivității invocată în cauză, reproșând faptul că aceasta nu a analizat criticile prezentate în concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, prin care a atras atenția asupra încălcării legii de către instanța de fond cu ocazia soluționării acestei excepții, dar și cu privire la dezlegarea dată excepției autorității de lucru judecat, arătând că instanța de recurs, în mod greșit, a apreciat că instanța de apel nu a reluat punctul de vedere exprimat de prima instanță de fond cu privire la efectul negativ și pozitiv al autorității de lucru judecat, în contextul în care intimata ANRP și-a însușit dispozitivul și considerentele deciziei civile nr. 941/02.07.2018, hotărâre ce are caracter definitiv ca urmare a faptului că pârâta nu a exercitat căile de atac împotriva acestei decizii.

Astfel, contestatoarea apreciază ca fiind o greșeală materială a instanței de recurs împrejurarea că la momentul pronunțării celor trei hotărâri judecătorești, de către instanțele de fond, apel, și de recurs, dar și la data emiterii deciziilor emise de pârâta ANRP, la dosar, existau înscrisuri întocmite de către Comisia mixtă româno-bulgară în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 07 septembrie 1940, din care rezultă valoarea imobilelor pe care D. le deținea, documente de care nici instanțele de judecată, și nici pârâta, nu au ținut cont la pronunțarea hotărârilor judecătorești și la emiterea deciziei contestate. În acest sens, a criticat decizia din recurs din perspectiva în care deși au fost atașate cererii de intervenție, raportul tehnic de evaluare, referatul privind calculul compensațiilor pentru clădirile și construcțiile cu destinație de locuințe, evaluarea terenului aferent suprafeței de 1000 mp, fișa tehnică pentru calculul sumei de 40638 RON, evaluarea anexelor locuințelor prin care s-a calculate valoarea de 328,81 RON, referatul privind calculul compensațiilor pentru terenurile agricole și recoltele pentru care s-a stabilit o valoare de 124907,33 RON, acestea nu au fost analizate și nici nu au fost avute în vedere în soluționarea cauzei.

În această privință, a susținut că "valoarea bunurilor abandonate în Bulgaria a fost stabilită de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, pe baza documentelor care făceau dovada dreptului de proprietate a bunurilor deținute de E., la suma de 373236,18 RON, iar art. 2 al hotărârii nr. 4095 din 13 ianuarie 2011 prezintă, în mod detaliat, componența acestei sume", instanțele de judecată ignorând "justețea și corectitudinea" hotărârii nr. 4095 din 13 ianuarie 2011 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.

Totodată, a mai arătat că, în mod greșit, instanța de recurs a reținut că acțiunea a fost admisă pentru că nu există un calcul realizat de către pârâtă", și că "tocmai de aceea Curtea de Apel Constanța nu a reținut că valoarea bunurilor acordate în România ar fi mai mică".

De asemenea, a reproșat instanței de recurs faptul că a reținut în mod greșit că, în cauză, nu se verifică faptul că instanța de apel a preluat punctul de vedere exprimat de tribunal cu privire la puterea de lucru judecat, ceea ce nu echivalează cu o lipsă a motivării, fiind arătat motivul pentru care a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat", respectiv că "în mod fals și nereal" se reține că hotărârea curții de apel cuprinde în considerente sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, neexistând considerente contradictorii, iar pretinsele afirmații contradictorii nu fac altceva decât să întărească și să sprijine soluția pronunțată.

A mai criticat decizia contestată și din perspectiva în care, deși a invocat, prin motivele de recurs, o necercetare a fondului cauzei care a survenit din faptul că instanța de apel nu a analizat probele și precizările părților prin care s-a arătat că valoarea bunurilor primite în România, de către autorul acestora, nu o depășește pe cea a bunurilor abandonate în Bulgaria, astfel încât reținerea instanțelor de fond în sensul că aceștia ar fi avut dreptul la compensații bănești în cuantum de doar 12.725,26 RON nu ar fi temeinică și legală, instanța de recurs a reținut că aceste chestiuni privesc exclusiv cadrul factual și tind la o reevaluare a probatoriului care excede analizei în calea extraordinară de atac a recursului, având natura unor critici de netemeinicie, examinarea soluției instanței de apel fiind limitată doar la aspectele ce privesc legalitatea acesteia, iar nu la înseși faptele cauzei, a căror existență și apreciere aparțin puterii suverane a instanțelor fondului, critica formulată nu poate fi primită.

Înalta Curte reține că aceste chestiuni nu se circumscriu niciunui motiv de contestație în anulare, întrucât vizează strict modalitatea de interpretare și aplicare, de către instanța de recurs, a regulilor procedurale aplicabile căii extraordinare de atac formulate prin raportare la conținutul concret al cererii de recurs, în considerarea prerogativei legale de a statua dacă susținerile cu care a fost învestită sunt subsumabile motivelor de casare invocate sau reprezintă simple afirmații negrefate pe considerentele actului jurisdicțional atacat, respectiv aspecte de netemeinicie (precum cele privind administrarea și interpretarea probatoriilor), care nu sunt apte a învesti legal instanța de recurs.

Astfel fiind, revine instanței de recurs, ca în urma propriei analize a criticilor formulate, să rețină doar aspectele de nelegalitate ce privesc dezlegările instanței de apel și să înlăture, în consecință, acele susțineri nesubsumabile motivelor de casare expres prevăzute de lege.

Chiar dacă partea indică un anume motiv de recurs, în situația în care argumentele expuse nu conturează un veritabil aspect de nelegalitate, acestea nu vor putea fi analizate, ceea ce, însă, nu deschide calea de atac a contestației în anulare pentru asemenea situații, întrucât dezacordul părții cu privire la soluția pronunțată nu se circumscrie motivelor expres și limitativ prevăzute de lege într-o asemenea procedură judiciară.

În realitate, contestatoarea supune analizei nu o greșeală materială în accepțiunea art. 503 C. proc. civ., ci presupuse greșeli de judecată, chestiuni ce nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare, deoarece această cale nu poate fi utilizată în vederea reformării deciziei atacate.

Înalta Curte reține că motivarea în fapt a contestației în anulare vizează nemulțumiri legate de modul de soluționare de către instanțe a cererilor cu care acestea au fost învestite, reiterează probleme ce țin de fondul litigiului, și își exprimă dezacordul față de soluțiile instanțelor anterioare, rezultând cu evidență și din modalitatea de motivare a căii extraordinare de atac a contestației în anulare că nu se dorește altceva decât o repunere în discuție și o nouă analiză judiciară a apărărilor sale, aspect ce apare ca inadmisibil.

Rezultă, astfel, că motivele despre care contestatoarea susține că sunt cele ale unei contestații în anulare, nu se subsumează ipotezei prevăzute de art. 503 alin. (2) C. proc. civ., ci reprezintă nemulțumiri legate de soluția pronunțată de instanța de recurs prin care se reiterează, practic, aspecte ce au făcut obiect de analiză în calea de atac a recursului și asupra cărora s-a statuat în mod definitiv.

Or, contestația în anulare nu poate fi convertită într-un "recurs la recurs", astfel cum tinde contestatoarea.

Cele mai sus expuse sunt în acord și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) care, în jurisprudența sa, a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei, contestația în anulare neputând avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuind să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, neregăsite în speță, în acord cu cele arătate anterior.

Astfel, în cauza S. C. proc. civ. S.R.L. c. României, instanța europeană a reținut că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) al Convenției Europene a Drepturilor Omului, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului acesteia, care stabilește preeminența dreptului ca element comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care dispune, printre altele, ca soluția pe care instanța o pronunță în mod definitiv în orice litigiu să nu mai fie contestată și repusă pe rol. Controlul judiciar nu trebuie să devină un recurs/apel deghizat și simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra obiectului cauzei nu este un motiv suficient pentru a o rejudeca. Se poate deroga de la acest principiu numai când motive substanțiale și imperioase o cer (cauza CEDO Riabykh c. Rusiei).

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea C. împotriva deciziei civile nr. 2200 din 16 noiembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018.

PENRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea C. împotriva deciziei civile nr. 2200 din 16 noiembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2024.