ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 25/2026

Pretenția dedusă judecății Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 6 septembrie 2019, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, anularea deciziei nr. 5729 din 24 iulie 2019, prin care s-a validat hotărârea nr. 2224/05.06.2018 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București, precum și obligarea pârâtei să emită o nouă decizie, prin care să acorde compensații bănești pentru bunurile abandonate de foștii proprietari G. și H. în Basarabia.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 142 din 14 februarie 2024, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins contestația, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, reclamanții au declarat apel principal, iar pârâta a formulat apel incident. Prin decizia civilă nr. 370 din 4 aprilie, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul principal, a admis apelul incident și a înlăturat considerentele din sentință privitoare la dovada refugiului.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 25 iunie 2025, au declarat recurs reclamanții, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare. Recurenții-reclamanți au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținând că decizia cuprinde considerente contradictorii, întrucât, deși instanța de apel a reținut că dreptul de proprietate asupra bunurilor menționate în adeverința eliberată de Arhivele Regionale din Cernăuți a fost dovedit, totuși a respins apelul principal și a menținut considerentele sentinței referitoare la lipsa dovezii dreptului de proprietate. Recurenții-reclamanți au mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material, sens în care au învederat următoarele: Instanța de apel a aplicat eronat art. 1 din Legea nr. 290/2003, întrucât s-a făcut dovada pierderii definitive a bunurilor deținute de autori în localitatea Igești, județul I., ca efect direct al celui de-al Doilea Război Mondial. Condiția dovedirii refugiului nu este impusă de Legea nr. 290/2003, care se referă doar la pierderea bunurilor, ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de Pace din 1947. Nici Legea nr. 290/2003, nici Legea nr. 164/2014 nu prevede existența unor înscrisuri anume cu care se poate face dovada refugiului, iar nota internă emisă de A.N.R.P. nu poate avea decât caracter orientativ. Acesta este și motivul pentru care art. 4 și art. 5 din H.G. nr. 1120/2006 prevede că, în lipsa actelor doveditoare certificate de autorități, în situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, solicitanții pot apela, pentru dovedirea refugiului, la declarația autentificată a petenților și la declarația a cel puțin doi martori. Imposibilitatea se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondentei purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Moldova. Autoarea H. s-a refugiat în august 1944, împreună cu cei patru copii, pierzând accesul la bunurile imobile, fapt dovedit prin corespondența cu instituțiile abilitate, declarațiile descendenților foștilor proprietari și declarațiile autentificate a doi martori. Totodată, împrejurarea că H. s-a căsătorit, în mai 1945, în raionul Snagov, astfel cum rezultă din certificatul de căsătorie nr. x din 18 octombrie 1951, atestă existența acestor persoane în România. Nu poate fi ignorată hotărârea nr. 11816/11357 din 16 aprilie 2004, care atestă că F. se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, confirmând că s-a refugiat în România în august 1944. Se poate prezuma, având în vedere vârsta acestuia la data refugiului (7 ani), că nu era singur la momentul refugiului, ci împreună cu mama lui și cu restul familiei. Nu în ultimul rând, sentința civilă nr. 7702/2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr. x/2018, prin care a fost declarată moartea lui G., atestă existența unor situații istorice deosebite în care s-a petrecut dispariția lui G., tocmai în timpul refugiului familiei. Drept urmare, probatoriul administrat atestă că aceste persoane au fost nevoite să se refugieze din Bucovina de Nord și să își abandoneze forțat bunurile imobile. Pe de altă parte, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, prin nevalorificarea conținutului declarațiilor de martori, în condițiile în care proba cu martori este admisibilă. Legiuitorul a urmărit instituirea unor reguli de probațiune permisive, derogatorii de la dreptul comun, în considerarea dificultăților previzibile în obținerea de înscrisuri doveditoare privind bunurile abandonate în anul 1944, ca urmare a refugiului. În cauză, dovada dreptului de proprietate o reprezintă foaia matricolă emisă de Arhivele Regionale din Cernăuți, cu mențiunea că unitatea de măsură este hectarul, nu prăjina, astfel că terenul arabil avea suprafața de 248 ha. Această adeverință atestă existența dreptului de proprietate asupra suprafețelor de teren și, împreună cu celelalte înscrisuri din dosarul administrativ, trebuia coroborată de către instanța de apel, potrivit dispozițiilor art. 2 din Normele de aplicare a Legii nr 290/2003, cu corespondența purtată cu instituțiile abilitate să emită adeverințe sau certificate de arhivă, precum și cu declarațiile martorilor. În lipsa unor dispoziții legale care să interzică proba cu martori și având în vedere intenția legiuitorului de a facilita probațiunea în cadrul cererilor de despăgubire formulate în baza Legii nr. 290/2003, norma prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 trebuie interpretată în sensul admisibilității acestui mijloc de probă, cel puțin potrivit regulilor dreptului comun. Această concluzie se impune deoarece art. 4 nu interzice declarațiile de martori și nu condiționează admisibilitatea acestora de dovedirea acelorași fapte deja probate prin înscrisuri. Instanța de apel a pretins, în mod eronat, dovedirea deținerii imobilelor, la momentul refugiului, exclusiv prin înscrisuri, deși, potrivit art. 309 din C. proc. civ., proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu prevede altfel, iar, conform art. 4 din Legea nr. 164/2014, martorii pot relata aspecte veridice de care au luat cunoștință personal, utile pentru lămurirea împrejurărilor în care proprietarul a abandonat bunurile în anul 1944. Potrivit art. 5 alin. (3) C. proc. civ., judecătorul are posibilitatea să se raporteze la situații juridice asemănătoare, astfel că instanța de apel se putea raporta la art. 6 din H.G. nr. 753/1998 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, care definește înscrisul ca fiind orice dovadă eliberată de instituții în legătură cu fostele proprietăți.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, va casa decizia recurată și va trimite ambele apeluri, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, pentru următoarele considerente de drept: Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că există contradicție între considerentele și dispozitivul deciziei recurate, întrucât, deși instanța de apel a reținut că dreptul de proprietate a fost dovedit prin adeverința eliberată de Arhivele Regionale din Cernăuți, totuși a respins apelul principal și a menținut considerentele sentinței referitoare la lipsa dovezii dreptului de proprietate. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Astfel, prima instanță a respins contestația formulată împotriva deciziei nr. 5729 din 24 iulie 2019, reținând că reclamanții au probat calitatea de succesori după autorul G. și data decesului acestuia, precum și refugiul J. din Bucovina de Nord în România, intervenit în luna august 1944, însă documentele depuse la dosarul administrativ nu sunt apte, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, să facă dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pretins abandonate în urma refugiului. Împotriva acestei soluții, reclamanții au formulat apel principal, susținând că prima instanță a apreciat eronat că nu s-a probat dreptul de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită acordarea de despăgubiri. Totodată, pârâta a declarat apel incident la considerente, învederând că prima instanță a reținut, în mod nelegal, că s-a făcut dovada refugiului J. din Bucovina de Nord Instanța de apel a admis apelul incident și a înlăturat considerentele primei instanțe privitoare la dovada refugiului, apreciind că reclamanții nu au înfățișat înscrisuri apte a face dovada refugiului în România. De asemenea, a respins apelul principal, reținând că, prin adeverința nr. 98-in/04.04.2005, s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor asupra terenului agricol în suprafață totală de 948 prăjini, însă, pentru celelalte bunuri pentru care s-au solicitat despăgubiri, nu au fost depuse documente eliberate de autoritățile publice, care să ateste existența dreptului de proprietate, astfel că, potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, nu pot fi primite declarațiile de martori. Contrar celor susținute în memoriul de recurs, apelul principal nu putea fi admis, întrucât, pe de o parte, acesta nu a privit considerentele sentinței, ci soluția pronunțată de prima instanță, iar, pe de altă parte, aceasta din urmă nu se impunea a fi schimbată, în sensul admiterii, în tot sau în parte, a contestației formulate împotriva deciziei nr. 5729 din 24 iulie 2019, din moment ce una din condițiile instituite de legiuitor, în mod cumulativ, este dovada refugiului, iar instanța de apel a constatat că aceasta nu este îndeplinită în cauză. Cu alte cuvinte, chiar dacă instanța de apel a constatat că una din criticile invocate în cererea de apel principal este fondată (dovada dreptului de proprietate asupra terenului agricol), o atare împrejurare nu era de natură a conduce la schimbarea sentinței, din moment ce instanța de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, toate condițiile prevăzute de lege. În acest context, nu există contradicție între considerentele deciziei recurate și soluția pronunțată asupra apelului principal, astfel că nu este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că, atunci când a apreciat că nu sunt îndeplinite toate condițiile legale în vederea acordării de despăgubiri pentru bunurile abandonate în Bucovina de Nord, instanța de apel a aplicat, în mod eronat, dispozițiile Legii nr. 290/2003 și ale Legii nr. 164/2014. Sub un prim aspect, recurenții-reclamanți au învederat că dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 nu impun dovada refugiului, ca o condiție necesară pentru acordarea de despăgubiri. Înalta Curte constată că această critică este nefondată. Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, "cetățenii români, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, precum și ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietate în aceste teritorii, precum și pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forțate a bunurilor, în condițiile prezentei legi". În același sens, art. 1 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, prevede că "beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003 cetățenii români deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, precum și ca urmare a celui de-al II-lea Război Mondial și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum și moștenitorii legali, până la gradul al IV-lea inclusiv, și moștenitorii testamentari ai persoanelor îndreptățite". Instanța de apel a interpretat, în mod corect, aceste dispoziții legale, atunci când a reținut că, pentru recunoașterea dreptului la despăgubiri, în baza Legii nr. 290/2003, trebuie să fie îndeplinite, în mod cumulativ, trei condiții de fond, și anume dovada calității de persoană îndreptățită, dovada refugiului și dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile abandonate. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 impune condiția dovedirii refugiului, din moment ce face vorbire despre deposedarea cetățenilor români de bunurile imobile avute în proprietate, ca urmare a "părăsirii forțate" a Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța. În același sens, art. 2 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1120/2006 prevede că "pentru a beneficia de măsurile reparatorii, persoanele îndreptățite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii". Este real că normele legale în discuție prevăd că deposedarea de bunurile imobile putea interveni și ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la 10 februarie 1947, însă din actele dosarului nu rezultă că autorii recurenților-reclamanți s-au aflat într-o atare situație. Mai mult, poziția procesuală constantă a reclamanților a fost aceea că, în august 1944, H. s-a refugiat, împreună cu cei patru copii minori, din Bucovina de Nord în România. Chiar dacă, potrivit art. 1 din Tratatul de Pace semnat la Paris în anul 1947, frontierele României sunt cele care erau în ființă la 1 ianuarie 1941, iar frontiera sovieto-română este cea fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940, recurenții-reclamanți nu se pot prevala de dispozițiile art. 27 alin. (1) din acest Tratat, potrivit cărora "fiecare dintre Puterile Aliate și Asociate va avea dreptul de a sechestra, reține, lichida sau de a întreprinde orice acțiune în legătură cu toate bunurile care, la data intrării în vigoare a Tratatului, se găsesc pe teritoriul ei și care aparțin României sau unor cetățeni români". Aceasta, întrucât recurenții-reclamanți nu au susținut, pe parcursul procedurii administrative și judiciare, că autorii lor au fost deposedați de bunuri în urma reconfigurării granițelor României, ci au afirmat că deposedarea a intervenit în urma refugiului din august 1944, în contextul militar specific, fiind vorba despre bunuri "rămase" în Bucovina de Nord, adică abandonate de proprietari, iar nu despre bunuri reținute sau sechestrate de autoritățile sovietice în teritoriile cedate de România. În acest context, este nerelevantă susținerea recurenților-reclamanți potrivit căreia art. 1 din Legea nr. 290/2003 trebuie interpretat în sensul că nu poate restrânge aplicarea art. 27 alin. (3) din Tratat, care stipulează că "Guvernul român se obligă să despăgubească pe cetățenii români pentru bunurile luate lor în virtutea acestui articol și nerestituite". Sub al doilea aspect, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a aplicat eronat normele legale, atunci când a reținut că înscrisurile prezentate drept dovadă a refugiului nu îndeplinesc exigențele impuse de art. 4 din Legea nr. 164/2014 și nu pot fi completate cu declarații de martori. Întrucât criticile privesc modul în care instanța de apel a aplicat regulile de probațiune instituite prin dispozițiile speciale ale art. 4 din Legea nr. 164/2014, acestea urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Relativ la cadrul normativ aplicabil litigiului, se reține că, potrivit art. 5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 290/2003, "cererile trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate". Totodată, conform art. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003: "(4) Cererile sunt însoțite de acte doveditoare certificate de autorități. În situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate. (5) Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenței purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica Moldova, abilitate să producă aceste documente (adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora, după caz". Aceste prevederi metodologice, aprobate printr-un act administrativ cu caracter normativ (hotărâre de Guvern), în scopul de a organiza executarea legii, pot fi invocate și aplicate numai în corelație cu dispozițiile art. 5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 290/2003. La 18 decembrie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 și al Legii nr. 290/2003, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 910 din 15 decembrie 2014. Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014: "Dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi". În ce privește art. 4, în forma inițială a Legii nr. 164/2014, acesta avea următorul conținut: "Cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate". Potrivit modificării aduse prin Legea nr. 188/2023, art. 4 a dobândit următorul conținut: "Cererile formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 și al Legii nr. 290/2003 se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate". Prin cererea înregistrată sub nr. x/28.08.2003, K. a solicitat acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003, pentru bunurile care au aparținut părinților săi, G. și H., și care au fost abandonate în Bucovina de Nord, ca urmare a refugiului din august 1944. Întrucât cererea a fost soluționată prin hotărârea nr. 2224/05.06.2018, rezultă, prin prisma considerentelor prezentate mai sus, că sunt aplicabile în cauză dispozițiile Legii nr. 164/2014, concluzie ce se impune cu atât mai mult în lumina paragrafelor 18-19 din decizia Curții Constituționale a României nr. 346 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 622 din 12 august 2016: "Curtea constată că, astfel cum prevede art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, dispozițiile acestei legi se aplică cererilor depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a legii. Așadar, art. 4 din Legea nr. 164/2014 se aplică cererilor depuse în termen legal la comisiile județene și a municipiului București, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014. (…) Curtea constată că dispozițiile criticate nu contravin principiului neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, deoarece se aplică doar cererilor formulate și depuse în termen legal la comisiile județene, respectiv a municipiului București, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor până la data intrării în vigoare a noii reglementări. De altfel, potrivit jurisprudenței constante a Curții, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că, în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare." Împrejurarea că, în această materie, există în dreptul pozitiv atât art. 5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 290/2003 (neabrogat în mod expres), cât și art. 4 din Legea nr. 164/2014 (act normativ ulterior, care, din perspectiva aspectelor supuse analizei în cauză, cuprinde o reglementare mai restrictivă, sub aspect probatoriu, pentru obținerea măsurilor reparatorii), conduce la concluzia că art. 5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 290/2003, astfel cum a fost pus în aplicare prin art. 2 alin. (4) și (5) din Normele metodologice, a fost abrogat implicit prin art. 4 din Legea nr. 164/2014. De altfel, această abrogare nu prezintă o relevanță determinantă în cauză, câtă vreme Legea nr. 164/2014 stabilește, la art. 3, că în domeniul său de aplicare intră toate cererile nesoluționate până la data intrării sale în vigoare, adică și cererea înregistrată sub nr. x/28.08.2003. Din perspectiva celor expuse mai sus, este corect raționamentul instanței de apel, potrivit căruia dovada refugiului și dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pretins abandonate în Bucovina de Nord trebuie făcute în conformitate cu exigențele impuse de art. 4 din Legea nr. 164/2014, respectiv prin acte certificate de autoritățile competente, care pot fi completate cu declarații autentificate ale martorilor, sensul juridic al normei în discuție fiind acela al unei coroborări de probe, în sensul că, atunci când un înscris nu este apt a face, prin el însuși, dovada deplină a faptului alegat, acesta poate fi completat cu declarații de martori autentificate. Legiuitorul a urmărit, așadar, instituirea unor reguli de probațiune permisive, în considerarea contextului istoric și a dificultăților previzibile în obținerea înscrisurilor doveditoare cu privire la bunurile abandonate, ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de Pace semnat la Paris la 10 februarie 1947. Făcând aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, instanța de apel a constatat că reclamanții nu au produs înscrisuri apte a face dovada refugiului sau care, în completare cu declarații de martori, să poată face această dovadă. Raportându-se la îndrumările comunicate de A.N.R.P. prin adresa nr. x/2007, instanța de apel a reținut că dovada refugiului poate fi făcută prin următoarele înscrisuri: dovada luării în evidența populației de organele localității unde s-au stabilit refugiații (adeverințe de arhivă sau certificate eliberate de primării), carnet de refugiat, buletin nominal de evacuare, emis de Comisariatul Național pentru Evidența Populației venite din Basarabia Bucovina de Nord și Ținutul Herța, foi de călătorie, carnet de muncă, în situația în care refugiații erau funcționari de stat. În acord cu susținerile recurenților-reclamanți, se constată că nici Legea nr. 164/2014, nici Legea nr. 290/2003, în aplicarea căreia au fost date Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, nu impune anumite înscrisuri prin care să fie probat refugiul, iar îndrumările comunicate de A.N.R.P. prin adresa nr. x/2007 nu au forță juridică obligatorie, astfel că actele enumerate de instanța de apel nu sunt singurele care pot dovedi refugiul, fiind permise orice înscrisuri care îndeplinesc condiția de a conduce la soluționarea cauzei, în sensul dispozițiilor art. 255 alin. (1) din C. proc. civ. Instanța de apel a mai reținut că evacuarea românilor din teritoriile cedate a fost reglementată prin Normele Ministerului Afacerilor Interne, publicate în Monitorul Oficial nr. 57 din 8 martie 1944, care stipulau, la art. 1, că "nimeni nu se poate evacua dacă nu deține o autorizație scrisă de evacuare, unde i se arată zona în care se poate evacua". Însă, a pretinde recurenților-reclamanți să înfățișeze, în anul 2003 (când a fost adoptată Legea nr. 290/2003), o atare autorizație de evacuare este o sarcină excesivă, dat fiind și contextul istoric de la acea vreme. Astfel, dacă în cazul românilor care s-au refugiat din Bucovina de Nord în anul 1940, evacuarea s-a făcut în mod organizat, având în vedere ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940, acceptat de România la 27 iunie 1940, în ce privește situația românilor refugiați în anul 1944, trebuie ținut cont de evenimentele ce au condus la reocuparea acestui teritoriu de către sovietici, în urma înfrângerii Germaniei naziste, cu care România era aliată, realitate ce a determinat nu doar o evacuare organizată din Bucovina de Nord, ci și refugierea prin propriile mijloace, din cauza dinamicii frontului în iunie- august 1944. Recurenții-reclamanți au susținut că în această din urmă situație s-au aflat H. și cei patru copii (L., M., F. și N.), care s-au refugiat împreună în august 1944 (convoiul al doilea), în contextul în care G. decedase la 31 iulie 1944, astfel cum s-a stabilit prin sentința civilă nr. 7702 din 8 noiembrie 2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2018. De asemenea, la dosar a fost depusă adeverința nr. x/15.11.2010, emisă de Consiliul Sătesc Igești, prin care se atestă că G. a fost înmormântat în cimitirul satului Igești, raionul I., regiunea Cernăuți. Se constată că, pentru a dovedi că H. și cei patru copii s-au refugiat în anul 1944 în România, recurenții-reclamanți au depus la dosar înscrisuri, astfel cum impun prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, respectiv certificatul de căsătorie nr. x din 18 octombrie 1951, care atestă că, la 13 mai 1945, H. s-a căsătorit în comuna Tunari, raionul Snagov, precum și hotărârea nr. 11816/11357 din 16 aprilie 2004, adoptată de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care reclamantul F. a dobândit calitatea de beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru perioada 15 august 1944-6 martie 1945, reținându-se că acesta s-a refugiat din Bucovina de Nord în august 1944, când avea vârsta de 6 ani. Instanța de apel a omis să analizeze certificatul de căsătorie nr. x din 18 octombrie 1951, din perspectiva tezei probatorii învederate de reclamanți, respectiv că, în mai 1945, autoarea H. se afla deja în România, căsătorindu-se cu Neagu Ion. Referitor la hotărârea nr. 11816/11357 din 16 aprilie 2004, instanța de apel a constatat că nu este aptă a proba refugiul autorilor, argumentând, pe de o parte, că prin acest act administrativ s-a recunoscut calitatea de refugiat doar reclamantului F., iar, pe de altă parte, că la baza acordării drepturilor acordate în baza Legii nr. 189/2000 au stat declarațiile autentice ale martorilor O. și P., însă Legea nr. 164/2014 nu permite dovada refugiului exclusiv cu declarații de martori, ci este necesară depunerea de acte, certificate de autorități publice. Dat fiind că instanța de recurs este competentă a exercita doar un control de legalitate, nu se pot face aprecieri cu privire la modalitatea în care instanța de apel a interpretat și a coroborat mijloacele de probă administrate în cauză. Însă, în acord cu susținerile recurenților-reclamanți, se reține, ca aspect de nelegalitate, aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, coroborate cu cele ale art. 1 din Legea nr. 290/2003. Aceasta, întrucât sentința civilă nr. 7702 din 8 noiembrie 2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, certificatul de căsătorie nr. x din 18 octombrie 1951 și hotărârea nr. 11816/11357 din 16 aprilie 2004, adoptată de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, reprezintă acte (înscrisuri), în sensul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, astfel că, în situația în care instanța de apel aprecia că acestea nu fac, per se, dovada refugiului, puteau fi completate cu declarații autentificate ale martorilor. Or, instanța de apel nu a procedat astfel, cu toate că a reținut, în mod corect, că prevederile speciale ale art. 4 din Legea nr. 164/2014 permit coroborarea de probe, în sensul că, atunci când un înscris nu este apt a face, prin el însuși, dovada deplină a faptului alegat, poate fi completat cu declarații autentificate ale martorilor. Prin urmare, deși a interpretat, în mod corect, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, totuși instanța de apel le-a aplicat eronat în cauză, cu consecința limitării nelegale a mijloacelor de probă prin care se poate dovedi refugiul autorilor recurenților-reclamanți. În privința acestui fapt, proba cu martori este admisibilă, potrivit dreptului comun, fiind permisă și de norma specială (art. 4 din Legea nr. 164/2014) în completarea înscrisurilor, martorii putând relata aspecte veridice de care au luat cunoștință și care pot fi utile pentru soluționarea cauzei. Din acest punct de vedere, se constată că la dosarul administrativ a fost depusă declarația autentificată sub nr. x/28.03.2005, prin care martorii Q. și R. au arătat că H., împreună cu cei patru copii, s-a refugiat în România la începutul lunii august 1944 și nu s-au mai întors în comuna Igești din regiunea Cernăuți. Se observă că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 nu atribuie o putere dinainte stabilită vreuneia dintre probele la care fac trimitere, respectiv acte și declarații de martori, astfel că valorizarea pe tărâm probatoriu a acestor mijloace de probă se realizează potrivit dreptului comun (art. 264 din C. proc. civ.), urmând ca, în stabilirea dreptului la despăgubiri, autoritățile administrative, învestite cu soluționarea cererii de despăgubire ori a contestației, precum și instanțele de judecată, învestite potrivit art. 8 din Legea nr. 164/2014, să decidă în mod liber, potrivit propriilor convingeri, prin coroborarea probelor. Instanța de apel, aplicând, în mod eronat, prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, nu a valorificat declarațiile martorilor Q. și R., ce au fost depuse de reclamanții-reclamanți în completarea înscrisurilor, restrângând acestora, în mod nelegal, dreptul de a proba refugiul autorilor, cu consecința pierderii despăgubirilor în baza Legii nr. 290/2003. O atare neregularitate procedurală atrage incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., remediul pentru înlăturarea vătămării produse recurenților-reclamanți, prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, fiind casarea deciziei recurate și trimiterea apelurilor, spre rejudecare, la instanța de apel. În altă ordine de idei, referitor la dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor abandonate de autorii lor în Bucovina de Nord, recurenții-reclamanți au susținut că aceasta a fost făcută în modalitatea prevăzută de legea specială. Instanța de apel a constatat că, prin întâmpinare, pârâta a recunoscut valoarea probatorie a adeverinței nr. 98-in/04.04.2005, eliberate de Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți, în privința terenului agricol în suprafață totală de 948 prăjini. Constatând că adeverința se încadrează în categoria actelor certificate de autorități, la care face trimitere art. 4 din Legea nr. 164/2014, instanța de apel a conferit valoare probatorie acestui înscris, pentru proprietățile pe cale le indică. Recurenții-reclamanți au învederat că, deși în foaia matricolă fiscală, eliberată de Arhivele Regionale din Cernăuți, unitatea de măsură este hectarul, totuși instanța de apel a reținut, din eroare, că terenul arabil are suprafața de 248 prăjini. Întrucât o atare chestiune nu privește legalitatea deciziei recurate, ci modalitatea de interpretare a unui înscris probator, sub aspectul unității de măsură (hectare sau prăjini), nu poate fi dezlegată în calea de atac a recursului, urmând a fi avută în vedere de instanța de apel, cu ocazia rejudecării cauzei. Pentru celelalte imobile pentru care s-au solicitat despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003, și anume casa de locuit și terenul curți-construcții, instanța de apel a constatat că reclamanții nu au depus acte certificate de autorități și că dovada dreptului de proprietate nu se poate face doar cu declarații de martori. Pentru considerentele deja expuse supra, se constată că instanța de apel a interpretat, în mod corect, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, în sensul că acestea nu permit declarațiile de martori decât în completarea înscrisurilor. Or, instanța de apel a constatat că adeverința nr. 98-in/04.04.2005 atestă existența dreptului de proprietate al autorului G. doar asupra terenului agricol, nu și asupra casei de locuit și a terenului curți-construcții, astfel că, în legătură cu aceste din urmă imobile, nu este permisă proba cu declarațiile de martori. Ca atare, nu poate fi primită susținerea recurenților-reclamanți, în sensul că dovada dreptului de proprietate asupra casei de locuit și a terenului curți-construcții se poate face cu declarațiile autentificate ale celor doi martori. Față de aceste considerente, constatând că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, sub aspectul mijloacelor de probă prin care se dovedește refugiul autorilor recurenților-reclamanți, Înalta Curte, în baza art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite apelurile, spre rejudecare, la instanța de apel.