Decizia nr. 427/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 14.03.2016 sub nr. x/2016, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 3.000.000 euro (12.900.000 RON), cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă, pentru repararea daunelor morale provocate de tratamentele inumane și tratamentele degradante la care a fost supusă, fiind victima încălcării art. 3 "Interzicerea torturii" din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv la plata sumei de 2.000.000 euro (8.600.000 RON) cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă, reprezentând daune morale pentru încălcarea art. 14 și Protocolul nr. 12 art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cererea de chemare în judecată a fost modificată la 06.09.2016, în sensul: 1) obligării Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 4.000.000 euro (17.200.000 RON), cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă, reprezentând repararea daunelor morale, constând în tratamentele inumane și tratamentele degradante la care a fost supusă reclamanta, fiind victima încălcării art. 3 ("Interzicerea torturii") din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; 2) obligării Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească suma de 6.000.000 euro (25.800.000 RON) cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă, reprezentând daune morale, constând în încălcarea art. 14 ("Interzicerea discriminării") și a Protocolului nr. 12 art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și încălcarea principiului nediscriminării prevăzut în O.G. nr. 137/2000; 3) obligării Statului român prin organele sale (autoritățile judecătorești, autoritățile publice) la încetarea discriminării și interzicerea discriminării pe viitor pentru reconstituirea drepturilor de proprietate ale autorului B., în conformitate cu anexa nr. 1 - note explicative - ce face parte integrantă din declarația autentificată la C. - "Societate Profesională Notarială, încheiere de autentificare nr. x din 23.03.2015; 4) obligării Statului român prin organele sale (instanțele judecătorești, autoritățile publice) să-i reconstituie drepturile de proprietate pentru 41 hectare teren, casă, moară, bunuri mobile ale autorului B., în conformitate cu anexa nr. 1 - note explicative - ce face parte integrantă din declarația autentificată la C., încheiere de autentificare nr. x din 23.03.2015.

Sentința pronunțată de Tribunalul București. Prin sentința civilă nr. 1581/29.11.2016 Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cu petentul expert Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București. Prin decizia civilă nr. 500A/26.04.2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul reclamantei și a anulat în parte sentința apelată, în sensul că a trimis cauza aceleiași instanțe de fond, pentru soluționarea capătului de cerere privind reconstituirea dreptului de proprietate. Al doilea ciclu procesual

Sentința pronunțată de Tribunalul București. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1909/30.10.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamanta A., solicitând anularea sau schimbarea în tot a hotărârii apelate, prin admiterea celor patru capete de cerere ale acțiunii modificate.

Decizia pronunață în apel. Prin decizia nr. 1790A din 21 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1909 din 30.10.2018 pronunțate de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimații pârâți Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia nr. 1757A din 10 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins cererea formulată de către apelanta-reclamantă A., de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1790A/21.11.2019 pronunțate de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză. La data de 20 octombrie 2021, reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziilor civile nr. 1790A din 21 noiembrie 2019 și nr. 1757A din 10 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Motivele de recurs. În cuprinsul cererii de recurs formulate împotriva deciziei civile nr. 1790/21.11.2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamanta A. a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare. În motivarea recursului, recurenta reclamantă a dezvoltat, în esență, următoarele critici: - instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale (art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.), doamnele judecător D. și E. fiind incompatibile, deoarece pronunțaseră anterior decizia nr. 500A/2018; - instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.), încălcând principiul liberului acces la justiție, al legalității, al nediscriminării, al publicității; - instanța a încălcat dreptul la un proces echitabil și a comis exces de putere, deoarece nu s-a pronunțat asupra probelor hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, care au fost enumerate în cererea de apel, ceea ce echivalează cu o nemotivare a deciziei, care atrage nulitatea deciziei recurate; - instanța a încălcat principiul oralității; - decizia recurată copiază în întregime hotărârea tribunalului, ceea ce echivalează cu nemotivarea sa, încălcând art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. decizia nu conține mijloacele de probă depuse de reclamanta A.; reclamanta a considerat că a probat existența unui criteriu de discriminare, respectiv criteriul avere; se impune casarea pentru nemotivare. În drept, recurenta reclamantă a invocat art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs formulate împotriva deciziei civile nr. 1757A/10.12.2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamanta A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii cu trimitere la instanța inferioară; aceasta a dezvoltat, în esență, următoarele critici: - instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.), încălcând principiul disponibilității; - Curtea de apel putea aplica dispozițiile art. 436 și 437 C. proc. civ. doar pe baza recunoașterii pretențiilor de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, iar instanța era obligată să dispună acordarea despăgubirilor în măsura recunoașterii; - instanța a omis să soluționeze cererea privind pronunțarea unei decizii parțiale în condițiile art. 436 C. proc. civ., depusă de recurentă la 11.10.2019; instanța a omis să ia act de recunoașterea intimatului-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a pretențiilor recurentei A.. În drept, recurenta reclamantă a invocat art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ. Intimații nu au depus întâmpinare la dosarul cauzei.

Procedura în filtru. Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte la data de 26 ianuarie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris . Prin rezoluția de primire de la 1 martie 2021 s-a dispus întocmirea de către magistratul-asistent a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, după efectuarea procedurilor de comunicare. Prin raportul întocmit la 15 septembrie 2021 s-a reținut că urmează a se pronunța completul asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 23 noiembrie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1790A din 21 noiembrie 2019 și a deciziei nr. 1757A din 10 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, fiind fixat termen de judecată la data de 22 martie 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente: Printr-un prim motiv de recurs, încadrabil în ipoteza de casare prevăzută de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., recurenta a criticat faptul că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, doamnele judecător D. și E. fiind incompatibile, deoarece au pronunțat în același dosar, în primul ciclu procesual, decizia nr. 500A/2018. Aceste critici sunt nefondate. Conform art. 488 alin. (1) pct. l din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale. Într-adevăr, printre cazurile de nelegală compunere a completului se poate regăsi și situația în care, la judecată, a participat un judecător incompatibil. În accepțiunea C. proc. civ., incompatibilitatea este absolută și obiectivă în situațiile prevăzute de art. 41 din C. proc. civ. și, respectiv, subiectivă, în cazurile enumerate la art. 42 din C. proc. civ.. pentru ambele, remediile procesuale sunt cele consacrate de art. 43 și 44 din același act normativ: declarația de abținere sau cererea de recuzare. În prima ipoteză, motivele de incompatibilitate absolută pot fi invocate, cu valoarea unei de excepții absolute, în orice stare a pricinii, deci și direct în recurs, dacă este vorba despre incompatibilitatea judecătorului care a intrat în compunerea completului care a pronunțat decizia atacată. Aceasta, întrucât dispozițiile art. 45 din C. proc. civ. arată că "în cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abținut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii". În al doilea caz, incompatibilitatea judecătorului care a pronunțat decizia atacată va putea fi invocată în fața instanței de recurs numai de partea care a formulat o cerere de recuzare, iar aceasta a fost respinsă sau instanța a omis să se pronunțe asupra ei, astfel încât cel recuzat a participat la soluționarea pricinii. În cauză de față, se constată, pe de o parte, că nu a existat o cerere de recuzare formulată de recurentă nici anterior, nici după rămânerea cauzei în pronunțare, până la momentul pronunțării soluției. În această situație, neregularitatea rezultând din participarea judecătorului incompatibil putea fi invocată în recurs numai în cazurile prevăzute la art. 41 din C. proc. civ.. În acest sens, se constată că a existat o cerere de abținere a doamnelor judecător D. și E., aceasta fiind însă respinsă. Astfel, prin cererea din 18 aprilie 2019 formulată în dosarul pendinte, doamnele judecător D. și E. au arătat că înțeleg să se abțină de la soluționarea apelului înregistrat sub nr. x/2016* în conformitate cu dispozițiile art. 41 alin. (1) din C. proc. civ. întrucât, în ciclul procesual anterior, au pronunțat decizia civilă nr. 500/2018 prin care s-a anulat sentința apelată, fiind trimisă cauza spre rejudecare. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin încheierea din 25 aprilie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2016, a respins cererea de abținere a doamnelor judecător D. și E., constatând că nu este incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât obiectul controlului judiciar este diferit, respectiv o sentință a tribunalului de respingere a unui capăt de cerere nesoluționat privind reconstituirea dreptului de proprietate, față de respingerea ca inadmisibilă, în primul ciclu procesual, a unei acțiuni în pretenții pentru daune morale, tratamente inumane și degradante. De asemenea, s-a constatat că problema taxei de timbru nu a făcut obiectul judecății în al doilea ciclu procesual. Potrivit dispozițiilor art. 53 alin. (2) din C. proc. civ., încheierea prin care s-a respins abținerea nu este supusă niciunei căi de atac. În consecință, în contextul expus mai sus, concluzia este aceea că doamnele judecător în privința cărora s-a invocat starea de incomaptibilitate nu se aflau în realitate într-o astfel de situație, stabilindu-se, prin încheierea menționată a curții de apel, nesupusă vreunei căi de atac, faptul că nu este incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 41 alin. (1) din C. proc. civ. Drept urmare, deciziile recurate nr. 1790A din 21 noiembrie 2019 și nr. 1757A din 10 decembrie 2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost pronunțate de un complet legal constituit, în componența sa nefiind judecători incompatibili. Față de aceste constatări, se reține că în cauză nu sunt întrunite cerințele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., acest prim motiv de recurs fiind nefondat. Prin motivul de recurs încadrat de recurenta reclamantă în ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., aceasta a invocat faptul că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin nerespectarea principiul liberului acces la justiție, legalității, nediscriminării, prin încălcarea art. 2 alin. (1) și (3) și art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, precum și a dispozițiilor privind interzicerea discriminării din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, recurenta reclamantă a invocat încălcarea principiilor publicității și oralității. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. are în vedere situația în care, prin hotărârea recurată, instanța a depășit atribuțiile autorității judecătorești, intrând în cele ale autorității legislative sau executive. Acest motiv de casare, care este de ordine publică, poate fi invocat în situații precum acelea în care instanța judecătorească săvârșește un act pe care numai organ al puterii legislative sau al puterii executive îl poate face, aplică norme juridice abrogate, tăgăduiește orice valoare unui text care are forță legală, aplică o lege înainte de intrarea ei în vigoare, îl critică pe legiuitor în cuprinsul hotărârii sau face presiuni asupra lui, se pronunță pe cale de dispoziții generale sau creează norme juridice pe care le aplică în speța respectivă. Înalta Curte constată că niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăsește în cauza de față, cum, de altfel, nici dezvoltarea motivelor de recurs în acest sens nu pot fi circumscrisă acestei dispoziții legale. Astfel, recurenta reclamantă nu a indicat în mod concret nicio depășire a atribuțiilor autorității judecătorești de către instanța de apel. Încălcarea principiilor liberului acces la justiție, legalității, publicității și oralității presupune nerespectarea unor norme de procedură, motivele de recurs prin care se invocă asemenea chestiuni putând fi încadrate în ipoteza de casare prevăzută de pct. 5 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. În cauză însă, se constată că încălcarea principiilor liberului acces la justiție, legalității, publicității și oralității nu este explicitată în niciun fel de recurentă, fiind invocată doar formal, nefiind expusă nicio critică privind modul concret în care instanța de apel ar fi încălcat principiile menționate, or argumentarea și dezvoltarea motivelor de recurs trebuie făcută astfel încât să fie posibilă încadrarea lor într-unul din motivele limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. și să permită exercitarea de către instanța de recurs a controlului său cu privire la pretinsele motive de nelegalitate a hotărârii recurate. Aceeași este situația și în ceea ce privește invocarea dreptului la un proces echitabil, acesta fiind menționat ca atare în cererea de recurs, fără indicarea în concret a modului în care acesta ar fi fost încălcat de instanța de apel. Referirea recurentei reclamante la nemotivarea deciziei din apel urmează a fi analizată în cadrul prezentelor considerente prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. invocat, de asemenea, de recurentă. În ceea ce privește principiul nediscriminării, recurenta reclamantă a susținut încălcarea art. 2 alin. (1) și (3) și art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare precum și a dispozițiilor privind interzicerea discriminării din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 definește noțiunea de discriminare, stabilind că, prin aceasta, se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Alin. (3) al art. 2 din O.G. nr. 137/2000 califică drept discriminatorii, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. De asemenea, art. 27 din O.G. nr. 137/2000, invocat de recurentă, prevede dreptul persoanei care se consideră discriminată de a formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. În cauză, cadrul procesual în privința obiectului judecății este determinat prin soluția pronunțată în apel în primul ciclu procesual, rejudecarea cauzei fiind limitată la capetele de cerere trimise spre rejudecare. În acest sens, în dispozitivul deciziei prin care s-a trimis cauza spre rejudecare s-a arătat că se va avea în vedere cererea de reconstituire a dreptului de proprietate iar în considerentele deciziei menționate, curtea de apel a constatat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere formulate, arătând că petenta a solicitat și obligarea Statului român prin organele sale să înceteze discriminarea cât și să interzică discriminarea pe viitor pentru reconstituirea drepturilor de proprietate de pe urma autorului B., în ceea ce o privește pe reclamantă. De asemenea, aceasta a mai solicitat, ca și capăt de cerere distinct, obligarea Statului român, prin organele sale la reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la anumite imobile și anume 41 ha teren, casă, moară care au aparținut autorului acesteia, B.. În rejudecare, în decizia recurată, s-a arătat expres că, în judecarea apelului anterior, instanța de control judiciar a stabilit limitele rejudecării fondului, la soluționarea capătului de cerere privind reconstituirea dreptului de proprietate și în legătură cu acesta, la verificarea existenței unei discriminări prezente sau viitoare a reclamantei. În acest sens, curtea de apel a constatat că majoritatea criticilor din apel fac trimitere la discriminarea trecută, iar nu la eventuala discriminare prezentă sau viitoare, a cărei încetare reclamanta a solicitat-o prin al treilea capăt al cererii de chemare în judecată modificate. Astfel, pe de o parte, eventuala discriminare în ceea ce privește soluționarea cererii de acordare a ajutorului public judiciar, invocată de recurentă, nu este supusă analizei în prezentul cadru procesual iar, pe de altă parte, existența unei eventuale discriminări raportate la modul de soluționare a pretenției recurentei reclamante de reconstituire a dreptului de proprietate nu a fost reținută de instanța de apel. Aceasta a constatat că, deși vorbește despre lipsa unei soluționări în prezent a cererii de reconstituire a drepturilor de proprietate (în baza legilor speciale de reparație a preluărilor statului comunist, cu privire la anumite imobile ale autorului reclamantei), apelanta nu a combătut sub acest aspect considerentele instanței de rejudecare a fondului, care a reținut derularea în prezent a procedurii administrative în cadrul Primăriei Comunei Brusture și Comisiei Județene Neamț de aplicare a legilor fondului funciar, conform prevederilor Legea nr. 18/1991 a fondului funciar. De altfel, nici prin motivele de recurs nu se invocă, în concret, critici de nelegalitate în acest sens, fiind susținută formal încălcarea dispozițiilor legale enunțate mai sus care stabilesc sfera noțiunii de discriminare, fără însă a se arăta modul concret în care aceste norme ar fi fost încălcate. În cererea de recurs, recurenta reclamantă a arătat că solicitarea sa referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate moștenit este refuzată mereu și că, nici în prezent, nu a intrat în posesia bunurilor, ceea ce ar reprezenta o situație continuă de discriminare, recurenta invocând în acest sens cauza Vasilescu împotriva României. În cauza menționată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, în acea speță, plângerea reclamantei are drept obiect o situație de fapt continuă care subzistă în prezent fără însă a fi relevată o situație de discriminare. În contextul expus, Înalta Curte constată că, sub aspectele arătate, stabilind situația de fapt, instanța de apel a reținut că împrejurările de fapt ale speței nu relevă existența unei fapte de discriminare și că procedura de soluționare a cererii reclamantei este în desfășurare. În același sens, prima instanță a constatat că, din actele depuse și cele arătate de reclamantă, rezultă că dosarul având ca obiect cererea de reconstituire și de acordare a despăgubirilor pentru imobile a fost format în baza Legii nr. 18/1991 și se află în curs de soluționare pe rolul Comisiei Locale de Fond Funciar Brusturi - județ Neamț. De asemenea, prima instanță a constatat că Legea nr. 18/1991, H.G. nr. 890/2005 și Regulamentul de aplicare a Legii nr. 18/1991 stabilesc competența de soluționare a unei atare cereri în sarcina Subcomisiei de aplicare a legilor fondului funciar din cadrul Primăriei Comunei Brusture și Comisiei Județene Neamț de aplicare a legilor fondului funciar, art. 53 Legea nr. 18/1991 instituind și controlul instanței în procedura administrativă, contestațiile împotriva deciziilor comisiilor urmând a fi soluționate de judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul. În această situație, prima instanță a considerat că a solicita obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la reconstituirea dreptului de proprietate în privința unor imobile care au aparținut autorului reclamantei este fără temei legal întrucât nicio lege nu reglementează în mod direct în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților să procedeze la reconstituirea dreptului de proprietate, legile indicate reglementând o procedură administrativă în sarcina comisiilor locale și județene de fond funciar, pentru soluționarea unor atare cereri. Prin cererea de recurs, recurenta reclamantă a reiterat cererile formulate, însă nu a supus controlului instanței de recurs vreo greșeală concretă care să fi fost săvârșită de instanță în cadrul raționamentului logico-juridic expus mai sus. Critica recurentei reclamante în sensul că, deși a respins ca neîntemeiată acțiunea, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind despăgubirile pentru tratamente inumane sau degradante nu poate fi reținută, având în vedere cele arătate mai sus cu privire la cadrul procesual în rejudecare. Astfel, dispoziția instanței de apel din primul ciclu procesual a fost în sensul trimiterii spre rejudecare a capetelor de cerere având ca obiect obligarea Statului român să înceteze discriminarea și să interzică discriminarea pe viitor în ceea ce privește reconstituirea drepturilor de proprietate de pe urma autorului B., în ceea ce o privește pe reclamantă, precum și obligarea Statului român la reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la anumite imobile și anume 41 ha teren, casă, moară care au aparținut autorului acesteia. În consecință, rejudecarea privește numai aceste capete de cerere, nu și celelalte solicitări din cererea introductivă sau din cea modificatoare. Aceeași este concluzia cu privire la susținerea recurentei reclamante prin care aceasta a invocat dispoziția din decizia instanței de apel prin care s-a arătat că, în rejudecare, urmau a fi avute în vedere și celelalte critici invocate prin intermediul motivelor de apel, privind faptul că reclamanta ar fi fost supusă unor tratamente inumane sau degradante. Contrar susținerii recurentei reclamante, criticile avute în vedere de instanța de apel, care urmau a fi analizate, sunt cele circumscrise capetelor de cerere trimise spre rejudecare, nu și cele vizând celelalte capete de cerere, cu privire la care nu s-a dispus reluarea judecății. Susținerea recurentei reclamante vizând durata procedurii nu poate fi reținută în prezentul cadru procesual. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că reclamanta a adăugat în apel motive noi, cum sunt cele legate de durata îndelungată a procesului de reconstituire a drepturilor sale și a considerat că o atare suplimentare în calea de atac a motivării cererii de chemare în judecată, este contrară prevederilor restrictive ale art. 478 din C. proc. civ., care stabilesc limitele efectului devolutiv al apelului, la ceea ce s-a supus judecății la prima instanță. Instanța de recurs observă, din actele și lucrările dosarului, că acțiunea introductivă de instanță nu a cuprins pretenții decurgând din durata procedurilor, prin formularea unor astfel de pretenții în apel fiind, într-adevăr, încălcate limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță. Astfel, având în vedere atât dispozițiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., conform cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi, precum și aspectele expuse mai sus privind limitele în care are loc rejudecarea, statuarea menționată a instanței de apel este corectă. Recurenta reclamantă a mai susținut că instanța a săvârșit un exces de putere deoarece nu s-a pronunțat asupra probelor hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, enumerate în cererea de apel, ceea ce, în opinia sa, echivalează cu o nemotivare și atrage nulitatea deciziei. Acest motiv de recurs, încadrabil în ipoteza de casare prevăzută de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. întrucât vizează încălcarea unei norme de procedură, nu poate fi, însă, primit. Prin cererea de apel, apelanta reclamantă a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile care au fost administrate în fața primei instanțe, cerând reaprecierea acestora. Din cererea de apel reiese că reclamanta nu a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri noi, potrivit dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. Pe cale de consecință, nu se poate imputa instanței de apel că nu s-a pronunțat asupra vreunei probe, enumerate în cererea de apel, atâta timp cât prin cererea de apel nu au fost propuse probe noi, ci s-a cerut doar reanalizarea probatoriului deja administrat în cauză. De asemenea, nu este întemeiată critica recurentei reclamante în sensul că ar fi fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. deoarece instanța de apel ar fi reprodus hotărârea primei instanțe, decizia recurată nefiind motivată. Înalta Curte reține că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Teza ilustrată de recurentă privește lipsa unei motivări proprii a instanței de apel, critică nefondată. În cauză, Înalta Curte constată că, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, instanța de apel a înfățișat într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra apelului reclamantei, prin prisma unei analize proprii. Astfel, instanța a arătat că, în judecarea apelului anterior, prin decizia civilă nr. 500A/2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a anulat prima sentință, instanța de control judiciar a stabilit limitele rejudecării fondului la soluționarea capătului de cerere privind reconstituirea dreptului de proprietate și în legătură cu acesta, la verificarea existenței unei discriminări prezente sau viitoare a reclamantei. Curtea de apel a constatat că, în virtutea respectării limitelor rejudecării prevăzute de art. 480 alin. (3) teza finală din C. proc. civ., prima instanță în mod corect nu a procedat la o nouă analiză a discriminării, susținere pe care apelanta-reclamantă o reia în cadrul căii de atac, despre soluția diferită a instanțelor în privința obligației de achitare a taxelor de timbru în cauzele aflate pe rolul Tribunalului București, întrucât ceea ce a rămas în analiza rejudecării fondului, exclude acest aspect al presupusei discriminări trecute. În cadrul procesual astfel determinat, instanța de apel a procedat la analiza criticilor apelantei reclamante, expunând argumentele pentru care acestea au fost considerate ca fiind neîntemeiate. Recurenta reclamantă a criticat faptul că instanța nu a luat act de recunoașterea pretențiilor sale de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, invocând în acest sens și încălcarea principiului disponibilității. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că principiul disponibilității, consacrat de art. 9 și art. 22 din C. proc. civ., constă, în esență, în posibilitatea părților de a determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința părților, obiectului și cauzei, precum și a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. Pe de altă parte, dispozițiile art. 436 din C. proc. civ. prevăd "(1) Când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretențiile reclamantului, instanța, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoașterii. (2) Dacă recunoașterea este parțială, judecata va continua cu privire la pretențiile rămase nerecunoscute, instanța urmând a pronunța o nouă hotărâre asupra acestora." Art. 348 din C. proc. civ. prevede "(1) Constituie mărturisire recunoașterea de către una dintre părți, din proprie inițiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă își întemeiază pretenția sau, după caz, apărarea. (2) Mărturisirea este judiciară sau extrajudiciară." În ceea ce privește poziția procesuală a intimatului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Înalta Curte constată că acesta nu a formulat întâmpinare în cauză, deși a fost citat cu această mențiune, fiindu-i comunicată cererea de apel a reclamantei, potrivit dovezii de înmânare de la fila x verso din dosarul Curții de Apel București nr. x/2016*. În consecință, poziția sa procesuală nu relevă o recunoaștere a pretențiilor reclamantei, astfel cum impune art. 436 din C. proc. civ. pentru a fi posibilă pronunțarea unei hotărâri în măsura recunoașterii. Susținerea părții recurente privitoare la pretinsa recunoaștere a pretențiilor de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a fost analizată de instanța de apel, care a reținut că, în contradicție cu ceea ce susține reclamanta, prin punctul de vedere exprimat în data de 19 mai 2016 de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu s-a apreciat că în speță sunt întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, neexistând astfel o recunoaștere a pretențiilor reclamantei. În înscrisul depus la dosar de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, acesta a arătat că, raportat la obiectul cauzei, analizând acțiunea reclamantei, nu a apreciat că în speță sunt întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, în sensul reținerii unui tratament diferențiat aplicat unor situații comparabile sau identice, care să aibă la bază un criteriu de discriminare, tratament prin care să se vizeze încălcarea unui drept legal, fără o jusitificare rezonabilă și obiectivă. De asemenea, s-a arătat expres că, în concluzie, Consiliul nu reține evidențierea în mod explicit a unui criteriu de discriminare în accepțiunea prevederilor O.G. nr. 137/2000, și că aspectele semnalate ar putea constitui acte sau fapte de discriminare exclusiv în cazul în care reclamantul poate proba existența unui criteriu de discriminare în conformitate cu prevederile O.G. nr. 137/2000. Instanța de apel a interpretat acest mijloc de probă în sensul că nu poate fi asimilat unei mărturisiri, aspect care se deduce, în primul rând, din conținutul acestuia, care nu exprimă o recunoaștere a pretențiilor părții, analiza celorlalte condiții pe care trebuie să le îndeplinească mărturisirea fiind în acest context inutilă. Înalta Curte mai relevă faptul că instanța de control judiciar poate examina doar susținerile ce reprezintă veritabile critici la adresa hotărârii pronunțate în apel, prin raportare la soluția și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora în oricare dintre motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ., neputând proceda la reinterpretarea probelor administrate în cauză. Astfel, susținerile recurentei reclamante privind situația de fapt relevată de probe sau de mărturisirile extrajudiciare și judiciare ale intimatului pârât nu pot forma obiect de analiză a instanței de recurs întrucât, din punctul de vedere al dreptului procesual civil, mărturisirea este un mijloc de probă, aprecierea sa fiind, în consecință, atributul instanțelor de fond. În ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei nr. 1757A din 10 decembrie 2020, prin care Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins cererea apelantei-reclamante A. privind completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1790A/21.11.2019 pronunțată de aceeași instanță, Înalta Curte constată că, deși prin cererea de recurs recurenta reclamantă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ., nemulțumirea sa vizează, în esență, împrejurarea că instanța a omis să ia act de recunoașterea pretențiilor sale de către intimatul pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Fiind vizată aplicarea unei norme de procedură, partea reclamând omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei cereri, în cadrul procesual reglementat de art. 444 din C. proc. civ., criticile recurentei reclamante se încadrează în motivul de recurs instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recursul urmând a fi examinat în aceste coordonate. Prin decizia menționată, instanța a constatat că, prin cererea de completare, petenta solicită, în realitate, modificarea soluției pronunțate, în sensul de a se lua act de recunoașterea pretențiilor sale de către intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. De asemenea, instanța a constatat că, din considerentele deciziei, rezultă că instanța de apel a analizat și o cerere a apelantei în legătură cu pretinsele recunoașteri ale Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, iar nemulțumirea petentei cu privire la statuările instanței nu fundamentează cererea de completare. Într-adevăr, procedura instituită prin art. 444 din C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care instanța a omis să soluționeze un capăt de cerere și nu poate avea ca efect modificarea hotărârii judecătorești pronunțate. Astfel cum s-a arătat mai sus, instanța de apel a pronunțat soluția de respingere a căii de atac analizând în considerente susținerea apelantei privind o pretinsă recunoaștere a pretențiilor sale de către intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și considerând că, în cauză, o astfel de recunoaștere a pretențiilor nu a avut loc. În această situație, prin mijlocul procedural instituit de art. 444 din C. proc. civ. nu se poate solicita ca instanța de apel să ia act de pretinsa recunoaștere a pretențiilor, întrucât aceasta ar reprezenta o modificare a soluției deja pronunțate, în sensul că, totuși, contrar considerentelor, în cauză a existat o recunoaștere a pretențiilor reclamantei. O astfel de modificare a soluției nu este permisă de art. 444 din C. proc. civ., care nu este un mijloc procesual destinat schimbării hotărârii judecătorești. În contextul expus, nu pot fi reținute motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă, prin care aceasta a susținut că instanța ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești, că ar fi încălcat dreptul său la un proces echitabil, principiul disponibilității instituit de art. 9 din C. proc. civ., sau dispozițiile art. 436 din același cod. Astfel cum s-a arătat mai sus, instanța de apel a procedat la analiza poziției procesuale a intimatului pârât și a concluzionat că acesta nu a recunoscut pretențiile reclamantei, situație care a determinat inaplicabilitatea dispozițiilor de procedură care reglementează posibilitarea pronunțării unei decizii parțiale în măsura recunoașterii pretențiilor. În consecință, nu a existat o omisiune a instanței de a se pronunța asupra unei cereri, astfel încât, în aplicarea corectă a dispozițiilor art. 444 din C. proc. civ., a fost respinsă cererea de completare a hotărârii. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1790A din 21 noiembrie 2019 și a deciziei nr. 1757A din 10 decembrie 2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.