ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 856/2023

Ședința publică din data de 17 mai 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă la data de 05.02.2021 sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.046.000 RON, din care suma de 46.000 RON reprezentând daune materiale, ca urmare a prejudiciilor suferite în urma trimiterii în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor continuate de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 70/2000 raportat la art. 249 și art. 248

1

C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) compusă din suma de 38.000 RON reprezentând onorariu asistență avocațială în dosarul nr. x/2014, conform facturilor și chitanțelor emise de Cabinet Avocat B. și suma de 8.000 RON reprezentând onorariu expert evaluator desemnat de instanța de judecată în dosarul nr. x/2014, iar suma de 1.000.000 RON reprezentând daune morale, pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantului ca urmare a trimiterii nelegale în judecată; cu cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 RON.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 6, art. 8 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene și art. 20 și art. 21 din Constituția României, art. 411 alin. (2), art. 453 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a invocat excepția netimbrării acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin încheierea de ședință din data de 17.09.2021 au fost respinse ca nefondate excepțiile invocate prin întâmpinare privind excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin sentința nr. 2371/07.11.2021, Tribunalul Suceava, secția I civilă a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 15.000 RON cu titlu de daune morale; a respins, ca nefondată, cererea privind obligarea pârâtului la plata daunelor materiale; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1052/30.09.2022, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței; a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Suceava; a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins, ca nefondată, cererea de acordare a daunelor morale; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Recurentul-reclamant A. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 și 8 C. proc. civ.

A arătat recurentul că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, procesul derulându-se cu nelegala constituire a completului de judecată, determinată de nelegala participare a reprezentantului DNA în cursul procedurii și la dezbaterile cauzei. În acest context, al participării procurorului DNA la dezbaterile cauzei, fără ca participarea sa să aibă un temei legal, să fie admisă legal prin încheiere de către judecătorii cauzei, după o prealabilă și legală punere în discuția contradictorie a părților, este incidentă o nulitate absolută cu aplicabilitatea dispozițiilor art. 174 alin. (1) și (2) rap. la art. 175 alin. (1) C. proc. civ., cauzată de încălcarea dispozițiilor imperative speciale privind competența DNA, conținute de art. 1 alin. (2), art. 3, art. 13, toate din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, toate acestea atrăgând casarea hotărârii astfel pronunțată, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

A mai arătat recurentul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre ale cărei motive sunt contradictorii. Astfel, în analiza apelului formulat de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor, sunt expuse anumite constatări făcute privitor la acest apelant și la criticile pe care le aduce hotărârii primei instanțe, apreciate ca nefiind întemeiate. În susținerea acestui punct de vedere, sunt expuse, de către instanță, ulterior constatării netemeiniciei criticilor, argumente în sprijinul temeiniciei sentinței fondului, după care, la pct. IV sunt inserate constatările "Cu privire la apelul formulat de apelanta pârâtă DNA ST SUCEAVA". Această calitate a DNA ST Suceava, este absolut inexistentă, DNA ST Suceava, nefiind nicidecum parte în proces, mai mult, acțiunea introductivă nevizând niciun fel de pretenții la adresa acestei structuri a PICCJ.

Totodată, instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că nu sunt prezentate argumentele admiterii apelului formulat de pârât și nu sunt indicate motivele pentru care, la restul solicitărilor formulate, nu s-a dat niciun răspuns.

Urmare acestor nelegalităti, cererea de apel este respinsă, Curtea de Apel Suceava apreciind, în mod eronat, că în prezenta cauză nu sunt date elementele ce ar atrage răspunderea obiectivă a statului român pentru prejudiciul moral cauzat, la care se adaugă și cheltuielile materiale aferente apărării, deși aceasta este prezumată prin actul fundamental al statului.

Recurentul învederează că minuta întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel conține o expunere documentată și temeinică privitoare la situația cererilor de obligare a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata de cheltuieli de judecată ocazionate de derularea unui proces penal, precum în cauza pendinte.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A arătat recurentul că prin încheierea de ședință din 17.09.2021, instanța de fond a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, aceeași soluție fiind pronunțată și cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii. Instanța de apel, aplicând greșit normele de drept material, a reținut că reclamantul a învestit instanța de fond cu o cerere în pretenții, având ca obiect obligarea la plata unor daune materiale și morale, întemeiate exclusiv pe răspunderea obiectivă a statului, iar nu pe răspunderea civilă delictuală, situație în care Statul Român justifică legitimarea procesuală pasivă. Statul este chemat să răspundă patrimonial, independent de o culpă, în situații expres reglementate - o atare situație fiind răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, o răspundere obiectivă a statului, consacrată prin art. 52 alin. (3) din Constituție, ce nu poate fi confundată cu răspunderea subiectivă a persoanei care a provocat eroarea judiciară, și care se fundamentează pe ideea de garanție, în condițiile în care statul și-a asumat monopolul administrării justiției, garantând astfel pentru serviciul public pe care îl organizează, a cărui finalitate o constituie repararea prejudiciului care ar putea fi cauzat beneficiarilor acestuia. Ceea ce înseamnă că instanța de judecată nu poate extinde dispozițiile referitoare la răspunderea obiectivă a statului, exclusiv pentru săvârșirea unor erori judiciare, lato sensu, la situații pe care partea le încadrează în categoria omisiunii de a asigura toate garanțiile pentru ca actul de justiție să fie realizat cu respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane - fizice sau juridice - s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.

În acest sens, recurentul a invocat dispozițiile art. 221, art. 224 alin. (1) C. civ., art. 3 și art. 4 din Legea nr. 303/2004 și a arătat că, plecând de la principiile constituționale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, consacrate de Constituția României (art. 21, 44, 52, 53 și 123 alin. (5) și Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, acest tip de răspundere, cu caracter autonom, nu este nici generală și nici absolută, ci este supusă unor reguli speciale, proprii, altele decât cele consacrate de C. civ. și care guvernează regimul răspunderii particularilor.

Așadar, în conformitate cu dreptul național, statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare.

Prin urmare, raportat la prevederile legale mai sus invocate, Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză, instanța de apel în mod greșit menținând soluția instanței de fond de respingere a acestei excepții.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de apel greșit a constatat că în cauză nu sunt motive care să atragă inadmisibilitatea acțiunii. Situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate din erori judiciare săvârșite în procesele penale, sunt stabilite prin dispozițiile art. 538 și următoarele C. proc. pen. (art. 504 și următoarele din C. proc. pen. de la 1968), prin aceste dispoziții excluzându-se, implicit, orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita, în orice mod și sub orice alt temei legal, acoperirea unui prejudiciu de acestă natură. Conform principiilor de drept, legea generală se aplică în orice materie și în toate cazurile, mai puțin în acelea în care legiuitorul a stabilit un regim special și derogatoriu, instituind în anumite materii reglementări speciale, prioritare față de norma de drept comun. Caracterul prioritar al normei speciale decurge din însăși finalitatea adoptării ei, demonstrând intenția legiuitorului de a deroga de la norma generală, prin prevederi de strictă interpretare și aplicare. Așadar, având în vedere faptul că răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanțelor pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale și nu potrivit prevederilor dreptului comun întrucât, în caz contrar, prin soluția pronunțată, s-ar încălca principii fundamentale de drept precum specialia generalibus derogant și electa una via, instanța de apel, în mod greșit, a menținut soluția instanței de fond cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii apreciind-o drept o apărare de fond.

Prin întâmpinare, recurentul-reclamant a invocat excepția de tardivitate a recursului pârâtului, excepția de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului pârâtului, ca nefondat, argumentele fiind cele expuse în recursul propriu al reclamantului, care nu se mai impun a fi reluate.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului reclamantului și a învederat că participarea procurorului la dezbaterile cauzei nu atrage nelegala compunere a completului de judecată, întrucât procurorul nu este parte în procesul civil, ci un organ al legii care acționează în conformitate cu principiul oficialității și care nu afectează principiul disponibilității care guvernează acțiunea civilă.

Hotărârea recurată nu conține motive contradictorii, întrucât apelul Statului Român a vizat atât sentința, cât și încheierea din 17.09.2021, iar la pagina 26 din hotărârea atacată a fost analizat apelul pârâtului împotriva încheierii de ședință. Apelul împotriva sentinței, atât al Statului Român, cât și al DNA-Serviciul Teritorial Suceava, au fost analizate la paginile 19-24, dispozitivul acesteia fiind în concordanță cu considerentele.

Instanța de apel a prezentat argumentele pe care și-a fundamentat soluția, a reținut, în mod corect, că nu au fost identificate perioade de inactivitate imputabile autorităților, că nu s-a putut stabili o legătură de cauzalitate între durata procedurii penale și afectarea vieții de familie a reclamantului sau deteriorarea stării de sănătate a acestuia, că nu se poate reține o deteriorare a imaginii profesionale a acestuia și că prejudiciul material nu a fost dovedit.

Recurentul-pârât a formulat și răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției tardivității, respingerea excepției nemotivării și admiterea recursului propriu astfel cum a fost formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată următoarele:

1) Recursul reclamantului contestă legalitatea deciziei din apel pe aspecte care au, în principal, caracter nefondat.

- Astfel, este lipsită de fundament susținerea recurentului-reclamant (făcută cu trimitere la art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.) conform căreia instanța nu ar fi fost legal constituită, sub motiv că a participat la dezbateri reprezentantul DNA, în contextul în care n-ar fi existat niciun temei legal care să impună prezența acestuia în procedura judiciară, așa încât singurul scop al acestei prezențe procesuale a constat în "subminarea condițiilor de derulare a unui proces echitabil, punându-se presiune psihică asupra magistraților cauzei".

În primul rând, formulând o asemenea critică, recurentul ignoră faptul că participarea procurorului la judecată nu s-a realizat în considerarea acestuia ca parte din constituirea instanței, pentru a se putea susține nesocotirea regulilor referitoare la alcătuirea instanței, pe care le sancționează art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Nefiind vorba despre o pricină a cărei judecată să reclame participarea obligatorie a procurorului, prezența în proces a acestuia a fost justificată pe temeiul art. 92 alin. (2) C. proc. civ., text conform căruia "procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor".

Susținerea recurentului conform căreia, în aplicarea acestui text procedural, instanța ar fi trebuit să pună în discuția părților participarea procurorului DNA la procedura judiciară și abia ulterior să se pronunțe "nemijlocit și motivat pe acest nou cadru procesual", este total eronată.

Posibilitatea legală recunoscută procurorului, de a pune concluzii în orice proces civil și în orice fază a acestuia, nu înseamnă o extindere a cadrului procesual, care să presupună o prealabilă dezbatere contradictorie și pronunțarea instanței asupra admisibilității acestei participări procesuale, procedură specifică situației de modificare a cadrului procesual în formele prevăzute prin dispozițiile art. 61-79 C. proc. civ. (referitoare la intervenția voluntară și la cea forțată).

De asemenea, în ce privește incidența dispozițiilor art. 92 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a considerat corect că textul de lege îi permite procurorului să aprecieze asupra participării sale în procesul civil când aceasta este necesară "pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor".

Este lipsită de temei susținerea recurentului în sensul că litigiul în sine nu viza o asemenea apărare a ordinii de drept și că singurul care putea pretinde o nesocotire a drepturilor și intereselor legitime era doar reclamantul, așa încât nu erau date exigențele textului procedural menționat care să permită prezența procurorului la judecată.

Potrivit pretențiilor deduse judecății, referitoare la daune morale și materiale, derivate dintr-un proces penal în legătură cu care se reclamă nesocotirea duratei rezonabile, încălcarea prezumției de nevinovăției, a dreptului la viața privată, drepturi fundamentale ocrotite de o Convenție europeană la care a aderat statul român, este evident că se punea în discuție modalitatea în care organele judiciare ale statului, prin activitatea desfășurată, asiguraseră apărarea și respectarea unor asemenea drepturi, ca parte componentă a ordinii de drept.

În ce privește participarea la judecată a procurorului care provenea dintr-o structură teritorială a DNA, separat de împrejurarea că ea nu putea avea drept scop "subminarea procedurii echitabile, prin presiunea pusă asupra magistraților cauzei" cum total lipsit de fundament se pretinde, ea a fost determinată de însuși obiectul pretențiilor deduse judecății. Aceasta întrucât reclamantul a susținut "încălcarea de către DNA, ca reprezentant al Statului, a dispozițiilor art. 6 par. 1 CEDO, prin tergiversarea soluționării cauzei, precum și încălcarea art. 6 par. 2 prin trimiterea în judecată cu nesocotirea prezumției de nevinovăției și atragerea oprobriului public asupra reclamantului".

Ca atare, întrucât faptele reclamate, ca forme de ilicit, apte să atragă răspunderea delictuală, aveau legătură directă cu activitatea desfășurată de procurori din cadrul structurii teritoriale DNA - Suceava, obiecțiile recurentului în legătură cu participarea în procedura judiciară civilă a unui procuror din respectivul serviciu teritorial sunt fără justificare legală.

În același sens, al lipsei de fundament legal, este susținerea recurentului potrivit căreia, dispozițiile art. 67 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, permițând procurorului să participe la ședințele de judecată în condițiile legii, înseamnă că această sintagmă trebuia înțeleasă doar în cadrul imperativ și special constituit de O.U.G. nr. 43/2002, cu consecința așadar, că n-ar fi fost date premisele participării legale a procurorului DNA la desfășurarea și dezbaterile din procesul civil.

În realitate, actul normativ la care face referire recurentul, privind organizarea și funcționarea DNA, ca structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilește prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c)

2

(conform modificării aduse prin O.U.G. nr. 24/2004), printre atribuțiile procurorilor acestei structuri și pe aceea de "participare, în condițiile legii, la ședințele de judecată."

Aceasta înseamnă că sintagma "în condițiile legii" în ce privește procesul civil trebuie înțeleasă în corelație cu dispozițiile art. 92 C. proc. civ., care reglementează modalitățile de participare a procurorului în procedura judiciară civilă.

Pentru toate argumentele arătate, critica referitoare la nulitatea hotărârii, cu incidența art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., este total lipsită de fundament, aspectele relevate de parte nefiind unele care să vizeze legala constituie a instanței, subsumabile motivului de recurs invocat.

- Este, de asemenea, nefondată susținerea potrivit căreia decizia s-ar întemeia pe motive contradictorii, de natură să facă aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, recurentul a pretins că hotărârea atacată s-ar sprijini pe considerente contradictorii întrucât pe de o parte, potrivit argumentelor regăsite la fila x a deciziei, se reține caracterul nefondat al criticilor Statului Român pentru ca, pe de altă parte, în contra acestor considerente, soluția din dispozitiv să fie în sensul admiterii apelului acestei părți.

Subsumat aceleiași critici, s-a arătat că instanța a analizat apelul declarat de pârâta DNA - Structura teritorială Suceava, pronunțându-se prin admiterea căii de atac a acesteia, deși o asemenea calitate, de pârâtă, a instituției respective nu există, în contextul în care acțiunea promovată nu a vizat pretenții împotriva acesteia.

Ambele aspecte semnalate sunt nefondate.

Astfel, în ce privește analiza pe care instanța de apel o face asupra criticilor pârâtului Statul Român, pe care le găsește neîntemeiate, ea a vizat soluția dată prin încheierea de ședință din 17.09.2021, potrivit căreia au fost respinse excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale pasive invocate de pârât.

Fiind păstrată această încheiere, prin respingerea criticilor formulate, înseamnă că a rămas neschimbat cadrul judecății, ceea ce a permis verificarea legalității fondului soluției.

Or, în privința criticilor formulate de pârât asupra dezlegării fondului raportului juridic, instanța le-a găsit întemeiate, ceea ce explică admiterea apelului declarat și schimbarea sentinței de primă instanță, prin respingerea, în tot, a cererii de acordare a daunelor morale.

Rezultă nu numai că nu există contradicție între considerente și dispozitiv ci, dimpotrivă, că dispozitivul deciziei își găsește corespondent necesar în argumentarea dată de instanță.

La fel, în ce privește cealaltă inadvertență semnalată, legată de menționarea, în cuprinsul deciziei, a calității DNA-ST Suceava, de apelantă-pârâtă, se constată că aceasta este una de ordin formal, inaptă să demonstreze nelegalitatea deciziei, fiind vorba mai degrabă de o eroare materială, susceptibilă de îndreptare pe calea procedurală dată de dispozițiile art. 442 C. proc. civ.

Astfel, în cauză, DNA ST Suceava a declarat apel, în valorificarea prerogativelor prevăzute de art. 92 alin. (4) C. proc. civ., fără să aibă, într-adevăr, calitatea de pârât în proces.

Împrejurarea că în analiza criticilor acesteia, instanța de apel face referire nu doar la calitatea de apelant (ca titular al cererii de apel care învestise legal instanța de control judiciar), ci și la aceea de pârât (calitate procesuală pe care nu o avusese la prima instanță), nu înseamnă că a fost modificat cadrul procesual al judecății, ci că este vorba doar despre o eroare de formulare, fără consecințe asupra legalității deciziei.

Că este așa - respectiv, o eroare strecurată în considerentele deciziei- reiese, o dată în plus, și din împrejurarea că, potrivit dispozitivului hotărârii, în admiterea căii de atac a acestei instituții, nu i se mai menționează și calitatea de pârât, ci doar aceea de titular al cererii de apel.

Rezultă așadar, contrar susținerilor recurentului, că nu subzistă nicio contradicție în interiorul considerentelor, aptă să atragă nelegalitatea deciziei atacate pe temeiul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- Are însă caracter fondat critica formulată cu privire la caracterul nelegal al soluției adoptate în ce privește cererea reclamantului de acordare a daunelor materiale constând în cheltuielile judiciare efectuate în procesul penal.

Pretenția reclamantului în legătură cu aceste despăgubiri a fost fundamentată pe răspunderea civilă obiectivă a statului care ar trebui să funcționeze ori de câte ori soluția de achitare din procesul penal nu poate lăsa partea fără posibilitatea de a recupera cheltuielile pe care le-a făcut într-o procedură judiciară în care și-a demonstrat nevinovăția (reclamantul fiind achitat definitiv, conform deciziei nr. 199/2020 a Curții de Apel Suceava).

Or, în speță, instanța de apel - validând sentința tribunalului, de respingere a cererii referitoare la recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal - a reținut că, deși a fost invocată răspunderea obiectivă a statului, reclamantul avea, în același timp, obligația să demonstreze fapta ilicită (respectiv, împrejurarea că prejudiciul material pretins a fost cauzat prin încălcarea de către autoritățile statului a unui drept protejat de Convenția europeană) și, totodată, că referirea primei instanțe la dispozițiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen., s-a făcut în contextul indicării căii specifice de recuperare a cheltuielilor de judecată din procesul penal.

Statuările instanței de apel sunt eronate, în contextul în care reclamantul și-a fundamentat cererea de despăgubiri materiale (cheltuieli de judecată din procesul penal finalizat cu achitarea acestuia) pe răspunderea obiectivă a statului, adică acea răspunderea care, derivând din obligația de garanție pentru buna organizare a activității judiciare, a serviciului public al justiției, nu presupune existența unei culpe și nici nu impune, în mod necesar, procurorului ca, la întocmirea rechizitorului și trimiterea în judecată, să aibă certitudinea unei condamnări definitive.

De aceea, față de soluția de achitare care a finalizat procesul penal, reclamantului nu trebuia să i se pretindă demonstrarea unor acțiuni ilicite ale organelor judiciare, pentru a se putea aprecia asupra justeței pretențiilor acestuia.

În același timp, referirea la dispozițiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen., ca fiind o cale procedurală de recuperare a cheltuielilor judiciare nu era una aptă să demonstreze că reclamantul nu poate solicita valorificarea acestor pretenții în fața instanței civile, câtă vreme norma legală menționată, prin ipotezele pe care le reglementează, nu era una aplicabilă reclamantului (respectiv, aceea în care cheltuielile să poată fi recuperate de la persoana vătămată sau partea civilă ori partea responsabilă civilmente).

Dimpotrivă, pornind de la soluția de principiu reglementată prin dispozițiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen., concluzia care se impune este aceea că și în ipoteza în care acțiunea penală este pusă în mișcare din oficiu, iar nu la sesizarea părții vătămate, inculpatul cercetat penal și achitat definitiv nu trebuie să suporte singur costurile apărării sale în procesul în care a demonstrat netemeinicia acuzației penale.

În acest sens trebuie văzut înțelesul normei art. 276 alin. (6) C. proc. pen., conform căruia "în celelalte cazuri instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile".

Trimiterea pe care norma procesuală penală o face la reglementarea legii civile trebuie apreciată inclusiv din punct de vedere al răspunderii civile obiective care incumbă statului, în calitatea sa de reprezentant al societății ale cărei valori au fost pretinse ca nesocotite la momentul declanșării urmăririi penale și trimiterii în judecată.

Or, ca gestionar și organizator al activității judiciare în ansamblul ei și, în mod particular, al celei de urmărire, anchetare și tragere la răspundere penală a celor care săvârșesc infracțiuni, Statul este cel care trebuie să suporte consecințele pierderii acțiunii penale exercitate (căreia îi este asimilată soluția de achitare), constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana față de care a solicitat tragerea la răspunderea penală și care a demonstrat netemeinicia acuzației.

În consecință, fără să implice ideea de culpă a statului, există un drept la despăgubire al reclamantului, constând în costurile reale, necesare și rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal.

Statuând în sens contrar, reținând că reclamantul nu a făcut dovada unor acțiuni ilicite ale statului și pe de altă parte, că ar fi putut să ceară acordarea cheltuielilor judiciare în procesul penal, în considerarea dispozițiilor art. 276 alin. (5) C. proc. pen., instanța de apel a procedat eronat întrucât pe de o parte, a ignorat fundamentul legal al pretențiilor reclamantului dat de răspunderea obiectivă, independentă a statului și, pe de altă parte, a făcut trimitere la o normă fără incidență în cauză (reclamantul, față de care acțiunea penală s-a pus în mișcare din oficiu, neregăsindu-se în ipoteza în care să poată cere recuperarea cheltuielilor de la persoana vătămată/partea civilă).

În consecință, cu referire la această critică se va constata caracterul fondat al recursului și, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., coroborat cu art. 497 C. proc. civ., casată în parte decizia atacată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, pe aspectul despăgubirilor materiale pretinse, constând în cheltuielile de judecată indicate ca fiind efectuate în procesul penal.

La reluarea judecății vor fi avute în vedere, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date prin prezenta decizie în legătură cu fundamentul juridic al solicitării având ca obiect daunele materiale.

2) Recursul Statului Român prin Ministerul Finanțelor, care vizează greșita respingere a excepției calității sale procesuale pasive, respectiv a excepției inadmisibilității acțiunii, are caracter nefondat.

Astfel, în ce privește calitatea procesuală pasivă, recurentul susține că angajarea răspunderii sale obiective și deci, legitimare procesuală în cauză, pot avea loc doar în ipoteza în care s-ar pretinde repararea prejudiciului decurgând din săvârșirea unor erori judiciare, întrucât doar pentru astfel de situații, prin dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, este consacrată o astfel de răspunderea în sarcina statului. În rest, prin aplicarea dispozițiilor art. 221 C. civ., coroborate cu cele ale art. 224 alin. (1) C. civ., răspunderea statului este una subsidiară, subordonată celei a persoanelor juridice care se pot face vinovate de producerea unui prejudiciu, așa încât, cu referire la particularitățile speței, trebuie avut în vedere că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 303/2004, procurorii sunt independenți și se supun legii, fiind obligați să respecte drepturile și libertățile persoanelor.

Susținerea recurentului este una care ignoră temeiul juridic al pretențiilor reclamantului, care a indicat nesocotirea, cu ocazia desfășurării procedurii judiciare penale, a unor drepturi fundamentale ocrotite de Convenția europeană - respectiv dreptul la un proces echitabil, din perspectiva duratei rezonabile, la respectarea prezumției de nevinovăție (art. 6 par. 1 și 2), dreptul la viața privată și familială (art. 8) - Convenție la care Statul Român este parte.

Astfel, prin ratificarea Convenției europene (conform Legii nr. 30/1994), Statul român și-a asumat, alături de celelalte state semnatare, obligația de a respecta drepturile și libertățile garantate de Convenție, în sarcina acestuia urmând să fie pusă răspunderea în cazul nesocotirii respectivelor drepturi/libertăți considerate fundamentale.

În acest sens, instanța de contencios european a stabilit că, de vreme ce art. 1 din Convenție se referă la respectarea drepturilor și libertăților persoanelor aflate sub jurisdicția statelor contractante, această jurisdicție trebuie înțeleasă ca însumând toate autoritățile acelui stat (legislativă, executivă și judecătorească). Ca atare, în măsura în care actul unei asemenea autorități se concretizează într-o încălcare a unui drept garantat de Convenție, se angajează răspunderea statului în cauză.

De aceea, referirea pe care o face recurentul la dispozițiile din C. civ. (art. 221, 224) privitoare la angajarea răspunderii persoanelor juridice de drept public sau la cele vizând reperele cu respectarea cărora trebuie desfășurată activitatea procurorului pe baza principiilor legalității, imparțialității și independenței) este una inadecvată și care nu poate schimba pe titularul responsabilității, atunci când în disputa judiciară este vorba despre nesocotirea unor drepturi garantate de Convenție.

- În ce privește inadmisibilitatea acțiunii, recurentul a pretins, de asemenea, eronat că ea este dată de împrejurarea că un astfel de demers nu ar fi permis decât în ipoteza în care s-ar solicita daune pentru repararea prejudiciilor cauzate de erori judiciare, astfel cum rezultă din reglementarea dată de art. 538 C. proc. pen. (respectiv, art. 504 vechiul C. proc. pen.). În acest sens, recurentul arată că normele în materia erorilor judiciare sunt unele cu caracter special care derogă de la normele de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală și, ca atare, fiind singurele aplicabile, doar ele se pot constitui într-un fundament legal al pretențiilor de despăgubiri, orice alt demers cu aceeași finalitate fiind inadmisibil.

Critica este nefondată.

În primul rând, pentru că solicitarea reclamantului nu a vizat acordarea de despăgubiri pentru săvârșirea unei erori judiciare tocmai pentru că în speță nu se regăseau ipotezele din dispozițiile art. 504 vechiul C. proc. pen. (actualmente art. 539 C. proc. pen.), nefiind vorba de o soluție de condamnare urmată de achitare, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare.

Ca atare, situației de fapt deduse judecății nefiindu-i aplicabilă norma de drept la care face referire recurentul nici nu se poate pune problema raportului dintre aceasta și norma generală în materia răspunderii delictuale, pentru a se putea susține prioritatea în aplicarea normei speciale.

În al doilea rând, pentru că, potrivit considerentelor expuse anterior, în examinarea criticilor privitoare la cadrul procesual pasiv, orice persoană aflată sub jurisdicția unui stat semnatar al Convenției, poate să pretindă (chiar statului, ca înaltă parte contractantă) respectarea drepturilor obiect al acesteia și, în mod corespunzător, repararea prejudiciului încercat prin nesocotirea unor astfel de drepturi.

De aceea, cadrul judecății a fost corect determinat, atât în privința aprecierii admisibilității demersului reclamantului, cât și din punct de vedere al părții procesuale pasive căreia i se pot opune pretențiile formulate, așa încât soluția instanțelor fondului pe cele două excepții invocate a fost corectă.

În consecință, potrivit considerentelor expuse, criticile pârâtului fiind lipsite de fundament, recursul declarat de acesta va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1052 din 30 septembrie 2022 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă.

Casează, în parte, decizia și trimite cauza spre rejudecarea apelului reclamantului cu privire la pretenția acestuia referitoare la daunele materiale.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.