ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2035/2020

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 3 iulie 2019 sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.920.000 RON reprezentând daune materiale, respectiv obligarea pârâtului la plata sumei de 9.400.000 RON reprezentând daune morale pentru durata foarte îndelungată a procedurii penale în care a avut calitatea de persoană vătămată, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 998-999 C. civ., art. 6 CEDO, art. 21 alin. (3) din Constituție.

Sentința pronunțată de tribunal Tribunalul Suceava, secția I civilă, prin sentința nr. 975 din 22 octombrie 2019 a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii, invocată prin întâmpinare. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, de asemenea, invocată prin întâmpinare. A respins cererea având ca obiect "pretenții" ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Decizia pronunțată de curtea de apel Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, prin decizia nr. 121 din 5 martie 2020, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.. Prin cererea de recurs, reclamantul a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., casarea deciziei atacate și a sentinței tribunalului și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. A arătat, cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., că modalitatea de redactare a deciziei atacate nu permite efectuarea unui real control judiciar. A considerat că instanța de apel s-a limitat la a preciza că răspunderea Statului Român are caracter subsidiar în raport cu dispozițiile art. 224 alin. (1) C. civ. și că nu există legătură între persoana chemată în judecată și persoana obligată în raportul juridic civil. Prin prisma art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a susținut că se poate observa cu ușurință că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pentru care instanța a respins argumentele sale cu privire la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată. A precizat că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României, respectiv prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că întreaga jurisprudență a instanței europene consacră necesitatea protecției cetățeanului în raport cu erorile sau abuzurile statului, astfel că orice vătămare produsă prin funcționarea defectuoasă a justiției trebuie însoțită de măsuri reparatorii adecvate, atât sub aspectul daunelor materiale, cât și al celor morale. Statul este obligat să răspundă pentru consecințele prejudiciale ale propriei activități judiciare, iar nu autoritățile judiciare în mod direct, așa cum în mod greșit a stabilit instanța de apel. Prin urmare, statul răspunde în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, independent de orice culpă, pe temei obiectiv. Ca atare, se impune angajarea răspunderii acestuia pentru prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a duratei nerezonabile a procedurilor judiciare. În ceea ce privește critica circumscrisă pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurentul - reclamant a arătat că, în speță, au fost încălcate dispozițiile art. 224 alin. (1) C. civ.. Răspunderea pentru îndeplinirea idealului de justiție revine în primul rând statului, în calitate de garant al legalității activității judiciare, pentru organizarea acestei activități, dar și pentru numirea și îndrumarea judecătorilor și procurorilor, cei care prin munca lor realizează actul de justiție.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată de intimatul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de apel, ca legală și temeinică. S-a arătat, cu privire la primul motiv de recurs, că motivarea este de esența hotărârilor, reprezentând o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție și că în practica instanței supreme s-a afirmat constant că inexistența motivării atrage casarea hotărârii, la fel și o motivare necorespunzătoare. A considerat că instanța de apel, contrar celor susținute de recurentul - reclamant, a motivat decizia atacată arătând argumentele pentru care a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, respectiv că răspunderea subsidiară este o categorie a răspunderii civile și că este ținut de repararea prejudiciului cel care efectiv l-a cauzat prin acțiunile sale. A considerat că instanța de apel a motivat hotărârea atacată și prin prisma criticilor reclamantului întemeiate pe faptul că cererea de chemare în judecată nu vizează angajarea răspunderii Statului Român pentru eroare judiciară, ci pe răspunderea civilă delictuală pentru neîndeplinirea de către autoritățile judiciare a obligației de finalizare a procedurilor judiciare într-un termen rezonabil. În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, intimatul-pârât a susținut că instanța de apel, în mod corect, a reținut că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă pentru neîndeplinirea de către autoritățile judiciare a obligației de finalizare a procedurilor judiciare într-un termen rezonabil, nefiind legătură între persoana chemată în judecată și persoana obligată în raportul juridic civil. A arătat că pentru considerente similare nu are relevanță nici critica potrivit căreia răspunderea Statului Român va fi angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv. Recurentul - reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: - Menținând soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii în despăgubiri îndreptate împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia, instanța de apel constată că, deși este greșită referirea pe care o face tribunalul la dispozițiile speciale ale art. 538 - 539 C. proc. civ. (privind eroarea judiciară) întrucât nu constituiseră temei al acțiunii, în același timp, soluția este corectă, din perspectiva dispozițiilor art. 224 alin. (1) C. civ., care instituie o răspundere civilă subsidiară a statului. În acest context și cu referire la acest temei legal a apreciat instanța de apel că a fost greșit determinat cadrul procesual pasiv, de către reclamant, întrucât, în realitate, prin promovarea acțiunii s-a solicitat "angajarea răspunderii civile delictuale a Statului pentru pretinsa faptă prejudiciabilă a debitorului de bază, respectiv pentru neîndeplinirea de către autoritățile judiciare, care au personalitate juridică proprie, a obligației de finalizare a procedurilor judiciare într-un termen rezonabil". În consecință, s-a reținut pe de o parte, că răspunderea subsidiară nu este o răspundere fără vinovăție sau răspundere fără faptă ilicită proprie și pe de altă parte că, în justificarea unui cadru procesual pasiv adecvat, acțiunea trebuia îndreptată împotriva celui obligat direct în raportul juridic civil, adică împotriva autorității judiciare care se face vinovată de nefinalizarea procedurii într-un termen rezonabil. Or, așa cum corect se arată prin criticile de recurs, această motivare succintă a instanței, ignoră cadrul judecății, respectiv temeiul juridic al acțiunii dat de dispozițiile art. 6 CEDO, art. 21 alin. (3) din Constituția României, alături de art. 998 - 999 C. civ., și totodată, fac o greșită aplicare a dispozițiilor art. 224 alin. (1) C. civ. Astfel, deși reclamantul face referire și la dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., acesta indică, în același timp, prevederile art. 6 CEDO (dreptul la un proces echitabil), art. 21 alin. (3) din Constituție (accesul liber la justiție, în componenta acestuia de proces echitabil, în sensul soluționării cauzelor într-un termen rezonabil). De asemenea, din motivele acțiunii rezultă că pretenția de despăgubiri și deci, cauza acțiunii reclamantului, este dată de durata nerezonabilă a procedurii (respectiv, procesul penal s-a desfășurat pe parcursul a 10 ani, intervenind prescripția răspunderii penale, astfel încât reclamantul, din poziția de persoană vătămată, autor al plângerilor penale, a rămas fără nicio cale legală de tragere la răspundere a persoanelor care i-ar fi cauzat prejudicii). Totodată, reclamantul a arătat în mod expres că înțelege să se îndrepte cu acțiune împotriva statului, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție. Rezultă că ceea ce s-a urmărit prin promovarea acțiunii nu a fost angajarea unei răspunderi civile delictuale de drept comun - pentru a se pune problema verificării în persoana pârâtului a tuturor condițiilor generale ale răspunderii delictuale, referitoare la prejudiciu, faptă ilicită și prejudiciabilă, vinovăție - pentru ca în continuare, să se pună problema caracterului subsidiar al acestei răspunderi, rezolvabil, conform instanțelor fondului, din perspectiva art. 224 alin. (1) C. proc. civ. În realitate, îndreptând acțiunea împotriva statului, reclamantul a tins la angajarea răspunderii civile delictuale, obiective, independente de orice vinovăție a statului, în calitatea acestuia de garant al legalității, căruia îi incumbă și riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiție, cu respectarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor. Acest fundament al acțiunii justifică, neîndoielnic, poziția procesuală a pârâtului, a cărui răspundere, în acest context, nu este una subsidiară care să devină așadar activă, după angajarea răspunderii "organelor, autorităților și instituțiilor publice", astfel cum reglementează art. 224 alin. (1) C. civ. Concluzionând în sens contrar, instanțele fondului au nesocotit izvorul pretențiilor reclamantului care, atunci când a făcut referire la art. 6 CEDO și art. 21 alin. (3) din Constituție, pentru a justifica temeiul răspunderii statului, a avut în vedere obligația acestuia, în calitate de semnatar al Convenției europene, de a asigura dreptul la un proces echitabil, respectiv, de a acționa în scopul prevenirii și, atunci când este cazul, înlăturării încălcării drepturilor părților, inclusiv prin modalitatea de derulare a procedurilor judiciare. De aceea, astfel cum s-a arătat, în speță nu se punea problema stabilirii răspunderii prioritare a altor organe, instituții sau autorități, pentru ca în funcție de această dezlegare să se aprecieze dacă poate fi angajată sau nu o răspundere subsidiară a statului, aspecte care să fie relevante în determinarea cadrului procesual pasiv. Faptul că reclamantul a indicat, ca temei juridic, și dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., nu putea avea semnificația încadrării demersului acestuia în sfera unei răspunderi civile delictuale de drept comun, bazate pe ideea de vinovăție a statului, în legătură cu desfășurarea în concret a anchetei și urmăririi penale, ci doar pe aceea a indicării instituției juridice căreia i se circumscriu, de o manieră generică, pretențiile, ca sediu al materiei răspunderii delictuale extracontractuale. În continuare însă, motivele acțiunii, care dau în concret cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare și calificare corectă de către instanță, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), demonstrau că ceea ce s-a pretins a fost angajarea răspunderii statului, în calitatea sa de garant al bunei funcționări a serviciului public al justiției. Or, aceasta este o răspundere directă și obiectivă, independentă de vreo formă de vinovăție, derivată, cum s-a arătat, din calitatea acestuia de semnatar al Convenției europene - care presupune, în termenii ar. 6 CEDO, asigurarea dreptului la un proces echitabil, inclusiv sub aspectul durate - precum și din obligația constituțională în același sens (art. 21 alin. (3). Astfel fiind, nu era vorba de existența sau verificarea vreunei subsidiarități a răspunderii statului în raport cu alte persoane juridice cu atribuții în domeniu, pentru a se pune problema lipsei calității sale procesuale în absența acționării în instanță, în principal și prioritar, a altor entități. Pentru considerentele arătate, au fost găsite întemeiate criticile de nelegalitate formulate cu referire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 224 alin. (1) C. civ., cu consecințe asupra aprecierii eronate a caracterului subsidiar al răspunderii statului și, în continuare, asupra lipsei calității procesuale pasive a acestuia, constatându-se incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 lin. 1 pct. 8 C. proc. civ. În ce privește nemotivarea deciziei din apel, deși formal criticile sunt subsumabile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se constată că aspectele dezvoltate fac referire, în realitate, la o greșită aplicare a legii, respectiv a normelor pe care s-a fundamentat acțiunea și care au fost practic înlăturate, prin aplicarea art. 224 alin. (1) C. civ., astfel încât vor fi reținute tot ca aspecte de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit art. 497 alin. (1) C. proc. civ., ambele hotărâri ale instanțelor fondului vor fi casate - în tot decizia din apel și parțial, pe aspectul calității procesuale pasive, sentința de primă instanță - cu trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului. Va fi menținută soluția primei instanțe referitoare la admisibilitatea acțiunii, având în vedere că aceasta n-a fost atacată în apel, dezlegarea acestui aspect, contestat inițial de pârât, dobândind astfel autoritate de lucru judecat PENTRU ACESTE MOTIVE,