ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 705/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, la data de 7 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 2.419.208,33 RON, reprezentând: 1.418.208,33 RON - daune materiale, ca urmare a prejudiciilor materiale suferite în urma trimiterii în judecată pentru "săvârșirea a două infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial", prevăzute de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 și art. 248 1 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen., compusă din: acordarea sumei de 312.562 RON, reprezentând veniturile lunare realizate în perioada iulie 2013 - mai 2016, în calitate de comisar șef de Poliție, având funcția de inspector șef în grad de chestor, prin raportare la data punerii la dispoziția unității, prin Ordinul MAI nr. 11/4283/13 august 2013 (ca urmare a începerii urmăririi penale) și până la data pensionării, 16 mai 2016; acordarea sumei de 33.764 RON, reprezentând salariul de merit de care reclamantul nu a beneficiat, ca urmare a punerii la dispoziție, prin Ordinul MAI nr. 11/4283/13 august 2013 și până la data pensionarii, 16 mai 2016; acordarea sumei de 33.558 RON, reprezentând indemnizația lunară, în calitate de membru de drept al Autorității Teritoriale de Ordine Publică (A.T.O.P.), ca urmare a punerii la dispoziție prin Ordinul MAI nr. 11/4283/13 august 2013 și până la data pensionarii, 16 mai 2016; acordarea semnului onorific " În serviciul patriei", pentru împlinirea, în aprilie 2013, a 20 ani vechime în Ministerul Afacerilor Interne - prin raportare la momentul punerii la dispoziție prin Ordinul MAI nr. 11/4283/13 august 2013, cu toate implicațiile asupra nivelului pensiei; acordarea coeficienților legali privind desfășurarea activității în condiții speciale de muncă, prin raportare la punerea la dispoziție prin Ordinul MAI nr. 11/4283/13 august 2013 și până la data pensionarii, 16 mai 2016; acordarea gradului profesional de chestor de politie, ca urmare a susținerii și promovării examenului din sesiunea decembrie 2008; acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 38.324,33 RON, suportate pe durata desfășurării procesului penal; și la plata sumei de 2.000.000 RON, reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantului, ca urmare a trimiterii nelegale în judecată, finalizată prin achitare, și a sumei de 31.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, în prezentul demers juridic. Totodată, reclamantul a mai solicitat angajarea răspunderii obiective a Statului Român, în raport de următoarele fapte pretins prejudiciabile, respectiv: - derularea urmăririi penale in rem, în perioada 2009 - 2013, prin raportare la procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 1 iunie 2009 al Direcției Generale Anticorupție, în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu; - derularea urmăririi penale în rem în perioada 2013 (25 aprilie 2013 - data ordonanței nr. 50/P/2009), prin care s-a dispus extinderea cercetării penale (urmărire penală in personam) față de A., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial - 2018 (data pronunțării deciziei definitive de achitare de Înalta Curte de Casație și Justiție), atât urmărirea penală in rem, cât și in personam constituind împrejurări de natură a supune reclamantul unei permanente stări de tensiune care i-a afectat, în mod grav și iremediabil, sănătatea, imaginea și reputația profesională; - încălcarea prezumției de nevinovăție a reclamantului prin emiterea de către Ministerul Afacerilor Interne a Ordinului nr. 11/4283/13 august 2013, prin care reclamantul a fost pus la dispoziția unității, ca urmare a începerii urmăririi penale in personam și sesizarea instanței de judecată cu pierderea drepturilor salariale și a distincțiilor de merit, pe toată durata desfășurării procesului penal, până la momentul pensionării în mai 2016; - încălcarea de către Direcția Națională Anticorupție (în calitate de reprezentant al Statului) a dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană, prin tergiversarea soluționării cauzei, având în vedere momentul declanșator al procedurilor penale, ordonanța nr. 80/P/2013, prin care s-a dispus începerea urmăririi penale în rem, 4 ani până la momentul declanșării urmăririi penale in personam, 5 ani de cercetare judecătorească, în total 9 ani de proceduri judiciare, finalizate cu achitare; - încălcarea de către Direcția Națională Anticorupție (în calitate de reprezentant al Statului) a dispozițiilor art. 6 par. 2 din Convenția Europeană, prin fapta procurorului care a dispus trimiterea în judecată a reclamantului, deși la dosarul cauzei, nu au existat probe care să răstoarne prezumția de nevinovăție; - procurorii Direcției Naționale Anticorupție, în calitatea lor de reprezentanți ai statului, se fac vinovați de atragerea oprobriului public asupra reclamantului, nu numai prin permisiunea mediatizării excesive a dosarului, încă din faza urmăririi penale, dar și prin expunerea reclamantului la disprețul public, în calitate de învinuit, ulterior inculpat, prin citarea și aducerea în fața parchetului și a instanțelor de judecată, în mod repetat, pe tot parcursul demersurilor judiciare. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 6 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene și art. 20 și art. 21 Constituția României, art. 111 C. proc. civ., art. 29 alin. (1) lit. i) O.U.G. nr. 80/2013. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinare, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 391 din 23 aprilie 2019, Tribunalul Suceava, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii; a respins capătul de cerere având ca obiect daune morale, ca nefondat; a admis în parte capătul de cerere având ca obiect daune materiale, formulat de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, și a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 33.324,33 RON, reprezentând cheltuieli de judecată din dosarul penal nr. x/2013; a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia nr. 1049 din 28 noiembrie 2019, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 391 din 23 aprilie 2019 și a încheierii de ședință din data de 16 aprilie 2019, pronunțate de Tribunalul Suceava; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a schimbat în parte sentința civilă nr. 391 din 23 aprilie 2019 a Tribunalului Suceava, în sensul că a respins în tot acțiunea având ca obiect plata despăgubirilor materiale și morale formulată de reclamant, ca nefondată; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței care nu sunt contrare prezentei decizii.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 1049 din 28 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu reținerea cauzei spre rejudecare și pronunțarea unei decizii legale și temeinice, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și obligarea acestuia la plata daunelor materiale și morale, astfel cum au fost solicitate prin acțiunea introductivă. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că, în fața primei instanțe și a celei de apel, a solicitat angajarea răspunderii obiective a Statului Român, în concordanță cu dispozițiile art. 20 Constituția României, respectiv art. 6 și 8 din Convenția Europeană și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene, iar nu angajarea răspunderii subiective a acestuia, care este posibilă doar în condițiile speciale ale C. proc. pen. referitoare la prejudiciile cauzate prin erori judiciare. A arătat recurentul că, deși a invocat în nenumărate rânduri că nu este în situația reținerii erorii judiciare reglementate de dispozițiile speciale ale C. proc. pen., indicând clar dispozițiile legale aplicabile în cauza, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normei și a reținut incidența unei dispoziții legale nesolicitată de reclamant, respectiv angajarea răspunderii subiective a Statului Român, în detrimentul celei legale obiective. Recurentul a opinat că instanța de apel, cu nerespectarea dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană care atrag răspunderea obiectivă a statului, a soluționat, în mod greșit, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român. În continuare, recurentul a arătat că atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut, în mod greșit, incidența în cauză a răspunderii subiective a statului, în locul celei obiective, solicitate de către reclamant; astfel, curtea, prin preluarea și însușirea argumentelor instanței de fond, a pronunțat o decizie nemotivată, cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. În ceea ce privește durata procesului, curtea a reținut, în mod greșit, că este justificată de complexitatea cauzei, determinată de natura faptelor cercetate, de numărul persoanelor cercetate, de volumul mare de documente, de audierea unui număr de 53 de martori, de întocmirea de rapoarte de constatare tehnico-științifică, de strămutarea dosarului, de reaudierea a 35 de martori, în acest sens, recurentul făcând referire la cauza Riccardi contra României și la cauza Stoianova și Nedelcu contra României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că durata procesului este excesivă și nu poate fi justificată prin complexitatea cauzei, ci numai prin eșecul instanțelor judecătorești de a gestiona diligent dosarele. Conchizând, recurentul a solicitat instanței de recurs să constatate că, în mod nelegal, curtea a respins cererea de acordare a daunelor morale, pe motivul neîndeplinirii uneia dintre condițiile angajării răspunderii civile a Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului, respectiv fapta ilicită și prejudiciabilă constând în eroarea judiciară săvârșită de serviciul public de justiție și că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; în baza aceluiași raționament, Curtea a respins și solicitarea la plata daunelor materiale constând în cheltuieli de judecată suportate în procesul penal finalizat cu achitarea.

Apărările formulate în cauză: Intimatul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare în termenul legal, prin care a invocat excepția inadmisibilității căii de atac a recursului, potrivit dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 310/2018, care prevăd că nu sunt supuse recursului cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. Intimatul a arătat că, deși decizia instanței de apel a fost pronunțată "cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare", potrivit art. 457 C. proc. civ. care reglementează principiul legalității căilor de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, indiferent de mențiunile din dispozitivul hotărârii. În subsidiar, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 11 noiembrie 2020, completul de filtru a respins excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava. A admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1049 din 28 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, și a stabilit termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, la data de 20 ianuarie 2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor succede: Sub un prim aspect, trebuie menționat că reclamantul a învestit instanțele de fond cu o cerere în pretenții, având ca obiect obligarea la plata unor daune materiale și morale, întemeiate exclusiv pe răspunderea obiectivă a statului, iar nu pe răspunderea civilă delictuală. În cauză, a fost exclusă de către instanțele fondului incidența normei procesual penale referitoare la producerea unei erori judiciare, în considerarea atât a principiului disponibilității care guvernează procesul civil, cât și a neîntrunirii ipotezelor legale reglementate în art. 538-539 C. proc. pen., întrucât reclamantul A. nu a fost condamnat definitiv și, ulterior, achitat, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare, pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară ori, în cazul redeschiderii procesului penal, cu privire la condamnatul judecat în lipsă, ci a fost achitat în calea de atac, exercitată, în condiții legale, în cadrul aceluiași proces. În ceea ce privește însă criticile formulate în recurs, deși acestea au, în aparență, un caracter amplu, în realitate, reprezintă, în bună măsură o reiterare a unor considerente teoretice abstracte, prin care se tinde a se demonstra că, în mod nelegal, a fost respinsă cererea reclamantului, cerere ce nu ar fi fost analizată prin prisma răspunderii obiective a statului, ci prin prisma unei răspunderi subiective, guvernate de regulile răspunderii civile delictuale. Or, instanța de recurs constată, contrar susținerilor recurentului, că respingerea cererii de chemare în judecată nu s-a întemeiat pe o eventuală inadmisibilitate a demersului reclamantului, (invocată, de altfel, de către intimatul pârât), subsumată răspunderii obiective a statului, ci pe argumente de legalitate care au vizat atât faptul că nu există răspundere obiectivă a statului, pentru încălcarea art. 6 par. 1 și 2, art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât statul nu răspunde necondiționat și nelimitat, în condițiile art. 13 din Convenție, ci doar pentru încălcarea de către autoritățile sale sau de către o persoana care a acționat în exercitarea atribuțiilor oficiale a unor drepturi și libertăți fundamentale, recunoscute de Convenție, cât și faptul că nu ar putea invoca drept temei al răspunderii nici dispozițiile art. 1349-1395 din C. civ., deoarece statul răspunde în condițiile legii, iar legea incidentă în materie de erori judiciare este C. proc. pen. astfel încât, se poate aprecia că argumentele reclamantului, sub acest aspect, nu se grefează pe raționamentul expus în decizia Curții de Apel Suceava, ce a condus la respingerea apelului său. Astfel, concluzionând, se poate reține că instanțele de fond au respins, în esență, cererea, întrucât au apreciat că nu există, în cauza dedusă judecății, încălcări pe fond ale drepturilor fundamentale denunțate de reclamant, reglementate și protejate de art. 6 par. 1 și 2, art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar nu pentru că ar fi fost incidentă o altă formă de răspundere a statului decât cea pe care acesta și-a întemeiat cererea, urmând a fi analizate exclusiv criticile de nelegalitate care au legătură cu încălcarea dispozițiilor convenționale alegate. În consecință, deși în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, concretizate în cauza cererii de chemare în judecată, poate exista o răspundere obiectivă a statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea și de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental, pentru încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale reglementate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocoalele sale adiționale, justificat de obligația pozitivă generală a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenție, care se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune și întrunirea condiției vinovăției autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, în litigiul dedus judecății, casarea hotărârii recurate este determinată, în litigiul dedus judecății, de inexistența unei analize a instanței de apel a jurisprudenței Curții Europene în materia dreptului la un proces echitabil, sub aspectul duratei rezonabile a unei proceduri penale, și a consecințelor pe care o asemenea durată, denunțată ca excesivă, ar fi putut să o aibă asupra vieții private și familiale a reclamantului A., din perspectiva art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, apărări esențiale susținute de recurent. În acest context procesual, analizând criticile formulate în cauză, prin raportare la dispozițiile convenționale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, relevante în cauză, ce au constituit fundament al cererii de chemare în judecată, instanța de recurs reține următoarele: Asupra criticii privind pretinsa încălcare a art. 6 par. 2 al Convenției Europene care reglementează prezumția de nevinovăție, Înalta Curte o consideră nefondată, pentru următoarele argumente: În fundamentarea acestui capăt de cerere și, corelativ, a criticii formulate în recurs, recurentul a susținut că prezumția de nevinovăție a fost încălcată în mod vădit de către Direcția Națională Anticorupție, în calitate de reprezentant al statului, prin fapta procurorului care a dispus trimiterea sa în judecată a reclamantului, deși la dosar, nu au existat probe concludente care să răstoarne această prezumție. Implicit, procurorii Direcția Națională Anticorupție, în calitate de reprezentanți ai statului, se fac vinovați de atragerea oprobiului public asupra reclamantului, nu numai prin permisiunea mediatizării excesive a dosarului, încă din faza urmăririi penale, dar și prin expunerea acestuia la disprețul public, în calitate de învinuit, ulterior inculpat, prin citarea și aducerea în fața parchetului și a instanțelor de judecată, în mod repetat, pe tot parcursul demersurilor judiciare. În esență, dreptul unei persoane căreia i se reproșează săvârșirea unei fapte penale de a fi considerată nevinovată până la condamnarea sa printr-o hotărâre judecătorească definitivă constituie garanția prezumției de nevinovăție. În același sens, dreptul oricărui acuzat de a fi prezumat nevinovat și de a solicita ca acuzarea să aibă obligația de a dovedi acuzațiile formulate împotriva sa intră sub incidența noțiunii generale de proces echitabil, în sensul art. 6 par. 1, care se aplică procedurii de stabilire a pedepsei (Phillips împotriva Regatului Unit, par. 39-40; Grayson și Barnham împotriva Regatului Unit, par. 37 și 39). Mai mult, în respectarea prezumției de nevinovăție, aceasta nu poate înceta să se aplice, în apel, doar pentru că trimiterea în judecată, în primă instanță, a determinat condamnarea persoanei în cauză, atunci când procesul continuă în apel sau recurs (Konstas împotriva Greciei, par. 36). Scopul art. 6 par. 2 din Convenție este de a împiedica încălcarea dreptului la un proces penal echitabil prin declarații prejudiciabile, strâns legate de acest proces, făcute într-un context situat în afara procedurii penale. Or, recurentul reclamant nu a demonstrat în cauză existența unor astfel de declarații prejudiciabile din partea autorităților statului și nici existența unor declarații fără echivoc ale acestor autorități, prin care să se fi susținut, fără să existe o condamnare definitivă, că persoana în cauză a săvârșit infracțiunea pentru care a fost cercetat și, ulterior, achitat. În același sens, trimiterea în judecată a unei persoane, citarea și aducerea sa în fața instanțelor de judecată, în mod repetat, pe tot parcursul demersurilor judiciare penale, nu reprezintă în sine o încălcare a prezumției de nevinovăție, ci toate aceste aspecte sunt inerente desfășurării procedurilor penale declanșate împotriva reclamantului din prezenta cauză, exercitării justiției penale în formele prescrise de lege; citarea unei persoane supusă unei acuzații în materie penală și prezentarea acesteia în fața instanțelor competente asigurând tocmai posibilitatea acesteia de a-și exercita în mod deplin și concret dreptul la apărare. Relativ la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurentul nu dezvoltă critici concrete de nelegalitate pe care instanța de recurs să le poată cenzura, din perspectiva dispozițiilor exhaustive ale art. 488 C. proc. civ., și prin care să demonstreze că dreptul său la liberă exprimare a fost încălcat sau că ar fi fost titularul unui bun actual sau a unei speranțe legitime, în sensul Primului Protocol adițional la Convenție, pe care să îl poată apăra în acest cadru procesual și într-un raport juridic cu statul, iar nu cu propriul angajator, în raport de dispozițiile Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare (în forma în vigoare la data emiterii Ordinului MAI nr. 11/4283/13.08.2013) și Legii - cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, analizate în cauză. În acest punct, trebuie remarcat că, în conținutul recursului, referirile reclamantului, asistat de reprezentant convențional, la legitimarea procesual pasivă a intimatului Statul Român nu sunt făcute prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și la soluția dată asupra acestui capăt de cerere, ci prin referire la dispozițiile art. 6 par. 1 al Convenției, care, în prezentul litigiu, au fost considerate neîncălcate, nu pentru că statul nu ar avea calitate procesuală pasivă, ci pentru că durata procedurii penale desfășurate împotriva reclamantului nu a fost apreciată ca excesivă de instanța de apel, astfel încât acestea apar ca străine silogismului instanței de apel și nerelevante pentru adoptarea soluției în prezentul recurs. În ceea ce privește soluția respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată din procesul penal, dispusă de instanța de apel în considerarea faptului că reclamantul avea posibilitatea de a uza de dispozițiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen. - în caz de achitare, persoana vătămată sau-partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă, de asemenea, recurentul nu a invocat critici de nelegalitate punctuale, raportate la raționamentul instanței de apel, care să demonstreze o ipoteză de aplicare nelegală a dispozițiilor procesual penale enunțate, astfel încât nu este posibil un examen de legalitate a acesteia din partea instanței de recurs. Analizând criticile privind pretinsa încălcare a art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva depășirii duratei rezonabile a procesului penal, instanța de recurs va face următoarele considerații: În prezentul litigiu, instanța de apel a reținut că durata procedurii efectuate de Direcția Națională Anticorupție a fost justificată de complexitatea cauzei, determinată atât de natura faptelor cercetate, constând în încălcarea de către reclamant a atribuțiilor de serviciu, în derularea procedurii de achiziție a imobilului din municipiul Suceava, str. x, cât și de volumul mare de documente cercetate, de audierea unui număr mare de martori, de întocmirea de rapoarte de constatare tehnico - științifică. În același sens, instanța de apel a reținut că un element relevant în aprecierea duratei rezonabile a procedurii este și faptul că, față de reclamant, nu a fost luată nicio măsură de restrângere a drepturilor, pe durata procedurii în fața Direcției Naționale Anticorupție, și că începerea urmăririi penale s-a realizat aproape de finalizarea procedurii, cu efecte doar în planul raporturilor de serviciu, acesta fiind pus la dispoziția unității prin Ordinul nr. 11/4283/13.08.2013, situație în care a rămas până la data de 16.05.2016, când raporturile de serviciu au încetat, ca urmare a pensionarii. Referitor la durata procedurii în fața primei instanțe, instanța de apel a apreciat că aceasta a fost determinată de strămutarea dosarului de la Curtea de Apel Suceava la Curtea de Apel Iași, ca urmare a cererii formulată de reclamant, de audierea numărului mare de martori, de efectuarea expertizei solicitate de reclamant, a suplimentului la raportul de expertiză, a unui nou supliment la raport, solicitat de inculpați și parchet, a unui nou raport de expertiză, ca urmare a obiecțiunilor formulate de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial lași, precum și de termenele acordate pentru lipsa de apărare. În ceea ce privește durata procedurii în apel, s-a considerat că a fost determinată de audierea inculpaților, audierea, respectiv reaudierea urui număr de aproximativ 35 de martori, cu declarații substanțiale, și de administrarea probei cu înscrisuri, solicitate de părți de la diverse instituții și persoane juridice. Pe cale de consecință, instanța de apel a concluzionat că nu pot fi primite criticile reclamantului, în sensul depășirii duratei rezonabile a procedurii penale declanșate împotriva sa. În acest context procesual, trebuie reamintit că, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenției Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenție este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curții pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naționale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligația statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi și libertăți, obligații pozitive, dar și înlăturarea eventualelor încălcări de către autoritățile naționale. În acest sens, art. 13 din Convenția Europeană statuează că: "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute prin prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale". În corelație cu dreptul oricărei persoane la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 13 a fost interpretat de către Curtea Europeană, începând cu hotărârea din 26.10.2000, pronunțată în cauza Kudla contra Poloniei, ca instituind o obligație în sarcina statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în fața instanțelor naționale, pentru a permite invocarea eventualei nerespectări a obligației impuse de art. 6 par. 1 al Convenției privind soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Cât privește remediul în sine, acesta variază în funcție de natura plângerii privind încălcarea dreptului și trebuie să fie efectiv, nu în sensul că ar garanta titularului dreptului certitudinea unui rezultat favorabil, ci în sensul de a avea aptitudinea de a preveni încălcarea, de a-i pune capăt sau de a repara prejudiciul deja suferit (cu titlu exemplificativ, hotărârea Curții, pronunțată la data de 16.01.2018, în cauza Ciocodeică contra României, par. 88). Instanța de recurs reține că este unanim acceptat, în jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului, că durata rezonabilă a unei proceduri penale face parte din garanțiile esențiale ale unui proces echitabil, fiind reglementată în mod expres în paragraful 1 al art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Criteriile enunțate de Curtea Europeană pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, sunt: complexitatea cauzei, comportamentul părților, comportamentul autorităților și miza procedurii pentru partea interesată (König împotriva Germaniei, par. 99; Neumeister împotriva Austriei, par. 21; Ringeisen împotriva Austriei, par. 110; a se vedea, de asemenea, Pélissier și Sassi împotriva Franței (MC), par. 67; Pedersen și Baadsgaard împotriva Danemarcei, par. 45). De asemenea, tot la nivel de principiu, s-a stabilit că, deși evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicție, aprecierea acesteia este una globală (Boddaert împotriva Belgiei, par. 36). Astfel, chiar dacă etapele procedurii se derulează într-un ritm acceptabil, durata totală a procedurii ar putea depăși, totuși, un "termen rezonabil" (Dobbertin împotriva Franței, par. 44). În acest sens, în jurisprudența Curții Europene, au fost considerate ca depășiri ale termenului rezonabil - o procedură de 9 ani și 7 luni, fără o complexitate deosebită, dacă nu este vorba despre numărul de persoane în cauză (35), în ciuda măsurilor luate de autorități pentru a remedia supraîncărcarea excepțională a instanței, după o perioadă de greve (Milasi împotriva Italiei, par. 14-20); - 13 ani și 4 luni, tulburări politice în regiune și supraîncărcarea instanțelor, eforturile statului de a le îmbunătăți condițiile de muncă neîncepând decât câțiva ani mai târziu (Baggetta împotriva Italiei, pct. 20-25); 5 ani, 5 luni și 18 zile, din care 33 luni între pronunțarea hotărârii și redactarea sa integrală de către magistratul însărcinat, în lipsa unor sancțiuni disciplinare adecvate (B. împotriva Austriei, par. 48-55); 5 ani și 11 luni, complexitate produsă de numărul mare de persoane ce trebuiau audiate și tehnicitatea documentelor de examinat într-o cauză legată de abuz de încredere în stare agravată, care nu putea justifica o instrumentare a cauzei de 5 ani și 2 luni, la care s-au adăugat mai multe perioade de inactivitate imputabile autorităților. Astfel, dacă etapa judecății părea rezonabilă, cea a instrumentării cauzei nu putea fi considerată ca fiind efectuată cu diligență (Rouille împotriva Franței, par. 29). În același sens, s-a constatat nedepășirea termenului rezonabil - 5 ani și 2 luni, în raport de complexitatea cauzelor legate de înșelăciune și bancrută frauduloasă și nenumărate cereri și recursuri ale reclamantului care urmăreau nu doar prelungirea perioadei, ci și recuzarea majorității judecătorilor competenți și trimiterea cauzei în fața altor instanțe (Ringeisen împotriva Austriei, par. 110). În cauza dedusă judecății, se poate observa că, deși instanța de apel a identificat în mod legal criteriile de apreciere a duratei procesului penal (mai puțin miza procesului pentru partea interesată), deja enunțate în cele ce preced, și a analizat modul de desfășurare a acestuia, prin prisma lor, concluzionând că o durată de 9 ani a unui proces penal este una rezonabilă, această instanță nu a făcut nicio referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și nicio analiză comparativă cu cauzele analizate în această materie, în jurisprudența Curții, deși aceasta formează împreună cu dispozițiile convenționale "un bloc de convenționalitate", obligatoriu pentru autoritățile statului, inclusiv pentru instanțele de judecată, în temeiul art. 20 din Constituție și articolelor 1 și 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, procedând în acest mod, instanța a nesocotit în mod nepermis una dintre apărările esențiale ale reclamantului, menționată expres în conținutul cererii de apel, respectiv jurisprudența Curții Europene, în această materie, inclusiv împotriva României, dar și caracterul obligatoriu al acestei jurisprudențe pentru instanțele naționale, în cuprinsul hotărârii recurate, neregăsindu-se o analiză pertinentă și substanțială a acestei jurisprudențe. În consecință, se constată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie garanția procesuală a motivării hotărârilor judecătorești, ceea ce determină casarea hotărârii recurate, în cadrul impus de dispozițiile art. 496-497 C. proc. civ. În același context procesual, deși instanța de apel nu a analizat miza procedurii penale pentru reclamant, în etapa procesuală anterioară, instanța de recurs apreciază că o asemenea evaluare trebuie făcută atât autonom, pe tărâmul art. 6 par. 1 al Convenției, dar și în legătură cu art. 8 al Convenției care reglementează dreptul la viață privată și familială, despre care reclamantul pretinde că i-au fost afectate, tocmai din cauza duratei excesive a procesului penal. Or, maniera și amploarea în care i-au fost afectate recurentului reclamant viața privată socială, dar și viața de familie, ambele garantate de art. 8 al Convenției, din cauza duratei, pretins nerezonabile, a procesului penal, implică verificări de fapt, incompatibile cu structura recursului, cale de atac prin care se verifică exclusiv aspectele de legalitate ale unei hotărâri, în sensul art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.) În consecință, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul exercitat de recurentul reclamant A., va dispune casarea deciziei civile nr. 1049 din 28 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, și rejudecarea cauzei, în limitele stabilite prin prezentul recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE,